1904: Un antisemit ortodox, călător prin Bucovina

Când am găsit, în paginile gazetei arădene „Tribuna”, ampla relatare Impresiunii şi reflexiuni dintr-o călătorie, m-am bucurat, mai ales că, la o fugară parcurgere a textelor, grupate în „foiletoane”, am dat peste descrieri interesante ale Bucovinei anului 1904, inclusiv peste relatarea întâlnirii cu Nicolae Iorga, în casa lui Dimitrie Onciul, din Straja, în care trăia, acum, ca paroh, cărturarul Dimitrie Dan. Veniseră, atunci, mulţi români în Bucovina, căci „numai o dată îs 400 de ani de la moartea lui Ştefan!”, dar mărturiile rămase sunt puţine şi dedicate, în principal, comemorării de la Putna, din jurul mormântului gol, fiindcă fusese prădat de călugări, dar ideal pentru spălat suflete şi creiere, sub pretextul idealizării lui Ştefan cel Mare.

Comemorarea din 1904, făcută posibilă, ba chiar determinată de un arhitect austriac, Karl Adolf Romstorfer, care a scos din pământ „cariera de piatră” suceveană a fostei Cetăţi de Scaun a Moldovei şi a reconstruit Mirăuţii şi Putna, reparând temeinic şi biserica mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou din Suceava, şi pe cea din Solca, şi pe multe altele, comemorarea din 1904, deci, a fost pentru poporul nostru festivist şi aplaudac un prilej de a-şi da importanţă şi de a se simţi, măcar o clipită, mai breaz decât toate neamurile lumii. În fruntea trufiei româneşti, ortodoxia şi, mai ales, tinerii seminarişti şi studenţi la teologie din Ardeal şi din Bucovina, care tocmai îşi făceau gloria autoproclamatului antisemitism desuet. Căci asta îi soarta lumii bigote: impune credinţa într-un evreu mesianic, dar îi extermină furioasă cosângenii.

Violenţele verbale ale tânărului antisemit ortodox bănăţean Sebastian Tamba mi-au dat mult de furcă. În transcrieri mai vechi, pe care le publicasem, selectasem doar propoziţii scurte, cu descrieri precise ale unor localităţi bucovinene, dar nu a fost bine. Pentru că textul întreg prezintă lumea bucovineană a anului 1904 în întregul şi în complexitatea ei, aşa cum şi era ea pe atunci, iar zvârcolirile antisemite ale ortodoxiei ardeleneşti încă nu o alteraseră şi nici nu cred că au alterat-o, cu adevărat, vreodată. Tocmai de asta, în cele din urmă, m-am decis să copii în întregime părţile Impresiunilor şi reflexiunilor dintr-o călătorie, din 1904, ale lui Sebastian Tamba, care se referă la Bucovina, şi să le încredinţez memoriei locurilor naşterii noastre.

Burdujeni, Strada Mare

*

Impresiunilor şi reflexiunilor dintr-o călătorie

Ne oprim la una din cele mai frumoase, dacă nu cea mai frumoasă, gară din România. Mă uit mirat şi curios la numele ei. E gara Burdujeni, ultima staţie românească. Mult trebuie că s-a cheltuit cu edificarea acestei gări în brazda Moldovei!… E mare şi frumoasă: adevărată gară de capitală, pusă la hotarul ţării ca un semn al progresului, spre care năzuieşte acolo. Trecem prin sita vămii, vizându-ne paşapoartele. Urcăm, apoi, iarăşi, în trenul care ne duce, cu viteză săsească, spre gara nemţească, Iţcani; spre Putna nu era modru de-a mai merge.

Ne-am hotărât, cu amicul Victor, să înnoptăm în Suceava, unde încă aveam multe de văzut, şi numai a doua zi, dimineaţa, s-o luăm mai departe. Ne-am încartiruit, dar repede, în tramvaiul care duce la Suceava şi, hăis! cea! boulean!, cât ar cânta moş Corbu „a Sasului”, eram în fosta reşedinţă a voievozilor români. Pe străzi, lume multă: domni şi popor. Se terminase slujba dumnezeiască, făcută pe ruinele cetăţii de odinioară a Domnilor moldoveni, în amintirea celui mai strălucit şi mai mare Domn al ei. La hotel nici nu ne-am mai gândit. Era evident că, cu atâta lume, n-o să putem căpăta adăpost. Afară de aceea, mai auzisem că nu e nici un hotel creştinesc, în oraşul întreg, şi ploşniţe, drept să vă spun, nu-mi venea la socoteală să hrănesc, nici de cele cu două picioare, nici de cele cu mai multe. Ergo… la mănăstire, altă scăpare nu este. Amicul Victor îmi spunea că are, acolo, un bun prietin, care, de bună-seamă, o să ne facă rost de un adăpost, unde să ne odihnim oasele.

Luarăm o birjă decorată, cu o spurcăciune de om pe capră – nu găsisem alta – şi, întovărăşiţi de un amabil student de la Cernăuţi, cu o panglică tricoloră de-a curmezişul pieptului, o pornirăm spre sfânta mânăstire. Sub poartă, visa un moşneag de-odată cu Ştefan visuri frumoase de mărire naţională. Era sentinela porţii. Multă ispravă n-o fi făcând el, că era bătrân românul, dar, după cât am auzit: cinstea întrupată. Trecem pe lângă acest „Kerberos” cu suflet senin şi blând şi întrăm în curte, o curte largă, încăpătoare, în mijloc cu sfânta biserică. De două părţi, e îngrădită de odăi pentru primirea oaspeţilor, iar într-o parte, în dreapta, e frumoasa reşedinţă a simpaticului stareţ al mănăstirii, a Arhimandritului Balmoş. Locuinţă de guvernor.

Domnul Cioloca, căruia multă vreme i-am zis tot Colacea, neînţelegându-i bine numele, prietenul tovarăşului Victor, nu era acolo, atunci, şi aşa am fost siliţi să trezim din somn pe fiul părintelui Balmoş, care avea cheile odăilor la sine şi care, obosit de multa alergătură, îşi plecase puţintel capul pe perină. Am fost întâmpinaţi cu multă prevenire, punându-ni-se o odaie la dispoziţie, cu cereri de scuze, că nu ni se pot da nişte paturi mai bune, fiindcă sunt mulţi oaspeţi şi vor veni şi mai mulţi, şi n-au atâtea oghiale (plăpumi – n. n.), ca să-i poată culca pe toţi. Noi, se înţelege, eram foarte mulţumiţi de aranjament, gândindu-ne că, dacă nu găseam aci adăpost, eram siliţi să rămânem pe stradă. Nici prin gând nu ne trăsnea să-i dăm a înţelege că n-am fi mulţumiţi. Vedem şi noi situaţiunea cea grea pentru ai mănăstirii.

Ne-am tolănit pe străjacele de pe jos, dând în vorbă despre reuşita festivităţilor de la ruine. Ni s-a spus că au reuşit peste aşteptare, mulţumită, în primul rând, tempestăţii admirabile, de care au avut parte. Arunc ochii la tovarăşul Victor, care încă tocmai atunci îmi pândea privirea, surprins şi el de întrebuinţarea cuvântului tempestate şi a altora, pe care le-am uitat. Am mai schimbat câteva vorbe, până ce ne-a adus servitorul apă de spălat, apoi gazda noastră, luându-şi adio, s-a depărtat, iar noi ne-am pus să ne civilizam o leacă, că prea eram afumaţi şi urduroşi, ca să ne putem şi noi scoate niţel nasul prin oraş până ce nu se înserează încă. Primeneala, aşa, pe jumătate, a mers milităreşte şi, până ce n-apucară încă să gate înjurăturile doi studenţi din România – la a cui adresă nu ştiu – eram gata şi plecaţi.

Cetatea, spre Suceava

Ajunşi în curte, de cine ne izbim? De compatrioţii noştri, atât de mult doriţi, cu care făcându-mi-se calea în două, la plecare, nu credeam să ne mai întâlnim, până la Putna. Bucuria revederii era nespusă. Şi-a şi manifestat fiecare, care prin chiote, care prin vorbe mai agitate, cu excepţiunea prietinului Nicolae, care mai mult a simţit-o, se vede, luându-i graiul falca Sfântului Ioan cel Nou. Ne-am dus, îndată, şi noi, să vedem această comoară a mănăstirii, care atrage ca un magnet puternic mii şi mii de creştini, pe an, la sine şi alte mii de florini în buzunare.

Suceava de odinioară, strada Regele Ferdinand

Moaştele Sfântului Ioan cel nou sunt aşezate, în prezent, fiind biserica cea mare în reparaţie, într-o bisericuţă din stânga curţii, într-o ladă îmbrăcată în argint, în care sunt înfăţişate o grămadă de scene din viaţa plină de chinuri a acestui sfânt. Sunt acoperite de tot şi pecetluite. Nu vezi din moaştele sfântului decât o falcă vâlcedă şi uscată, cu un şir de dinţi, lucru care te cam furnică pe şira spinării, când îl priveşti. Nu înţeleg de ce nu s-a lăsat, spre vedere, o parte ceva mai estetică, de exemplu o parte a mâinii! Sau falca aceasta s-a conservat mai bine?

La capul Sfântului, stă un călugăr, iar la picioare, bătută în zid, o cutie de tinichea, cu o gaură lungăreaţă, pentru creiţarii cercetătorilor acestor moaşte. După ce atingem şi noi, cu mâna, coşciugul făcător de minuni, ne depărtăm din mănăstire, în frunte cu amabilul domn Cioloca, care, tocmai când să plecăm, nimerise, spre marea noastră bucurie. Ieşim în oraş, ca să ne mai plimbăm puţintel ochişorii jur-împrejur, înainte de a-şi cerne noaptea întunerecul asupra oraşului. După câteva cotituri, la dreapta şi la stânga, ajungem în strada principală. Dacă te-ai dus cu oareşcari iluzii în fosta reşedinţă a Domnilor moldoveni de odinioară, nutrite poate de mărirea trecutului, apoi cu multe deziluzii amare şi deprimări sufleteşti te reîntorci. În locul orăşelului zugrăvit de fantazia-ţi aprinsă şi răpită de faptele glorioase ale lui Ştefan cel Mare, găseşti un clociob de ploşniţe omeneşti, cu feţe atât de simpatice, încât te mănâncă palma ca de râie, când le priveşti. Odinioară centru de boieri şi hatmani, azi cuib de lipitori. Sărmană Suceavă!…

Umblam să angajăm un birjar creştin, pentru a doua zi, dimineaţă, să ne ducă la Iţcani. Ni se spune, însă, că dintre 39 de birjari, câţi îi are Suceava, numai doi sunt creştini: un neamţ şi un biet român. Îi căutăm în toate părţile, dar nu-i găsim. Ce era de făcut? A trebuit să luăm un ovreu, cu toată ura ce-o aveam faţă de el. Voiam să intru la un bărbier, căci mă năpădise barba, de nu-mi mai puteam scoate nasul în lume. Mi se spune că nu există bărbier creştin. Ce era de făcut?… M-am dus la târtan. Primul târtan care m-a ras în viaţa mea. Înţeleg cu brici şi cu săpun, căci fără brici şi fără săpun m-au mai ras ei, trebuie s-o recunosc, vrând, nevrând.

– Haidem la cină şi la un pahar de bere, oameni buni, că mi s-or lipit maţele de şira spinării!

– Sănătoasă vorbă!, aprobară cu toţii.

– Unde să ne oblim, oleacă, domnule Cioloca?

– Uite, aici, împotrivă! E cel mal bun restaurant.

– Creştin?…

– Proprietarul e creştin, birtaşul, însă, durere!… Tot jidan.

– Eu, unul, atunci nu mănânc aci.

– Ba, zău, îi mânca, dacă te-o răzbi foamea, că birtaş creştin nu vei găsi, în Suceava.

– Atunci, mai bine mă duc şi-mi iau nişte cârnăţării şi mă-ndop, acasă, la mănăstire, decât să ştiu c-am mâncat din mâna unul jidan.

– Socoteala nu-i rea, numai cât nu ştiu unde-i găsi pe cârnăţarul ăla creştin, căruia vrei să-i faci alişveriş.

– Doar nici de-aceştia n-aveţi creştini?…

– Durere!…

– Ptiu, fir-ar al dracului! Hotelier creştin – ba; bărbier – detto; birtaş – ca-n palmă; cârnăţar – nici atât; birjar – caută-l!.. . No, amu poftesc şi te omoară!

Suceava

Tovarăşul B: Aici, nici omorî nu te poţi, cu naţionalismul nost intransigent, că tot un medic – sachter de-al lor te diseacă, să constate cauza sinuciderii şi tot un târtan îţi ia procesul verbal. Haide, întrăm unde ne arată domnul Cioloca, c-aici ca antisemit rămâi cu stomacul lipit. Mai bine filosemit şi cu el dezlipit!

Maţele îmi chiorăiau pogan şi-ncepuseră a mă lua ameţeli. Nu mai era de-a flămânzi. Vedeam bine că, dacă mai persist în principiile mele antitârtăniste, ajung ca Sfântul Ioan cel Nou. Ce era de făcut, dar? Am înghiţit şi paharul acesta. Mi-am dres, însă, iute gura cu două halbe de bere Okocim. Nu e rea.

Suceava, ca ilustrată

Se bea bine. Începutul nu e rău, îmi gândii, şi-mi comandai un „Holzfleisch”. M-am speriat de ochii ce i-a boldit la mine chelnerul. Nu ştia de e de mâncat sau de băut. Mi-a adus, în sfârşit, o friptură cuşer de porc, care, după 2-3 grohăieli prin stomac, îmi potoli tonurile maţelor discordate. Ceilalţi încă îşi puseră fălcile în mişcare, ca după o zi lungă de post. Parcă-şi mai veniră creştinii în fire, după ce mai traseră şi câteva pahare de vin. Scurt zis: cu ziua aceea ne împăcarăm omeneşte. De ziua următoare nu ne durea capul pe nici unul. Singură, doamna B. se gândise că ceva mâncare pe drum nu strică. Cine ştie, pupăm ceva, pe unde trecem sau ba, cu îmbulzeala asta mare de oameni. A şi plecat, îndată, să cumpere ceva cămătării, însoţită de fratele V., pe care-1 însărcinasem să se îngrijească şi de mine. Până ce s-au reîntors ei, noi, cei rămaşi, am mai „slobozit” nişte cărţi poştale ilustrate, iar după ce au venit şi ei, am plătit o socoteală jidovească pipărată, să i-o trânteşti de cap nu alta. Dar, vorba dumnealui: „Numai o dată îs 400 de ani de la moartea lui Ştefan!”.

Am plecat, cu mângâierea că, la 500 de ani, n-o să ne mai tragă nouă chiulul, ci altora, mai pricopsiţi ca noi. Ajunşi la mănăstire, la invitarea domnului Balmoş, ne mutăm hotrobele în altă odaie mai convenabilă, rămasă goală. Îi mulţumim şi cerem audienţă la tătucul Morpheu. Mai întâi, a fost primit tăcutul tovarăş Nicolae, pe care, în curând, îl şi auzii boscorodind în limba somnoroşiei sale, a moşului Morpheu. Eu, până către miezul nopţii, avusei de furcă cu gardiştii pişcători ai acestui omnipotent, nevoind să mă anunţe la audienţă. Credeam că a întrat fratele Victor şi cine ştie ce rapoarte lungi îi face, de nu-mi mai vine şi mie rândul! Mă săturasem până în gât de scărpinatul urmelor gardiştilor, când aud numai: sfârrr!…, în unghiul opus al odăii.

– Care eşti, măi?

– Eu. Pute, măi frate, a usturoi, aici, de gândeşti că te ia dracul!…

– Ce-ai aruncat?

– Perina, trebuie că aceea pute…

Nu trec 5 minute şi aud numai zzzdup!, în celălalt unghi.

– Ce drac e cu tine, măi Victore?

– Unul… soarele ei de putoare! Îmi vine să-mi vărs sulletul, măi, nu alta…

– Acum cu ce-ai zvârlit?…

– Mai era o perină. Băga-s-ar dracul în toate perinele şi plapomele de pe lume!… De ştiam una ca asta, mai bine mă culcam pe treptele bisericii.

Rămăsese bietul gol-golaş, numai pe saltea şi tot se zvârcolea şi şuiera, de gândeai că-şi dă sufletul. Soţul Nicolae habar n-avea de toate acestea. Trăgea nişte dordoloşi de sunete pe nas, de credeai că vrea să sperie pe cineva. După ce mi se tociră unghiile de scărpinat, ajunsei, în fine, şi eu să capăt audienţă la unchiaşul Morpheu, care mă primi cu braţele deschise, în apartamentele sale de somn aducătoare. Dar abia mă alintă la sânul său cald, vreo două ore, şi un bubuit straşnic mă redă iarăşi tristei realităţi. Venise târtanul, cu birja, să ne ducă la Iţcani.

Suceava, casa în care a stat în gazdă Ciprian Porumbescu

Primul gând, după ce m-am trezit, mi-a fost să mă uit la fratele Victor, dacă mai e în pat sau l-a aruncat dracului şi pe acela undeva. Era în pat bietul, cu capul bondărău şi cu picioarele priponite în părete. Chinuit somn!… Îl compătimeam din inimă, dar nici eu nu eram de invidiat. Eram cu pielea toată ciorsăită. Ne ridicăm noi, cu chiu, cu vai, căci jidănaşul de la uşă nu ne mai tăcea de pe cap, cu fleura lui ascuţită: „Pofthesc să sculhaţi, boierilor, ehe schephem trhenuu!”.

– Mai tacă-ţi nespălata, măi jigodie, că noi te-am angajat să vii la 2 ore şi, acum, e numai ora 1.

– Ma rhog, pună la Iţchani e departe.

– No, acum basta şi te cară de aici! Aşteaptă, la uşă, până venim!

– Mă rhog, mă rhog!…

Ne îmbrăcăm noi repede, bufnindu-ne mai de una, mai de alta, ca omul nedormit, şi ieşim, încărcându-ne birja jidanului.

– Mă rhog, fost vorba che nhuma 3 boiehri!

– Ţine-ţi pupăza şi mână înainte!

– Ieh, da’ nhu-i cu dhereptate!

– Dă numai înainte, că-ţi facem noi dreptate!

Mai veniseră, adică, doi domni cu noi, de aceea făcea, acum, jidanul gură, voind să mai stoarcă ceva. După ce pornirăm la drum, aflarăm de ce a venit ovreiul aşa de timpuriu şi nu ne mai slăbea din gură, să ne îmbrăcăm mai repede. Avea să mai ducă nişte domni la Iţcani şi trebuia să aibă vreme, să se mai reîntoarcă o dată, ca să nu scape nici aceia trenul, căci, altcum, o păţea. S-a folosit de ocazie pezevenchiul, ca să stoarcă încă o taxă, în contul odihnei noastre. Un folos, însă, tot am tras şi din gheşeftul acesta al târtanului. Anume acesta că, să nu întârzie cu cei pe care avea să-i mai ducă la gară, mâna în ruptul capului, scăpându-ne, astfel, mai repede de colbul teribil, ce era pe drum şi pe care trebuia să-l respirăm.

Cât e drumul de lung, era plin de grupuri de studenţi, care, învăluiţi în negura de praf, îşi zoreau picioarele spre Iţcani. Ajunşi la gară, ne împăcăm cu birjarul obraznic, încununându-l cu câteva înjurături şi înnădindu-i plata cu câteva piţule, primite cu gheare lacome şi cu vorbe de mulţumită. Trecem, apoi, in furnicarul gării. Abia te poţi strecura, atâta lume. Dar când vor mai veni şi ceilalţi!… Vai de capul nost!… Ce ne facem?… O să ne urâm zilele, aşa înghesuială o să fie pe tren!… Unul trece să ne ia bilete. După o oră întreagă de baie de vapori şi de masaj rusesc, scapă, mort de jumătate. Punându-ne în activitate febrilă coatele, intrăm în sala restaurantului, să luăm un ceai sau o cafea.

Unii stăteau în jurul mesei, parte cercând tăria mesei şi răcnind după chelnăr, parte, cu capul culcat pe braţe şi cu gurile căscate, visau de bombardările japonezilor de la Port-Arthur. Alţii stăteau ghemuiţi prin unghere, cu faţa înrourată de sudoare şi cu vinele gâtului moi de oboseală. Alţii iarăşi înjurau sau conversau în gura mare, ca să le sară somnul. După un chin de o oră şi jumătate, în sfârşit, chin pe care să nu-l doreşti nici duşmanului tău, se dă signalul de urcare în tren. Norocul nostru că luaserăm bilet de clasa a II-a, căci cel mai mulţi călătoreau cu a III-a, şi, aşa, am căpătat câte un locşor de şezut, după munca grea ce-am avut-o până-ce ne-am desvălmăşit din mulţime Când am ajuns în tren, am oftat, o dată, din baierele inimii, cu toţii şi ne-am ocupat repede locurile, căci mulţimea curgea nesfârşită. Trenul ţipă asurzitor şi o ia domol înainte, cu frică şi cu cutremur, nu cumva să se răstoarne sau să ne stelească ochii, uitându-ne pe fereastră. În zadar îl îndemnăm, cu chiote, îi fudul de urechi.

În cupeul în care ne sălăşluiserăm „al noştri”, mai erau şase persoane: patru domni şi două dame. După vorbă, erau nemţi, după naştere – români. Unul era procuror, unul profesor, ceilalţi – nu ştiu. Cu ai noştri, îşi mai vorbeau limba maternă: între ei?… Să-i fi picat cu ceară! Se puseră pe politică, cu un tovarăş de-al nostru. Scărmănau politica disperată a căpiaţilor din Ungaria, asemănând-o cu politica nemţească din Bucovina, unde guvernanţii, din prezent, sunt cât se poate de prevenitori faţă de elementul românesc. N-aveai decât să arunci o privire la afişările oficioase din cupeu şi la cele de prin gări şi oraşele prin care treceai, ca să te convingi de atenţiunea ce se dă limbii româneşti, a majorităţii locuitorilor din ţară. Textul românesc nu lipsea de nicăieri, ba, ce era mai mult, unele erau scrise numai în limba românească. Dacă treceţi vreodată prin Bucovina, pe linia aceasta, uitaţi-ѵă la tablele care vă fac atent la sosirea trenului, peste drum, şi nu veţi vedea scris, pe ele, decât cuvintele româneşti : „Sama la tren!”. E o românească rea, de care se vorbeşte peste tot în Bucovina, dar e româneşte scris, pe când la noi, în Ardeal, unde majoritatea covârşitoare a locuitorilor e românească, nu vei găsi, pe toate acestea, o singură slovă românească; vei găsi însă o limbă pe care n-o vorbeşte nici pui de om în Ardeal, îngânându-te: „Opano je vai se nagnuti” – şi vei mai găsi limba aspră, pârâitoare a stăpânilor, scrâşnind către bietul ţăran (care atâta ştie ungureşte, cât ungurul chinezeşte): „Köpködni tilos! Vigyázz, ha jön a vonat!” etc., citit pe româneşte „Vigyázz, că vine Ion de la vânat!”. Dar nici nu ai nevoie să alergi în Bucovina, ca să vezi lucrul acesta! Nu ai decât să te uiţi pe partea nemţească a banilor noştri şi vei vedea şi text românesc, şi-ntoarce, apoi, hârtia şi te uită pe partea ungurească!… Şi ce disparent e elementul românesc din Austria, faţa de elementul românesc din Ungaria!… Unde-ai ajunge cu drepturile limbii româneşti, dacă ai socoti după proporţie!… Şi stăpânii noştri tot mai au obrazul să se bată în piept, urlând, în gura mare, în faţa lumii, că aici e egală îndreptăţire şi –ca la ei, la nimenea sub soare!… La aşa-ceva se cere obraz deosebit!

Se vorbea tocmai de proiectul lui Berzeviczy, când un domn din Bucovina ne arătă, pe fereastra trenului, o vacă, în marginea drumului. Nu avea sărmana decât o coadă de vreo şchioapă şi jumătate. I-o tăiase cineva, de jumătate, şi se opintea amar să se apere de muşte, care o năpădiseră din toate părţile.

Cam rezultatul apărării vacii acesteia pare-mi-se îl vor avea şi ungurii dumneavoastră, cu politica lor de maghiarizare!, zice acelaşi domn.

Nimerit apropo! Fie-i gura de aur!

M-am cugetat multă vreme la politica teremtette din Ungaria şi la politica nemţească prevenitoare din Bucovina şi la rezultatele lor. Şi am ajuns la convingerea că noi, românii, din punct de vedere naţional românesc, ar trebui să fim mai mulţumitori ungurilor, decât nemţilor. Pentru-ce?

Care o fi oare cauza? Ia-n spargeţi-vă capadochia cu dezlegarea acestei enigme… De aceea zicem mai sus că dacă, la noi, se păstrează sentimentul naţional atât de viu, avem să mulţumim maghiarilor, care se îngrijesc, aproape în fiecare zi, de alimentarea şi oţărârea acestui sentiment, pentru ceea ce trebuie să le fim foarte recunoscători, căci dacă urmau şi ei politica cu mănuşi a nemţilor din Austria, faţă de românii din Bucovina, inevitabil trebuia să ajungem şi noi acolo unde au ajuns românii din Bucovina. Dar sus e Dumnezeu, care se îngrijeşte de toţi şi le orânduieşte pe toate!… Cu cât se va da mai aprig „cu Bánffy”, cu atât are să ne pese mai puţin de slăbirea sentimentului naţional şi de maghiarizare!…

Am cam deraiat. Dar nu-i mirare! Trenul, că merge pe şine de fier bine fixate, şi tot deraiază, dar apoi pribeagul de gând, căruia nu-i poate pune nimenea căpăstru, să nu deraieze?… Tot timpul, cât m-am luptat cu gândurile, fratele Victor, care-mi şedea în faţă,nu-şi găsea locul. Părea că vrea să dea de urma unui lucru ascuns, atâta se sucea şi se învârtea. De-odată, îl văd că-mbrânceşte un pacheţel şi-l duce la nas, apoi, cu faţa luminată, îmi zice:

– Ştii tu, măi Tamba, ce mirosea, azi-noapte, aşa teribil, de n-am putut închide ochii?…

– Perinele!

– Pe dracul. Pacheţelul ăsta!

– Mă miram eu de unde dracu-i putoarea asta cunoscută, aici, în cupeu…

– O simţeai?…

– Cum dracul, nu! Dar ce hoit usturoiat e în pachet?

– Sunt cămătăriile ce le-am cumpărat, aseară, peste drum, de la jidanul din Suceava! Săptămâna lui de porc!

Şi zvâr!, cu pachetul pe fereastră, împroşcând bucăţele de cârnaţi, care ne acriseră sufletul, cu duhoarea de usturoi clocit, în carnea stricată.

Trenul se opreşte şi călăuza ne dă de ştire că am sosit la Hatna, de unde linia ferată se ramifică în 2 părţi. O linie o ia spre Vatra Dornei, alta spre Hadikfalva. Noi „ai lui Ştefan”, ţinem linia din urmă, înmulţiţi, de la Hatna, cu lumea care venise dinspre Dorna, Câmpulung, Gura Humorului.

Mergem noi, mergem şi iarăşi mergem mersul ţiganului la spânzurătoare şi, trecând prin Milişăuţi, ajungem la Istensegits şi-apoi la Hadikfalva, două localităţi de ciangăi, pentru care se varsă atâtea lacrimi fripte în „fericita” Ungarie, dar care, pentru aceea, nici cu spatele nu se gândesc să treacă graniţa şi să se oploşească şi fericească în Ţara-nouă. Au adoptat şi ei, se vede, principiul românului: „Cе-i în mână nu-i minciună”.

La Hadikfalva, linia ferată iarăşi se desface în două. Una o ia spre apus, către Putna, şi alta spre miază-noapte, către Cernăuţi. Maşinistul nostru o coteşte la stânga, spre Rădăuţi, domolind mersul locomotivei, care, şi până aici, te făcea să disperi că vei mai vedea, în anul acesta, Putna, într-atâta, când am trecut prin Rădăuţi, aveam impresia că merg călare pe un melc. Şi-ncepui a-l descânta, cum descântau, în copilărie, melcul, ca să iasă din găoace şi să se pună în mişcare: Bourel, bourel / Scoate coarne de viţel / Şi te du la Dunăre / Şi bea apă tulbure…

Victor, de colea, ieşindu-şi din pepeni:

– Ba să se ducă dracului, nu la Dunăre!

Tablele cu inscripţiuni „Sama la tren!” sunt, într-adevăr, de prisos pe aici. Îţi vine a crede că a făcut cineva o glumă foarte potrivită pe socoteala carului de foc. Rădăuţii au peste 15.000 de locuitori. E un oraş frumuşel şi curăţel, situat lângă râuleţul Topliţa. Se zice că ar fi întemeiat de Domnul Moldovei, Bogdan I, pe la anii 1349-1370. În anul 1402, întemeia, aici, Alexandru cel Bun o episcopie. În Rădăuţi, se află un gimnaziu superior, o şcoală agronomică şi mai multe şcoli poporale. Mult contribuie la ridicarea acestei localităţi herghelia statului, înfiinţată, deja, la anul 1812, cu un renume universal, azi. Trecând prin Rădăuţi (trenul trece pe străzile oraşului), îţi atrage atenţiunea o biserică veche, acoperită cu şindile, în care multe capete încoronate îşi dorm somnul de veci. Din Rădăuţi, o luăm spre Vicovul de Jos şi, de aici, de-a lungul râului Suceava, spre Karlsberg, de unde, continuând-o spre miază-zi, într-o jumătate de oră, ajungem la atât de mult dorita Putna.

Satul Putna, care are peste 1.500 de locuitori, e aşezat lângă râul cu acelaşi nume şi încunjurat cu păduri de brad. De pe tren, deja îţi bate la ochi sumedenia de scânduri şi joagărul cel mare a baronului Popper. Nu mi-a scăpat vale, coastă şi muche de deal din vedere, gândindu-mă cu jale la vremurile când voinicii lui Ştefan erau stăpânii lor, la vremurile când potecile acestor păduri scăpărau de copitele tari ale cailor pieptoşi, care adulmecau urma duşmanului nesăturat, tăbărât, fără de veste, asupra bietei ţări. Locuri sfinte sunt acestea, sfinţite de osemintele unor oameni sfinţi!

La gară, ne-a întimpinat o colonie de ovrei, care aveau să-şi conducă oaspeţii. Norocul nost că ne înştiinţaserăm din vreme, căci, altcum, puteam durmi pe stradă. Cât ce ne-am dat jos, ne-a luat în primire gazda, un ovrei ceva mai spălat, ca cei care-i văzusem până aci, şi cu el în frunte o pornim spre locuinţa dumnealui. Parcă ne ducea la puşcărie, aşa plouaţi eram, văzând că nici aici n-avem parte de un creştin. Singur, Itzig mergea înainte cu o faţă radioasă, mândru de oaspeţii lui, pe cari şi-i arăta semenilor, în dreapta şi în stânga. Odaia ce mi-se rezervase, deşi era a unul ovrei, era curată şi prietinoasă. Ne spălăm repede şi ne gătim ca să putem şi noi ajunge la parastasul ce se servea la mănăstire. Luarăm haine negre şi mănuşi albe, ca să ne pomenim la mănăstire cu mănuşi negre şi haine albe. Colbul de-o şchioapă, de pe drum, răscolit de-atâtea mii de picioare, ne primenise a doua oară. Apropiindu-ne de curtea mănăstirii, un cor grozav de voci discordate, înlăcrămate şi tânguitoare, ne luă auzul. Zeci şi zeci de schilavi, de nenorociţi, înşiruiţi pe amândouă părţile drumului, mai cu seamă ruteni, te făceau să-ţi astupi ochii şi urechile şi, dându-le ceva pomană, o luai îngrozit înainte, să nu mai auzi şi să nu mai vezi atâta nefericire. Mă mir foarte mult cum li s-a permis acestora să se aşeze tocmai acolo, pe unde avea să treacă toată lumea!… Nu s-a găsit un loc mai retras ceva?

Intrând în curte, uiţi repede tabloul de mai înainte. Tabloul miilor de românaşi, care mişunau în toate părţile, cu pieptarele lor de piele cu blană, cu pălăriile cu păreţi îndoiţi în sus, cu pletele negre, care le bat umerii laţi, şi cu ochii vioi plini de viaţă, e de toată frumseţea. Îi privesc cu respect şi admiraţiune: sunt urmaşii vitejilor Marelui Ştefan! Mă apropii de sfânta biserică din mijlocul spaţioasei curţi, de biserica în care-şi doarme somnul veşniciei Ştefan cel Mare. Mă apropii cu pietate, cu evlavie rară, cum îşi apropie creştinul buzele de lingura cu sfânta cuminecătură, cum trebuie să se apropie fiecare român de un lăcaş de două ori sfânt: sfânt, ca lăcaş dumnezeiesc, şi sfânt, ca lăcaş de odihnă al celui mal mare Domn român.

Nu-i modru de-a intra omeneşte. Aranjeorii zbiară răguşiţi, oamenii se-ndeasă, ghiontuiţi şi striviţi. Nimenea nu vrea să se depărteze, înainte de-a săruta piatra „Sfântului mormânt”. Eu încă eram dintre aceştia. M-am vârât, dar, în vârtej. Ce-o mai fost, apoi nu-mi mai pot da seama curat. Ştiu atât că, după o jumătate de oră bună de presat straşnic, m-am pomenit în tinda bisericii, fără să fi făcut un pas măcar; şi după altă jumătate de oră şi mai bună de adevărată inchiziţie spaniolă, din care ma-am pomenit cu un cap mai mare decum eram, m-am trezit în a doua încăpere a bisericii. Mai era una, cea de la altar, unde era şi mormântul, dar nu-mi mai permiteau oasele şi atletul din uşă ca să răzbat mai departe. Am mulţumit lui Dumnezeu c-am ajuns până aici, fără să-mi dau sufletul, şi m-am retras la o parte din vârtejul din dreapta uşii. Nu vedeam nimic, ce e drept, din cele ce se petreceau la altar, dar auzeam tot. Auzeam vocea blândă a preoţilor şi răspunsul teologilor, care cântau în cor, voci late şi puternice, dar lipsite de fineţe, care dă şi o gingăşie oareşicare cântării. Care striga mai tare, acela plăcea mai mult, după cât am observat. Uitându-mă împrejur,observai că aci nu e înmormântat Ştefan singur, ci mai are vreo zece tovarăşi: episcopi, domnitori şi membri de-ai caselor domnitoare române.

La spatele meu, auzii un oftat adânc, stors că de un rău ascuns. Mă întorc. Era un ţăran, în genunchi, care, cu faţa plină de lacrimi, săruta lespedea plină de ţarină a bisericii, bolborosind dintre buzele-i tremurătoare o rugăciune fierbinte către Cel de Sus, că l-a învrednicit şi pe el, păcătosul, de a vedea acest praznic mare şi această sfântă biserică. Îmi dădură lacrimile. Binecuvântat fie numele Tău, Doamne, din neam în neam, că popor de aur ne-ai dat nouă, nevrednicilor, gândii în mine. Vârtejul de-odată amuţeşte, descleştându-se în părţi şi făcând loc celor ce veneau dinspre altar. În frunte, mergea corul teologilor, după care urma Î. P. S. Mitropolitul Repta, cu sistema sa. Ieşeau, ca să ocolească biserica.

Mitropolitul, un bătrân simpatic, împarte binecuvântarea arhierească, în dreapta şi în stânga. Se zice că ar avea o inimă foarte românească, că ar fi însă prea timid faţă de cei mai mari. M-am folosit de ieşirea unei bune părţi a publicului din biserică şi m-am strecurat şi eu la mormântul lui Ştefan. Când s-a reîntors procesiunea, eram lângă grilajul mormântului, ascuns în dosul uriaşei cununi a regelui Carol; cu gândul pierdut în vremurile apuse, încununate de aureola Marelui Ştefan, cu ochii pironiţi la locul lui de odihnă, încordându-se să străbată parcă prin lespedea cea groasă, şi cu nepreţuita şi nemărginita mângâiere în suflet, de-a fi văzut, de a mă fi rugat şi de a fi vărsat o lacrimă, izvorâtă din adâncul inimii, la mormântul celui mai mare român, ce va fi cunoscut vreodată istoria. O mângâiere ca aceasta să nu o dai pentru o lume întreagă!

După terminarea serviciului divin, valurile mulţimii se puseră în mişcare, spre partea unde avea să-şi ţină dizertaţia prof. univ. Dimitrie Onciul. Cu multă pricepere şi cu multă căldură românească, înfăţişă profesorul Onciul figura măreaţă şi faptele şi mai măreţe ale Marelui Domnitor. Păcat, însă, că nu s-a căutat un loc mai potrivit, căci arşiţa dogoritoare a soarelui te topea pe picioare. După terminarea, dizertaţiei, domnii cel mari se duseră la banchet, iar noi – minorum gentium – cu biletul într-o mână şi cu pălăria în cealaltă, o luarăm spre baraca cea mare, a mulţimii. Poporul, pentru care se făcuseră barăci, pe coasta unui deal, se-ndreaptă într-acolo. 15-16 mii de oameni se zice c-ar fi fost la Putna. Multe noroade văzut-am şi eu, dar nu prea aveau ce să roadă. Arătat-am noi biletele, care te îndreptăţeau la mâncare, şi lui Stan, şi lui Bran, dar „papa” ca-n palmă. Abia ne-a şterpelit o cucoană – Dumnezeu s-o ţină! – nişte rămăşiţe de la alţii, cu care ne-am înşelat oleacă foamea.

Când s-au început vorbirile, s-a sculat toată lumea, ce era să facem? Ne-am sculat şi noi, cu biletele întregi şi cu maţele chiorăind. De vorbit s-a vorbit destul, chiar prea mult. Unii au bătut câmpii, scoţându-se mai mult pe sine la iveală, alţii au fost la locul lor: scurţi şi cu duh. A vorbit şi-o doamnă, mai bine nu vorbea! Cerinţa principală şi cea dintâi a vorbitorului, la astfel de ocaziuni sărbătoreşti, este să fii serios. Cel care, nici când spune cele mai serioase lucruri, nu poate fi serios, acela să şadă acasă sau să lase altora rolul de vorbitor.

Mai mult mi-a plăcut vorbirea macedoneanului şi-a ardeleanului de la Universitatea din Viena. Au vorbit din inimă şi la inimă. Am înţeles că ar mai fi vorbit şi domnul Dorimedont Popovici, poporului. Îmi pare rău că nu l-am auzit, fiindcă, după cât mi s-a spus, ar vorbi foarte bine. Mai ales, fiindcă e bucovinean, aş fi dorit să-l ascult. Asta e pare-mi-se tot ce s-a făcut, cu ocaziunea aceasta, pentru popor şi poate cele 2-3 pahare de vin, ce le-or fi băut unii.

Decursul serviciului divin – parastasul – lucru de căpetenie pentru popor, nu cred că l-a văzut vreun ţăran. N-a fost, oare, păcat să răpeşti atâtor mii de suflete, setoase şi dornice de mângâierea de a fi asistat, de a fi văzut şi auzit serviciul divin de la acest rar parastas?… Pe vremea aceea dumnezeiască, n-au putut oare ieşi preoţii în aer liber, să servească la auzul şi vederea tuturora?… Ce moment sublim ar fi fost, când 10.00 0 de creştini, la sunetul unor treascuri, ar fi îngenuncheat, deodată, înălţând, cu sufletul smerit, către slava cerului, un fierbinte „În veci, pomenirea lui!”. Moment înălţător, care s-ar fi încrustat în sufletul poporului pentru vecii vecilor! Şi, în locul băuturilor ce li s-au împărţit ţăranilor, nu era oare mai bine să i se fi dat o icoana şi-o istorie de-a lui Ştefan, pe care s-o citească şi s-o recitească fiilor şi nepoţilor de-acasă? În felul acesta, cred eu, sufletul lui Ştefan pătrundea mai adânc serbarea, putea avea rezultate mai trainice, mai dăinuitoare, nu momentane.

După terminarea vorbirilor, ne-am reîntors, din nou, la mănăstire, unde ne-am urcat în turnul făcut anume pentru clopotul dăruit mănăstirii de însuşi întemeietorul ei, de Ştefan cel Mare. E un clopot masiv şi mare, numit „Buga”, pe care merită să-l vezi.

În drumul spre locuinţă, ne-a bătut la ochi un semn din creştetul unei coline învecinate. Ni se spuse că, după tradiţiune, de acolo ar fi tras, cu săgeata, Ştefan, în anul 1465, indicând astfel locul unde să se zidească altarul bisericii. În 1634, biserica a fost dărâmată de duşmani, dar mai târziu a fost iarăşi reclădită. Tot în drumul spre locuinţă, am fost martorul unei scene foarte înduioşătoare, din care am putut vedea ce inimă de aur au ţăranii bucovineni. Erau vreo cinci români, adunaţi în drum. Se vede că doi inşi se certaseră rău, gata-gata să se-ncaiere. Şi-au revenit, însă, oamenii în fire, căci tocmai când treceam pe acolo, unul da să apuce pe după gât pe celălalt, zicându-i, cu ochii plini de lacrimi: „Măi frate dragă, noi am venit aici la paradia a mare a lui Ştefan, şi-amu să ne certam ca ţiganii, să râdă lumea de noi?… Ne bate Ăl de Sus, măi frate!”… Şi, în momentul următor, erau îmbrăţişaţi, împreunându-şi lacrimile şi sărutându-se ca doi copii. Trebuie să te taie lacrimile, văzând atâta inimă!

Ajunşi la locuinţă, am stat, multă vreme, în cumpănă: să plecăm sau să ne lăsăm, până a doua zi?… Şi, după ce am cântărit noi bine şi motivele pro, şi contra, a rămas pe-a mea: să nu plecăm decât a doua zi. Trei tovarăşi mai nedisciplinabili însă, neţinând seamă de votul majorităţii, au tulit-o la gară. Spuneau că-s sătui de flămânzeală şi de călătorit după meşii trenurilor. Noi, cei rămaşi, ne-am mai înmulţit, în timpul acesta, cu unul, cu un bun prietin din Bucureşti, om cu un singur cusur: să nu-l fi întrebat de-i place brânza sau ba, că era în stare să-ţi scoată ochii, încolo, să-l pui la rouă, aşa suflet de om.

Ne-am dus şi noi la gară, să ne zgăurăm la plecarea trenului şi să ne luăm adio de la tovarăşii dezertori. Ne părea rău, pe de o parte, că se răznesc de noi, şi bine, pe de alta, căci nu aveam în odaia jidanului decât trei paturi şi şapte persoane, câte eram, ce dracul era să facem peste noapte?… Când am văzut, însă, potopul de lume de la gară, căci nu erau numai cei care veniseră cu noi, dinspre Hatna-Hadikfalva, ci şi cei care veniseră de pe linia de către Cernăuţi, atunci, zic, ne păli mila şi începurăm a-i capacita să rămână, punându-le în vedere fel şi fel de distracţii, dar toată truda ne-a fost mazăre pe părete; ei, nu şi nu! Văzând, în sfârşit, că nu-i chip de-ai mai îndupleca să-şi cârnească vorba, le-am strâns mâna şi ne-am întors la tartanul nost, oprindu-ne, din când, în când, să ascultăm huietul înfundat al noroadelor nerăbdătoare. Acasă, am ajuns cu o falcă în cer şi cu alta în pământ de flămânzi ce eram. Da mănâncă, Tănasă, când nu-i nimic pe masă! Noroc cu fratele Tiberiu, care avusese ascunsă în geantă o cutie zdravănă de sardine şi cu mult hulita gazdă, căreia încă i se făcuse milă, dându-ne niţel lapte, pe care doamna B. iute şi de grabă îl prefăcuse într-o ciocolată admirabilă. Ciocolată găsisem la un sfârnar de jidan din Putna. De săturat? Ce să te saturi, cu atâta golişte în tine! Dar vorba e că ne-am omenit noi bine, aşa, de jumătate. În decursul cinei, ne-am revizuit, încă o dată marşruta călătoriei şi, acceptând principiul că, în decursul călătoriei de plăcere, nu-i bine să te ţii de programe, ne-am întors marşruta pe dos, hotărându-ne să mergem, a doua zi, la Straja, şi ca, de aici, încolo, să nu mai luăm hotărâri cu săptămâni înainte, ci în fiecare zi să stabilim numai şi numai programa zilei ce urmează. După această cuminte decizie, am tras, apoi, până a doua zi, un pui de somn, numai ca acela!

Ce bine ne-a părut, dimineaţa, că n-am avut, seara, mai mult de mâncare, să ne încărcăm stomacul! I-am luat, cel puţin, hasna somnului. După ce ne-am deşteptat, ne-am troscănit un piculeţ încheieturile, întinzându-ne care mai de care, ca după un somn dulce tihnit. Apoi, am început a ne îmbrăca, colea… domneşte, cu răgaz, nemaiavând cuvinte de laudă pentru hotărârea luată decuseară; căci, dacă ne ţineam de marşrută, trebuia să ne sculăm cu noaptea-n cap şi să alergăm până la Carlsberg, ca să prindem trenul. Am trimis, apoi, să ne caute o trăsură pentru Straja. Până atunci, ne-am adunat hodoroabelele, am dejunat, tot din mila gazdei, şi-am chemat pe jidanca, să ne tragem socoteala. Multe păcăleli am mai mâncat şi noi, dar ca atunci, mai rar! Noi, de convingerea că odăile ne sunt deja plătite, din fondurile religionare, i-am dat câte o coroană de cap, plus costul laptelui, ca recompensă pentru atenţiune şi bună voinţă. Când colo… ne spune jidanca ruptales că la ea au fost angajate 3 paturi, cu câte 2 florini, prin urmare ea are să capete 6 florini pentru odaie, nota bene: pentru o noapte.

Cam scumpă odihnă în paturi jidoveşti! Dar ce era să facem? Am plătit, căci, vorba birtaşului din Suceava, „numai o dată-s 400 de ani de la moartea lui Ştefan”. Şi eram tare bucuroşi, şi aşa, venindu-ne în minte cazul celor doi domni din Bucureşti, cu poziţie înaltă, care, negăsind, în seara precedentă, nici o locuinţă, au fost siliţi să doarmă în trăsură, iar dimineaţa, neavând ce să mănânce, au muls vaca, pe care o văzuseră legată de un car, şi aşa şi-au astâmpărat foamea.

Până ce avea să ne sosească cărăuşul, am luat-o, cu fratele Tiberiu, pe râu, în sus, să dăm de „Sihăstrie”. Îndrumaţi de rişte româncuţe, care coborau, în jos, am şi ajuns repede. E o odăiţă, în forma unei bisericuţe, săpată cu dalta în stâncă, de cine ştie ce sihastru fără lucru şi ocupaţiune mai rentabilă. Mult trebuie c-a ciocănit, până ce-a scobit-o, bietul! Când ne-am reîntors, trăsura era la poartă, în formă de căruţă hodoroagă, cu un proţap cât pe colea… gol pe de-o parte, iar pe de cealaltă, cu o şarlă de cal, cu şoldurile ieşite, încât îţi puteai anina pălăria de ele. Nu se găsise alta căruţă, necum trăsuri, erau toate duse cu oaspeţi. Stăpânul căruţei era un chip de om să-l pui între ferestre; un exemplar dintre cei mai „prima” târtani, ce era să fie alta, bată-l Precesta să-l bată!, urduros, imos, rânced pe la nas, nespălat, nepieptănat şi mai ştie-l, dracul să îl ia. Ne-am pus la tocmeală. Se ţinea sus al dracului la preţ spurcăciunea – „boi-l-ar cataroiul în greabăn, să-l loiască!”. Şi nu voia să mai lase o lescaie măcar, spunându-ne că l-au chemat atâţia şi atâţia şi că, dacă ne convine, bine, dacă nu, pleacă. Ne-am învoit, ce naiba să facem?… Vedeam noi că, acum, „cu Ştefan”, nu-i de a te mai târgui. Fiecare se foloseşte de ocaziune de a-ţi lua preţuri întreite. Dar iarăşi, vorba „dumnealui”, din Suceava: „Numai o dată-s 400 de ani de la moartea lui Ştefan!”. Ne-am exprimat, apoi, nedumerirea, de-o să ne рoată duce gloaba pe toţi sau ba. Jidanul, parcă l-am fi călcat pe ochiul de găină: „Mă rog, mă rog.,, iau io pe barb-al meu!”. Încăiera-s-ar cânii de ea, gândeam în mine. „Dache nhu dhuce io pune la Straja, se nhu platheşte nimic!”.

– Dar dacă ne laşi în mijlocul drumului, să ştii că eşti al dracului!

— Mă rog, mă rog!…

Nu mai era de filozofat, dacă voiam să nu rămânem în Putna. Ne-am încărcat bagajul, noi peste el, şi, în trosniturile încheieturilor căruţei, haida-hai, haida-hai!… Am uitat să spun că, la Straja, fuseserăm invitaţi de părintele de acolo, Dimitrie Dan, la care se dusese, în presară, şi domnul profesor Iorga, cu doamna. Adică, la drept vorbind, erau invitaţi domnul şi doamna B., cu care se cunoşteau mai de demult, eu şi cu fratele Tiberiu am mers la legău, pe lângă dânşii. De primiţi, însă, tot aşa de bine am fost primiţi şi noi.

Cât a ţinut drumul până în Straja, am dus-o într-un haz Nu se mai isprăveau glumele, făcute pe socoteala „fercheşului nost birjar”. Dar, de pe partea lui, puteam să ne dăm de-a hapta-n cap, că nu ne cresta. Se ciormonia cu şarla lui, să nu-l dea de ruşine. Şi se ţinea şerparul de gloabă!… Numai la un râu, au avut oleacă de pricină. Se oprise boala oblu-n mijlocul râului. Şi nici cu hăis, nici cu cea!… Ne împăcaserăm, deja, cu ideea că trebuie să ne desculţăm şi s-o luăm, prin râu, cu ghetele de-a umărul, şi tocmai eram gata de-a o face când, după o opinteala răsunătoare, îi succese bietului dobitoc să ne urnească din loc, trecându-ne pe malul celălalt, îndemnat de loviturile căzăceşti ale lui Salamon, de pe care turuiau sudorile ca de pe-o streaşină. Norocul lui, căci eram hotărâţi să-i radem barba, pe garanţia căreia ne luase la plecare, şi să-l botezăm, aşa, mai în glumă, mai în serios, colea, în râu.

De aici, până în Straja, am mers, ce e drept, mai încet, dar mai sigur, căci nu mai erau nici hopuri, nici râuri de trecut, şi, în preajma prânzului, sosirăm în curtea Sfinţiei Sale. Câtă bucurie la oamenii aceştia, când ne-au văzut! Şi se vedea din faţă că nu e prefăcută, ci izvorâtă din inimă. Nu ştiau cum să-şi mai manifesteze bucuria, cum să ne mai bineventeze. Când a sosit, apoi şi domnul profesor Iorga, cu doamna, care erau duşi prin sat, bucuria şi-a ajuns culmea. Am avut fericirea să cunosc, aici, o casă românească, cum nu prea sunt în Bucovina, cu o bibliotecă românească frumoasă, cu ziare şi reviste literare româneşti, şi de o ospitalitate rară.

Domnul Dimitrie Dan, de altcum, e membru corespondent al Academiei Române de la Bucureşti şi scriitor de valoare în Bucovina. Tot aici, am mai avut fericirea să cunosc şi pe domnul Iorga. Din scrieri, îl cunoşteam de mult, din văzute încă, dar nu-l cunoşteam ca om de societate. Mi-l închipuiam om ursuz, închis, veşnic ocupat cu probleme ştiinţifice şi la adică… Am găsit tocmai contrarul: Raritate de om vesel, comunicativ şi plăcut în societate. E în stare să distreze, singur, zile întregi, societatea în care să află, dacă-i convine societatea şi se simte bine în sânul el. Şi nu cu palavre, cu mofturi şi cu fleacuri! Ci cu lucruri pline de duh, de măduvă, cu observări care scânteiază de un spirit înalt şi puternic şi care denotă un capital imens de cunoştinţe, o privire ageră, care pătrunde până în măruntaiele lucrurilor şi un spirit de observaţie rar. Şi toate acestea se răsfrâng prin prisma celei mai rari sincerităţi. O sinceritate care nu prea cunoaşte consideraţiuni.

Multă vreme, ne-a fost neexplicabilă posibilitatea dezvoltării unei activităţi atât de îmbelşugate ca a domnului Iorga. Şi poate şi azi mi-ar fi neexplicabilă, dacă nu i-aş fi ascultat, odată, cursul de la Universitate. Eram în Bucureşti, acum nu ştiu câţi ani, şi, neterminându-se încă cursurile de la Universitate, dornic şi cu mare sete m-am dus să ascult şi eu pe câţiva profesori, care îmi erau cunoscuţi deja, din scrierile lor. Cel dintâi, la care m-am dus, a fost profesorul Iorga. Dumnealui obişnuieşte a-şi ţine cursul 2 ore neîntrerupte. Vorbea tocmai despre relaţiile lui Mihai Viteazul cu Ştefan Báthory. Un lucru care mă interesa şi pe mine. Şi a vorbit omul acesta, în decurs de 2 ore, fără să facă pauză de o minută, fără să repete o singură frază, fără să se oprească vreodată, să-şi caute cuvântul potrivit, a vorbit, sincer vorbind, un… volumaş întreg. Şi o singură notiţă nu a avut înaintea sa. Şi a vorbit atât de frumos şi de cald, încât nu mi-aş mai fi luat ochii din gura lui, zile întregi. Atunci mi-am explicat cum e în stare omul acesta să şi scrie atâta. Memoria şi izvorul de cunoştinţe îi sunt atât de bogate şi îmbelşugate, încât îi lipseşte timpul fizic, ca să poată pune pe hârtie tot cât îl poate produce creierul. Nu pot trece mai departe, înainte de a mai scoate la iveală o însuşire nobilă şi foarte rară, în ziua de azi: desconsiderarea arginţilor. După ce scrisese „Istoria Cantacuzineştilor”, domnul Cantacuzino voia să-i dea, într-un plic, o sumă mai mare de parale, drept recunoştinţă. Domnul Iorga, însă, deşi e om sărac, a refuzat să primească paralele. La observarea domnului Cantacuzino, apoi, ca suma aceasta să nu o considere ca o plată pentru opera scrisă, ci mai mult ca o recunoştinţă şi din mulţumire din partea dumisale, domnul Iorga i-ar fi răspuns:

– Pentru mine, e destulă mulţumire că aţi avut încrederea de mi-aţi pus arhiva dumneavoastră la dispoziţie.

– Dumneavoastră sunteţi o fire rară şi neobişnuită, zice domnul Cantacuzino.

– Da, domnule Cantacuzino, sunt o fire neobişnuită!, a răspuns dl Iorga.

Şi-a luat, apoi, pălăria, a salutat şi a ieşit. Alta. Cine citeşte „Sămănătorul”, regulat, a putut observa că fiecare număr e scris, pe jumătate, cel puţin, de domnul Iorga. Afară de aceea, corectura întreagă a fiecărui număr o face numai el, singur, căci, după cum a zis însuşi, „tot ceea ce se publică, cu numele meu, trebuie să treacă prin mâna mea”. Şi ştiţi ce ia de la „Sâmănătorul”, în schimbul acestei munci!… Nici o para chioară! Tot venitul l-a cedat celorlalţi colaboratori. Altul, cu volumele scrise, până acum, de domnia sa, ar fi milionar; dânsul e om sărac. Sărac, dar cinstit! Şi asta-i mare vorbă, în ziua de azi. Îmi descopăr capul înaintea unui astfel de om, rugându-mă Celui de Sus să îi dea posibilitatea să rupă încă multe sute de perechi de papuci, pe pământul acesta, fiindcă talentul ce i l-a hărăzit nu a rămas ascuns, ci va rămânea însutit şi înmiit generaţiunilor viitoare.

După prânz, am dat o raită prin sat, cercetând o casă ţărănească şi jocul flăcăilor. Casa consta din 3 încăperi. Intrai în tindă, având, în stânga, camera de dormit, cu cuptorul de pâine, iar în dreapta, casa cea mare, cu un pat încărcat cu perine şi haine de pat (oghiale), care se ridicau aproape până în plafonul de grinzi, dichisit, ici-colea, cu busuioc. Jur-împrejur, sunt cuiere, de care sunt agăţate căni şi cănicioaie de pământ. Ferestrele mici sunt jumătăţite de fiare cu căngi. Lângă vatră, e răzimată o puşcă sistem „crînca”. Caracteristica femeii române de pretutindeni, curăţenia, o observi şi aici.

Jocul m-a lăsat mai puţin mulţumit. Te ia la ochi un lucru cam neestetic: aproape toate fetele erau desculţe. Jocurile, încă, au fost monotone şi flăcăii muţi. Nu am auzit o singură chiuitură. Mi-a plăcut, totuşi, de un flăcăiaş mai curăţel. S-a hotărât să joace şi el. Înainte de a pune mâna pe fată, însă şi-a ţinut de o sfântă datorinţă să se oţelească. Şi unde nu trânteşte un scuipat în palmă şi, frecându-l cu gravitate, parcă avea să se apuce de cine ştie ce lucru mare! A prins, apoi, fata, ameninţându-o, întruna, să-i strivească golanele.

Mi-a bătut la ochi, nu numai aici, ci peste tot în Bucovina, uimirea cu care se uitau ţăranii la noi, văzându-ne îmbrăcaţi domneşte şi vorbind româneşte. Sunt obişnuiţi să audă, din gura domnilor, numai vorbă străină, nemţească. Cărturarii lor sunt „români cu buze nemţeşti – în legea ungurească! Şi-am mai observat un lucru foarte dureros, în Bucovina. Am observat o prăpastie grozavă între clasele sociale; între domni şi între ţărănime. De aceea şi e ţăranul atât de umil, slugarnic chiar, căci domnii îşi ţin de sub demnitatea lor de a se coborî la popor, afară de cazul când au lipsă să-l exploateze, şi ţi se ia în nume de rău să te amesteci printre ţărani şi să stai cu ei de vorbă, după cum mi-a spus un teolog, fiu de ţăran. Ţăranul bucovinean e aproape cu totul desconsiderat. Nu se face nimic pentru el, pentru a-l ridica din starea umilă, în care se află, pentru a-i dezvolta încrederea în sine, ambiţiunea şi conştiinţa valorii sale ca popor.

În timpul cât am petrecut în Bucovina, am avut ocaziune să vorbesc şi cu o domnişoara de acolo. Locuieşte la sat. Am întrebar-o cu ce-şi petrece, mai mult, vremea la sat şi dacă se face, pe acolo, câte o petrecere. Mi-a spus că nu se face şi că la petreceri merg la oraş.

– Nu aveţi dumneavoastră şcoală în sat?

– Ba da.

– Numai cu un învăţător?

– Ba sunt mai mulţi.

– Şi nu aranjează aceştia, cu şcoala, nici o petrecere?

– Ba da.

– Atunci, tot aveţi, şi în sat, câte-o petrecere!

– Cine va merge la astfel de petreceri!

– Pentru ce nu?

– Fiindcă învăţătorii n-au decât câte 3-4 clase gimnaziale… Cine să-şi petreacă cu ei? Noi nu mergem decât la petrecerile academicilor!

Când i-am spus, apoi, că, pe la noi, merg domnişoarele şi domnii cu „diplome academice” nu numai la petrecerile învăţătorilor, dar şi la petrecerile flăcăilor din sat şi joacă în rând cu ei, s-a uitat la mine cu ochi mari, cu mirare şi cu oareşicare dispreţ. Şi fumurile aceste aristocratice stupide, şi prăpastia cea mare dintre domni şi popor vor dăinui până atunci, până ce nu se va ridica din sânul poporului din opincă o pătură puternică de cărturari nenobili, nici cavaleri, nici baroni, os din osul poporului şi sânge din sângele lui; cărturari domni, cărora să nu le fie ruşine a întinde mâna „mojicului”, a şedea cu el la o masă, a sta cu el de vorbă, a lua parte la petrecerile şi la năcazurile lui, la bucuriile şi durerile lui, domni cu durere de inimă pentru el, care, luând conducerea în mână, să lucreze din răsputeri şi cu tragere de inimă pentru ridicarea şi cultivarea bietului popor.

A doua zi, dimineaţa, la 4 ore, eram hotărâţi să ne cărăuşim mai departe. Dar iarăşi ne-am făcut socoteala fără birtaş. Gazda casei ne-a denegat şi trăsură şi tot până a doua zi, la 4 ore după amiază. Zadarnică ne-a fost toată oratoria. N-a ajutat nimic: nici motive binecuvântate. A trebuit să ne dăm plainici. Am mâncat, dar şi-am băut, mai departe, încă 12 ore; căci aşa e obiceiul la casa aceasta creştinească: să n-ai timp de răsuflat. Nu se isprăvea una şi venea cealaltă. Rău nu ne părea nouă, nu-i vorbă, mai ales după postul de la Putna, dar vorba ceea, ce-i prea mult nu-i sănătos, şi băgai de seamă că, de-o mai merge aşa, o să dau cinstea pe ruşine. Mi se înţepeniseră fălcile de-atâta măciniş şi pântecele îmi era tanana. Şi, dacă vă veţi mai abate careva pe la părintele Dan din Straja, să ştiţi, să nu vă duceţi numai cu o gură şi cu un stomac, căci lăsaţi oamenii foarte nemulţumiţi, cum i-am lăsat noi, pe lângă toată bunăvoinţa de a le face cât mai mare pagubă.

La ora statornicită de stăpânul casei, de dictatorul nostru, în fine, am plecat. La gară am fost transportaţi, în două rate, tot de trăsura domnului Dan. Apoi, cu obiceiul general în Bucovina de a te săruta, şi la întâlnire, şi la despărţire, ori de câte ori te-ai întâlni şi despărţi pe zi, ne-am despărţit. Am auzit că, de exemplu, profesorii universitari, pe toţi studenţii câţi merg de le fac vizită, îi sărută. Tot aşa şi mitropolitul. Am plecat cu dorinţa de-ar da Dumnezeu Bucovinei cât mai mulţi oameni ca domnul şi ca doamna Dan.

Până în Rădăuţi am călătorit cu toţii. Aici, însă, am pierdut pe domnul şi doamna Iorga, care au rămas aici, voind să cerceteze biserica cu mormintele voievozilor. Noi, ceştilalţi, am luat-o mai departe, năzuind spre Vatra Dornei. Dar, fiind rău informaţi de mersul trecutului, am fost siliţi să ne facem, la Hatna, calea întoarsă, luând-o către Suceava, cu gândul să dormim aici, până a doua zi, şi să facem drumul spre Dorna, ziua. Aşa am ajuns, apoi, pe la 8 ore, în Suceava, dormind încă o noapte în patul în care credeam că nu o să mai dorm în vecii vecilor. De astă-dată, am dormit mai bine, fără parfumul de usturoi, din rândul trecut. A doua zi, fiindcă trenul pleca numai pe la 10 ore şi jumătate, am avut vreme, cu fratele Tiberiu, să mergem şi noi, să vizităm biserica Mirăuţilor şi ruinele cetăţii, pe care, cu ocaziunea primei noastre petreceri în Suceava, le-am văzut numai din depărtare. Ne-am pus într-o trăsură, dimpreună cu amabilul nostru Cicerone, cu dl Cioloca, îndreptându-ne mai întâi spre biserica Mirăuţilor.

Biserica aceasta a fost edificată înainte de anul 1400 şi aici se încoronau voievozii. De la 1409, a fost catedrală metropolitană. Azi e cu totul renovată (ca şi Cetatea, ca şi biserica mănăstirii Sfântului Ioan, care tocmai se renova, de către arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer, pe bani procuraţi de el – n. n.) şi e singurul lucru care nu m-a lăsat deziluzionat în Suceava. E de toată frumuseţea, stai cu gura căscată. Biserici mai sunt multe în Suceava. Afară de biserica Sf. Gheorghe (a mănăstirii Sfântul Ioan – n. n.), întemeiată la anul 1522, locul de păstrare al Sfântului Ioan cel Nou, al patronului Bucovinei, moaşte cumpărate de principele Alexandru I cel Bun şi transportate la Suceava, în anul 1402, mai sunt bisericile Sfântul Ioan, a Sfâmtului Nicolae, biserica armenească, numită „Zamka”, apoi biserica Sfântului Dumitru, întemeiată de Ştefan cel Mare, la anul 1475 (era din lemn, iar pe locul ei a durat Petru Rareş biserica ştiută – n. n.).

Suceava e, de altcum, al doilea oraş din Bucovina; zace pe malul drept al râului cu acelaşi nume. Are o populaţiune peste 12.000. Se zice că s-ar fi întemeiat, deja, prin secolul al 12-lea. O tradiţiune îl aminteşte chiar pe Dragoş, ca întemeietor. După mutarea episcopiei romano-catolice, din Siret, la Bacău, întemeie Alexandru cel Bun, la anul 1401, o episcopie la Suceava, care, cu 8 ani mai în urmă, deveni mitropolie, căreia îi fu subordonată şi episcopia din Rădăuţi, întemeiată cam pe acelaşi timp. De la anul 1388-1564, a fost Suceava reşedinţa principilor moldoveni, care o înfrumuseţară cu multe edificii pompoase, cum a fost şi cetatea, întemeiată cam pe la anul 1390, ale cărei ruine se văd până în ziua de azi. Ruinele acestea ale unei epoci de glorie am mers să le vizităm, după ce am cercetat biserica Mirăuţilor. Sunt aşezate pe o colină. Vreme îndelungată au cărat, de aici, locuitorii Sucevei piatră şi cioplită şi necioplită, de şi-au edificat case, până ce n-a atras un profesor neamţ (arhitectul Romstorfer – n. n.) atenţiunea oamenilor asupri însemnătăţii acestor ruine, că apoi s-a interzis căratul pietrelor de acolo şi s-au început săpăturile.

Mai toată împărţeala cetăţii de odinioară se poate recunoaşte, iar pietrele enorme, cioplite, păstrate parte pe la boltituri, parte pe la porţi, arată şi azi vizitatorului ruinelor soliditatea cu care a fost ridicat acest colos de zidire. Cornorarele păstrate, cu diferite podoabe în piatră, între care nu lipseşte, mai niciodată, Sfânta Cruce, arată gustul întemeietorilor De la anul 1564, de când s-a mutat reşedinţa principilor şi mitropolia la Iaşi, Suceava, odinioară atât de înfloritoare, a mers tot pe povârnişul decadenţei. Te podidesc lacrimile, când te cugeti ce fost, ce e, şi de cine e locuită capitala lui Ştefan cel Mare. Şi ţi se revoltă sufletul, când vezi că nici atâta inimă şi consideraţiune n-a avut, la 1775, Austria, ca se cedeze Moldovei petecul acesta de loc, cu monumente istorice atât de însemnate pentru neamul românesc! Graniţa României trece tocmai pe lângă Suceava şi, dacă se ceda, atunci, şi acest loc românilor, azi desigur că avea altă înfăţişare Suceava.

Reîntorşi la mănăstire, ne-am luat bagajul şi, strângând mâna iubitului nostru Cicerone, care atâtea servicii nepreţuite ne-a făcut, am luat-o, cu trăsura, la Iţcani, şi, de-aici, cu trenul, la Hatna. Dedaţi cu învălmăşeală mare, cu împinsături si cu îmboldituri, ne părea călătoria monotonă de tot, acum. Hatna e la o înălţime de 294 metri de la suprafaţa mării. Trenul, care o coteşte, de aici, la stânga, parcurgând partea sudică a Bucovinei, datează numai de la anul 1888. Până în anul acesta, prin cea mai frumoasă parte a Bucovinei nu se putea călători decât cu trăsura, pe drumul de ţară, ce duce, de la Iţcani, spre apus, către Transilvania. Abia în anul 1886 se apucă Societatea pe acţiuni „Bukowinaer Lokalbahnen” de construirea liniei ferate Hatna-Câmpulung, în lungime de 67 km, care, apoi, în 1 mai 1888, fuse predată circulaţiei. Continuarea liniei, până la Vatra Dornei, a rămas, multă vreme, numai dorinţă, din cauza cheltuielilor şi a piedicilor mari, care trebuiau delăturate. Abia la anul 1899 se apucă, iarăşi, aceeaşi societate de realizarea acestei dorinţe, continuând construirea liniei, până la Valea Putnei, care se deschide, apoi, la începutul anului 1901. Vatra Dornei, însă, numai la 28 octombrie 1902 vede, pentru prima dată, trenul.

De la Hatna, trenul o ia, peste râul Suceava, traversat de un pod de fier, cu 7 arcuri şi de-o lungime de 263 m. Ajungi, apoi, în valea râului Soloneţ, tăind cu trenul pământuri foarte roditoare, până la Kaczyka (Cacica – n. n.) cea drăguţă, aşezată într-o căldare frumoasă, înconjurată, jur-împrejur, de păduri. Acestei localităţi îi dă importanţă bogăţia de sare. Ocnele de aici prevăd aproape întreaga Bucovină cu sare. De la staţiunea Kaczyka, care zace la înălţimea de 375 metri, urcă trenul necontenit până la Strigoaia, care se află la o înălţime de 528 metri. Aici e cumpăna apei şi, de aici, încolo, trenul coboară întruna, până în valea râului Moldova. De la Strigoaia, mai parcurgem, în jos, 6 km şi ajungem, apoi, în Păltinoasa, care se află deja cu 70 metri mai jos ca Strigoaia. De aici, încolo, rămân singur, deoarece ceilalţi tovarăşi, fiind invitaţi aici, la nişte neamuri, au trebuit să rămână până a doua zi, având să ne întâlnim, a doua zi, seara, în Vatra Dornei.

Din Păltinoasa, am mers cale de 33 km, de-a lungul râului Moldova. De aici încep pădurile imense, cea mai mare parte proprietatea Fondurilor religionare greco-ortodoxe. Aproape la fiecare staţiune de tren, e câte unul sau mai multe fierăstraie, care despică în scânduri buştenii plutiţi pe râurile laterale. De la Păltinoasa, ajungi în Gura Humorului, care, în anul 1899, a ars aproape cu desăvârşire, dar care, în scurtă vreme, s-a re-edificat mai frumos faţă de cum era şi care, cu împrejurimile sale pitoreşti, cu aerul înviorător şi limpede de munte şi cu râul Moldova, care ofere băi reci plăcute, atrage mulţi oaspeţi, peste vară. De la Hatna, până la Câmpulung, treci peste 14 poduri mai mari, dintre care abia vreo 4 sunt de fier, celelalte de lemn.

Din Gura Humorului, ajungi în Vama, de unde se ramifică o linie mai scurtă (21 km) spre nord-vest. La 4 km depărtare de Vama, la Eisenau (Prisaca Dornei – n. n.) aşa se strâmtează valea prin care trece acum trenul şi drumul de ţară, încât a trebuit lărgită mult, cu săpături foarte costisitoare. În curând se lărgeşte, însă, valea din nou, străjuită de un şir de munţi încoronaţi de cele mai înalte piscuri ale Bucovinei, ca Rarăul (1648 m) şi Giumalăul (1859 m), care, partea cea mai mare a anului, e acoperit cu zăpadă. După o cale de 12 km de la Vama, dai de Câmpulung, la o înălţime de 621 m, de unde iarăşi urcând întruna, ajungi la Pojorâta (686 m). De aici, trenul parcurge o vale împădurită de toată frumseţea, până la Valea Putna (825 m). La înălţimea de 951 metri, urmează un tunel, de o lungime de 1622 metri. Mai mult de 2 ani şi jumătate s-a lucrat neîntrerupt la acest tunel, care a costat la vreo 2 milioane coroane. După părăsirea acestui tunel, ajungi în ţinutul Bistriţei Aurii, deschizându-ţi-se o privelişte fermecătoare, plină de variaţiune. Începi, totodată, coborâşul spre Iacobeni, cea mai admirabilă parte din acest drum. O panoramă dumnezeiască, amestecată însă cu fiori reci. De câte ori te uiţi în vale, de pe culmea muntelui, pe unde merge trenul, te furnică prin şira spinării şi te iau ameţeli. Iacobenii zac la înălţimea de 823 metri şi sunt bogaţi în mine de metale şi în izvoare tămăduitoare cu conţinutul de pucioasă; acestea sunt proprietatea Fondurilor religionare greco-ortodoxe.

Din Iacobeni, până la Vatra Dornei, iarăşi cobori, întruna, pe o linie de 12 km. Ajungând în Vatra Dornei (baia), rămâi frapat de gara cea frumuşică şi scârbit de-atâta jidovime, care, de altcum, la toate gările de pe linia aceasta te întâmpină cu faţă obraznică şi toaletă zângălită. Sunt aceleaşi feţe ca şi-n Suceava, dar într-o ediţie ceva mai mâzgălită, mai năclăită: când le zăreşti, să le trăsneşti. Gazdă mi-a fost jupânul Iacob Hönigsberg, arendaşul Hotelului Comunal. Hotelul e frumos şi nou. Nu e rău şi nici prea scump. Auzisem adeseori de Vatra Dornei, ca de un loc însemnat de industrie de lemne şi, mai ales, ca de o localitate bogată în izvoare tămăduitoare, pe care mulţi o numesc „Franzesbadul răsăritului”. De aceea, curios de ce-o fi şi cum o fi, cât ce am ajuns la fapte, m-am spălat repede şi am ieşit pe-afară. Mai aveam încă o oră şi jumătate, până să însereze.

Foarte plăcut m-au surprins instalaţiunile moderne şi noi ale locului de cură, ca „Kurhotel”-ul, „Badehaus”-ul şi, mai ales, „Kurhaus”-ul, ridicate şi înzestrate toate după cele mai noi cerinţe, cu mari speze din partea Fondului religionar greco-ortodox din Bucovina. Opt izvoare sunt cu totul, dintre care cel mai frumos împodobit e „Izvorul Fallenhayn”, izvoare la care aleargă mulţi nefericiţi, să caute apa tămăduirii. Multe lucruri frumoase sunt aci şi, cu toate acestea, plângea sufletul din mine, văzând atâta stup de jidovime. Am colindat orăşelul, şi cruciş, şi curmeziş, să dau de vreo firma românească. Abia am aflat două: a unui medic: Dr. Gheorghe Spânul, şi a unui neguţător, Constantin Nanu, aruncat aici de valurile vieţii tocmai din Tilişca, de lângă Selişte; încolo: Pischel Goldschläger Sure Goldhammer, Chaim Lang, Schmiel Itzig, Schmale Lang, Moische Harth, Jakob Тоkауer, Salamon Pächt (numele care au puit mai multe lichele) şi-o duhoare de usturoi, să iei lumea-n cap. În zadar a strigat, în lumea românească, nefericitul Eminescu: „Din Boian în Vatra-Dornii / A umplut omida cornii / Şi străinul te tot paşte / De nu te mai poţi cunoaşte”, căci soarta bietului român n-a înduioşat pe nimenea. Mâncatu-i şi azi, poate şi mai rău ca atunci, de rele şi de lichele.

A doua zi, mi-au sosit tovarăşii, de la Păltinoasa, şi a treia zi, dimineaţa, ne-am pus într-o birjă şi-am luat-o, peste Măgura, la Bistriţa. Şi de n-ar fi jupânul Pächt pretutindeni, să-ţi scoată ochii cu urdorile lui, cu perciunii şi cu barba-i neţesălată şi inomisu-i decor: murdăria de-un deget, ai zice ferice de locuitorii acestor ţinuturi. Cât am mers, de-a lungul Dornei, a fost răcoare şi bine. După ce am început urcuşul, a început şi dogoreala. Primul popas scurt l-am făcut la Poiana Ştampi, unde am luat câte un lapte şi caii, câte o troacă de apă. Franzoale (cornuri) ne cumpăraserăm din Dorna. Pentru toate eventualităţile, am comandat şi nişte ouă fierte, căci altceva nu era de căpătat în cârciuma aceasta din drum, pe care le-am luat cu noi, pe drum.

Şi, Doamne, bine ne-au mai prins, în Vârful Tihuţei, unde nu e decât o cârciumă greţoasă şi unde a trebuit să stăm vreo două ore, ca să se odihnească caii. Ajuns în culmile Măgurei, mi-am întors, încă o dată, privirile înlăcrimate spre mândra Bucovină, având în fundul panoramei plină de vrajă muntele Ineu, care se înalţă în văzduh ca un protest uriaş contra omidelor bietului popor român. Şi cum stăteam aşa, aiurit, cu ochii duşi în fundul zării, părea că aud o voce de pe lumea cealaltă, spintecând văzduhul, spre mormântul din Putna: „Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta! / Las’ Arhimandritului / Toată grija schitului. / Clopotele să le tragă, / Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, / Doar s-a-ndura Dumnezeu / Ca să-ţi mântui neamul tău!”.

Ajunşi în vârful Tihuţei, intrăm în cârciumă, să îmbucăm ceva. Când colo… să ne lovească guta! Erau trei târtani, mult mai spurcaţi ca celălalt, ucigă-i sfânta cruce, să-i ucidă! Doi bărbaţi şi o femeie. Unul era legat, peste fălci, de nu se vedeau decât doi ochi blioşdiţi şi-un nas ardeiat şi bobotit. Ea, fără gene, fără sprâncene, cu spumă pe la gură. Celalalt, cu scrofule plesnite pe la gât. Şi toţi trei, jumătate râncezi, jumătate mucezi: să nu le mănânci nici nuca din mână. No, amu pofteşte şi te înfruptă cu de-ale mâncării!… Ne-am mâncat ouăle noastre, luate de la Poiana Ştampi, aşa, din picioare, am cerut o sticlă de bere, pe care am dat-o întreagă birjarului, i-am aruncat banii pe masă şi-am tăbărât pe trăsură. Scuturându-ne ca de friguri. Am dat, apoi, zor vizitiului şi, scuipând ca după ucigă-l toaca, am luat-o, în goană, devale. Numai de nu i-aş mai visa, că mă bagă în fras aceia! (Tamba, S., Impresiunii şi reflexiuni dintr-o călătorie, în Tribuna, anul VIII, nr. 174-188, 14/27 septembrie – 5/18 octombrie 1904).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Mar 27