1915, ianuarie: Calvarul românilor bucovineni

*

O caricatură senzaţională, „România veghează!!”, despre indolenţa Guvernului Brătianu faţă martiriul Bucovinei, publicată de „Adevărul”, numărul din 8 ianuarie 1915, probează, fără nici un echivoc, exact ceea ce mărturiile vremii, în contradicţie totală cu triumfalista noastră istoriografie de mai târziu, acuză: legenda nemeritată, care justifică viitoare ticăloşii.

*

În anul 1915, presa românească din Ardeal vorbeşte rar şi evaziv despre situaţia din Bucovina. Austro-Ungaria nu mai dă comunicate oficiale, iar informaţiile, cenzurate masiv, sunt luate din presa bucureşteană. O presă care atenţionează, mereu şi mereu, despre „calvarul românilor bucovineni”, dar care nu interesa pe nimeni nici atunci şi, din păcate, nici astăzi. Altminteri s-ar fi scris o carte, prin care să se depună, în rafturile memoriei, acel calvar. Un calvar care reîncepea, în 2 ianuarie, cu luptele la Ilişeşti, în care au fost implicaţi 600 de voluntari români, numiţi, după modelul din 1848, legionari, care primiseră câte o puşcă veche şi câte un singur cartuş, dar fără să aibă nici o dovadă că ar fi combatanţi, portul lor ţărănesc sortindu-i condamnării la moarte, în cazul în care erau capturaţi de ruşi. Subordonaţi Cezirkeagmeister-ului din Gura Humorului, flăcăii nu au putut opune rezistenţă puhoiului de cazaci şi s-au retras la Gura Humorului.

*

Calvarul bucovinenilor avea să fie conturat, ulterior, de „un flăcău, român bucovinean, scăpat ca prin minune cu viaţă din iadul care s-a abătut asupra frumoasei provincii româneşti”, un tânăr care luptase în rândurile „corpului legionarilor”. Mărturia lui (numele nu i s-a dat, ca să nu fie condamnat la moarte prin spânzurătoare în Austro-Ungaria) este importantă nu doar pentru istoria comunitară bucovineană, ci şi pentru istoria oficială, pe care obişnuim să o numim naţională:

*

Colonelul Fischer

* 

„Când s-a făcut, acum, în urmă, recrutarea reformaţilor, deputatul nostru, Aurel Onciul, care are multă trecere în populaţia românească, s-a sfătuit cu comandantul armatelor din Bucovina, colonelul Fischer, ca din cei recrutaţi să se oprească o parte, alcătuindu-se din ei un aşa-zis corp al legionarilor, cum a mai fost şi pe la 1848.

La început, se credea că o să fie opriţi din cei mai bătrâni, dar, la armă, s-a hotărât altfel. Cea mai mare parte din cei recrutaţi au fost trimişi în Stănila, la instrucţie, iar din districtele Humorului şi Câmpulungului au fost opriţi câte 800 de tineri români „legionari”.

Am fost chemaţi la posturile de jandarmi, unde am depus jurământul şi unde ni s-a dat câte o puşcă, sistem vechi, şi câte 40 de cartuşe… Am rămas cu hainele noastre, de acasă.

*

Jandarmii de la posturi ne-au învăţat un fel de instrucţie, dar nu lucru mare. Se făceau numai unele mişcări, dar cu armă n-am tras niciodată… Ni s-a spus că noi avem însărcinarea de a alunga patrulele inamice, care ar intra prin sate, de a păzi podurile, liniile ferate, lucruri din astea.

Astfel am stat patru săptămâni, fără să facem nimic. Eram cam îngrijoraţi, căci vedeam bine că n-avem nici o siguranţă, că nu suntem soldaţi, că n-o să ne putem împotrivi, la o nevoie, şi că am putea fi împuşcaţi, ca unii care n-aveam uniformă de soldaţi, dacă am fi fost prinşi.

După patru săptămâni, când s-au apropiat ruşii de Humor, noi, toţi cei 800 de legionari din district, am fost duşi în oraş, la Gura Humorului.

Ruşii s-au apropiat, duminică, seara, înainte de Crăciun. Când a venit o patrulă de cazaci dinspre Băişeşti, noi, care eram la barierele oraşului, am tras asupra ei, fără să lovim, însă, pe nimeni.

Atunci, ruşii au amânat intrarea, până la 2, noaptea, când au înaintat şi au ocupat oraşul.

Cu vreun ceas înainte, vagmiştrii de jandarmi, care ne conduceau, ne-au îndreptat spre Bucşoaia. Era o vreme foarte ceţoasă. Ascunşi după case şi după garduri, noi am început să tragem asupra lor. Un cazac a fost omorât. De la noi, a fost ucis, de asemenea, un flăcău. Ruşii au mai omorât două femei (şi un preot, care privea pe fereastră, după cum se comunica în 5 ianuarie – n.n.), căci ei trăgeau şi asupra caselor, de după care puşcam şi noi.

*

Văzând comandanţii noştri că nu ne putem împotrivi mai multă vreme, ne-am retras. O parte au luat-o spre Câmpulung, iar altă parte, ca la vreo 150, în sus, pe râul Suha. Ruşii urmărindu-ne, am ajuns la graniţa românească. Ce să facem? Înapoi, cazacii, înainte, graniţa României. Am trecut hotarul, ca să ne scăpăm vieţile, căci, de ne prindeau, ruşii ne împuşcau.

Pe un legionar din Dorna l-au prins cazacii, la Hatna, l-au dus în lagăr, la Rădăuţi, şi, vreme de două zile, l-au schingiuit. Dar omul a izbutit să scape din mâinile lor şi, fugind pe câmp, a rămas cu viaţă. Dar la alţi flăcăi de ai noştri, legionari, li s-a ridicat de ruşi viaţa, că noi, după cum spun ei, n-avem drept să luptăm, căci nu suntem soldaţi.

Acum, noi suntem împrăştiaţi: unii am trecut în România, alţii sunt încă sub comandă, prin alte părţi, iar câţiva au fost împuşcaţi sau spânzuraţi de ruşi.

Ei, mare prăpăd, pe câmpul nostru! Cei care s-au dus în război s-au prăpădit mai toţi. Iacă, de la noi, din sat, au plecat ca la 160. Şi numai 6 mai scriu, azi, acasă. Ceilalţi sunt îngropaţi, prin spitale sau trimişi în Siberia, prizonieri.

*

Rău a fost cu austriecii, dar şi cu ruşii e mânia lui Dumnezeu. Iaca, scrisoarea asta e primită, azi, de la taica. Ce de jale e în ea! Ei, aşa-i la război, vrăjmaşul nu te cruţă.

Dacă veneaţi dumneavoastră, românii, altfel era. Barem să fi venit oricum: fie ca prieteni, fie ca duşmani. Că noi eram în credinţă, că, dacă veneaţi ca prieteni, ne scăpaţi de ruşi, iar dacă năvăleaţi ca duşmani, încă era bine, că austriecii ar fi fost bătuţi şi alungaţi, şi rămâneam cu oştile româneşti, care altfel s-ar fi purtat, nu ca armatele ungureşti sau căzăceşti, care o să ne lase lipiţi pământului şi o să ne stârpească seminţia” (Adevărul, 28, nr. 9993, 7 ianuarie 1915, p. 3).

„După ce au trecut de Bucşoaia, ruşii au înaintat până la Câmpulung, unde au stabilit cartierul statului major al trupelor de ocupaţie ruseşti (comandant era generalul Baron Vebel, însoţit, în acele zile, şi de generalii Laurenţiev şi Navroţchi, care au sosit în Bucovina pentru a stabili strategia ofensivei – n.n.). În lagărul acesta s-au construit grajduri pentru 500 de cai, s-au adus 50 de tunuri şi s-au concentrat numeroase trupe” (Adevărul, 28, nr. 9991, 5 ianuarie 1915, p. 2).

 *

Începute înainte de Crăciunul anului 1914, în Bucovina s-au dat lupte grele şi la începutul anului 1915. „În noaptea de 3 ianuarie, o parte din trupele ruse, înaintând, din punctul Fundu Moldovei, şi ocolind localitatea întărită Mestecăniş, unde se aflau forţele austriece, au trecut muntele Colacul şi au înaintat până la Ciocăneşti, sat situat la 6 km spre nord de Iacobeni. Aceste trupe erau sprijinite de alte două coloane, una care se îndrepta spre muntele Giumalău şi alta, spre Valea Putnei, formând, astfel, un front pe întinderea liniei Ciocăneşti – Iacobeni – Valea Putnei. Înaintarea acestor trupe se face cu precauţie, pentru a păstra contactul cu restul armatei, ce soseşte din urmă, şi pentru a face faţă trupelor austriece de la Cârlibaba, care pot ameninţa flancul lor drept, în ipoteza că aceştia nu s-au retras spre Ungaria, după cum se zvonea. La rândul lor, trupele austriece, pentru a preveni o mişcare de învăluire, s-au retras din Mestecăniş, loc puternic întărit, spre Iacobeni, luând poziţia în faţa frontului rusesc, pe muntele Giumalău – Ciocăneşti – Iacobeni – Valea Putnei.

*

Luptele au început din noaptea de 3 ianuarie şi au continuat, cu multă violenţă şi fără întrerupere, zi şi noapte, până azi, fără a se sfârşit nici acum. Au căzut, din ambele părţi, mulţi morţi şi răniţi, ofiţeri şi trupă. Astăzi, alte trupe austriece, în forţă de aproximativ o brigadă mixtă, primind două tunuri de calibru mare, au pornit, din Dorna Vatra, spre frontul de luptă. Rezultatul luptei, deşi nu-l am, pare a fi defavorabil austriecilor, judecând după faptul că generalul Silelman, comandantul suprem, cu statul său major, cu două batalioane de infanterie şi 600 de călăreţi, s-au retras din Dorna Vatra, prin Dorna Candreni, la Poiana Stampei” (Adevărul, 28, nr. 9993, 7 ianuarie 1915, p. 4).

 *

În ziua următoare, 8 ianuarie, în baza unei corespondenţe din Fălticeni, din 6 ianuarie, „Adevărul” susţine că „aripa stângă a trupelor ruseşti a obţinut avantaje apreciabile asupra aripei drepte austriece, în forţă de un batalion de infanterie şi patru escadroane de cavalerie, provocând retragerea trupelor austriece, din flancul lor stâng, spre Dorna Vatra, în satele Galiceni, Calineşti şi Rusca, eşalonate pe malul stâng al râului Bistriţa, poziţii pregătite prealabil ca puncte de sprijin” (Adevărul, 28, nr. 9994, 8 ianuarie 1915, p. 2).

*

Despre masacrele ruseşti din Bucovina, cărora le-au căzut victime bieţii voluntari români din trupele de legionari, s-a scris în 6 ianuarie 1915, când ziariştii de la „Adevărul”, reprezentaţi de însuşi Constantin Mille, s-au ridicat „împotriva masacrelor românilor de peste munţi” şi a masacrelor ruseşti, la care i-au supus pe „toţi românii care cu sila au fost încorporaţi în aşa zisa Legiune a voluntarilor români. Autorităţile ruseşti pretind că aceşti voluntari nu pot fi consideraţi ca soldaţi regulaţi şi, deci, să fie pur şi simplu făcuţi prizonieri de război, ci că au de-a face cu nişte franctitori şi, deci, în afară de legile războiului”.

„Scăpaţi fie de moartea pe care le-o făgăduiau austriecii, dacă nu se supun, fie de moartea pe câmpul de luptă, azi dânşii găsesc moartea, cu toţii, prin spânzurătoare, de la ruşi”. În faţa acestei situaţii „grozave” şi de o „strigătoare nedreptate”, Constantin Mille cerea „Guvernului român, care a întârziat să intervină, care a lăsat pe ruşi să cucerească Bucovina, în locul nostru”, şi care „ar trebui să aibă pe conştiinţă aceste victime ale propriei sale ticăloşii” să intervină „în favoarea acestor nenorociţi”, dar gloriosul unificator Brătianu şi mult mai gloriosul întregitor Ferdinand I nici că voiau să ştie că nevinovaţii tineri ţărani bucovineni „sunt spânzuraţi ca tâlharii, la intrarea satelor şi oraşelor lor” (Adevărul, 28, nr. 9992, 6 ianuarie 1915, p. 1).