1866: Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Suceava 2/14 iunie 1866,

în ziua serbării numelui marelui martir Ioan cel Nou, patronul ţării.

*

Oricare naţiune e mândră dacă posedă oarecari monumente, ce-s mărturii ale vieţii sale celei trecute. Acestea şi sunt apoi mult preţuite, pe acestea îşi reazemă ea fala sa cea naţională, pe temeiul acestora pretinde ea la recâştigarea drepturilor sale celor uitate sau părăsite, sau călcate de alţii în picioare, şi-şi cere locul cel cuviincios între celelalte naţiuni de pe pământ. Naţiunea noastră română încă nu este lipsită de atari monumente străvechi. Moldova, Ţara Muntenească, Ardealul, Banatul şi toate locurile, unde au vieţuit români şi unde încă vieţuiesc, sunt semănate cu monumente istorice, care le dau mărturie despre viaţa, nobleţea şi curajul românilor în timpurile cele mai cărunte şi despre faptele măreţe şi eroice ale străbunilor lor.

*

N-avem de cuget ca să înregistrăm aici toate monumentele ce se află pe întinsul teritoriu al românilor, nici avem de scop ca să amintim aici de vreun monument belic (de război – n. n.), ci de unul care ne aduce a minte de religiozitatea străbunilor noştri români şi de zelul lor întru răspândirea, apărarea şi susţinerea mântuitoarei credinţe creştine, ce-i cu sânge câştigată de către întemeietorul ei Isus Cristos şi lăţită prin lipaşii (vestitorii, solii – n. n.) acestuia, demni şi conştienţi de chemarea lor cea apostolească. Voim să amintim aici de sfântul marele martir al creştinătăţii Ioan noul, ale cărui oseminte se află depuse spre păstrare în biserica sfântului George din Suceava sau în vechea biserică a mitropoliei moldave. Acest monument sfânt, mărturisitor de religiozitatea şi moralitatea străbunilor noştri, ne străpune pe noi în timpurile cele mai vechi ale vieţii naţiunii noastre române. El ne aduc nouă aminte de prea fericitul Domnitor al Moldovei Alexandru cel Bun şi de prea fericitul Mitropolit al Moldovei Iosif (fratele voievodului Petru Muşat – n. n.), care amândoi, unindu-se ei în spiritul creştinătăţii, au adus monumentul acesta, de la Trapezunt, la Suceava, ca să fie, chiar în reşedinţa domnească şi mitropolitană, un monument al religiozităţii şi moralităţii lor înşişi, cât şi al celei a urmaşilor lor.

*

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Osemintele Sfântului Ioan ne recheamă în memorie strălucirea bisericii cele domneşti, numită „la Mirouţi” (de fapt, „Mirăuţi”, adică „biserica de mir” – n. n.), în care fură ele întâiaşi dată depuse, care, însă, în ziua de astăzi e părăsită şi mult risipită (era folosită pentru adăpostirea porcilor românilor de pe acolo – n. n.), fiind numai o relicvă mărturisitoare de religiozitatea românilor antici (în sensul de vechi – n. n.) moldavi.

*

Despre această biserică (a Mirăuţilor, pe care avea să o refacă arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer – n. n.), una din cele mai frumoase, în privinţa stilului (gotic) zidirii, şi care se afla în preajma ruinelor cetăţuii lui Ştefan cel Mare, de către nord, vezi tradiţiunea poporală că ea a fost, din cauza văii, legată cu cetăţuia prin un pod (din piele, spune legenda – n. n.), pe care Domnii şi Doamnele mergeau la biserică.

*

Monumentul osemintelor Sfântului Ioan ne reproduc în memorie fapta cea mărinimoasă a lui Ioan Paleologul, împăratul Constantinopolului, care, socotind dauna împreunării Mitropoliei moldave de la Ohrida, din Bulgaria, cu puterea sa cea împărătească şi binevoitoare, a convocat în reşedinţa-şi împărătească sinodul celor patru patriarhi ai lumii şi a declarat Mitropolia Moldovei independentă de Ohrida, ridicând-o încă şi la rangul cel onorific de patriarhie (Alexandru cel Bun oscila între catolicism şi ortodoxie, funcţie de garantarea autonomiei noii instituţii religioase din ţara sa – n. n.).

*

*

Încă ne aduce aminte acest monument sfânt de ridicarea Iaşilor la rangul de reşedinţă a Domnitorilor şi a mitropoliţilor moldavi, când şi el fu într-acolo transportat; ne aduce aminte de prea fericitul şi întâiul poet al românilor, de mitropolitul Dosoftei, care la anul 1686, de groaza avariţiei turceşti, ce-i respinse de la porţile Vienei, voind să scape de pierzare odoarele cele mai scumpe ale mitropoliei (a fost un jaf al patrimoniului românesc din Moldova, dar tradiţia bisericească nu doar scuză, ci şi „sfinţeşte” hronicul repetatelor ei ticăloşii – n. n.), se refugia sub escorta de asigurare, căpătată de la regele Sobieschi, la Polonia, ducând, între altele, şi osemintele Sfântului Ioan la Folchiev (Zolkiew – n. n.).

*

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Osemintele Sfântului Ioan ne aduc aminte de toţi Domnitorii dreptcredincioşi ai ţării moldave şi ne recheamă în memorie timpurile cele viforoase, când românul se lupta pentru apărarea vieţii sale celei naţionale (conceptul de naţiune nu exista pe atunci – n. n.) şi pentru acest odor da piept chiar cu moartea. Pentru această însemnătate a monumentului osemintelor sfântului Ioan fu şi este locul păstrării acestora recunoscut de către toţi românii de un loc sfânt şi bogat de memorie căruntă naţională. De aceea fu locul acesta, în toate timpurile, vizitat de către români şi de către cei mai din depărtare, care, împreunând întru inimile lor simţul religiozităţii şi cel naţional, ieşiră de sub mausoleul sfântului Ioan mângâiaţi, alinaţi, încurajaţi contra luptelor lumii acesteia şi împrospătaţi întru conştiinţa şi simţul lor cel naţional. De bună seamă că nici un român inteligent (intelectual, în limbajul vremii – n. n.), aflându-se în Suceava, nu poate să nu fi fost şi sub mausoleul martirului Ioan, care, pe lângă torturile ce le pătimi el pentru constanţa sa în religia cea adevărată, ştie şi torturile bravilor români, ce le pătimiră aceştia pentru năzuinţa lor, pe mare şi pe uscat, cu scop de a-şi păstra naţionalitatea şi a respinge de la sine toată influenţa străină, ceea ce pot să le împiedice progresul şi să-i arunce în braţele cele sugrumătoare ale amorţelii spirituale.

*

Dară biserica vechii mitropolii din Suceava nu este numai pentru români de această însemnătate, ci, pentru că în dânsa se află osemintele sfântului Ioan, se cercetează (vizitează – n. n.) ea şi de către cei străini de credinţa şi naţionalitatea română, şi nu numai de acei străini ce se află în Bucovina, ci şi de străinii din ţările megieşite. Din toate unghiurile Bucovinei, din Moldova şi Ţara Românească, din Galiţia, de pe la Folchiev, din Ardeal, vin cete numeroase de străini la sfântul Ioan,  bolnavii cerând, prin el, vindecare, păcătoşii hărăzirea graţiei dumnezeieşti, toţi aflându-şi mântuirea sufletească. Deci au nu sunt osemintele sfântului mare mucenic Ioan un odor prea scump pentru români? De aceasta nu se folosesc numai ei înşişi, dară încă şi cei străini.

*

Aici ni se pare a fi locul de a aminti de referinţa cea duşmănoasă, în care străinii îl cugetă pe român, faţă cu ei, şi din propria-ne experienţă trebuie să mărturisim că străinii, deşi nu pentru alta voiesc să-l stimeze pe bietul român, cugetându-l pururea de antagonist şi împiedicător intereselor lor celor egoiste, aflându-se ei lângă osemintele sfântului mare mucenic Ioan, care este un odor numai al românilor, pentru că numai aceştia l-au păstrat în contra pierzării, în timpurile cele mai grele şi mai furtunoase, se însufleţesc de respect creştinesc către români şi li se moaie ura contra acestora, având ei înaintea ochilor lor un document real despre religiozitatea şi moralitatea românului şi despre puterea de viaţă a acestuia.

*

Moaştele sfântului Ioan, aflătoare în sânul ţării ortodoxe Bucovina, sunt pentru dreptcredincioşii ei de însemnătate mare încă şi din punctul de vedere al năzuinţelor iezuite, care au de scop de a ne smomi de la credinţa străbunilor noştri, în care aceştia şi-au aflat atât mântuirea cea sufletească, cât şi pe cea a patriei lor; căci, ştiind bătrânii şi propagându-se junimii că sfântul Ioan a pătimit şi a murit pentru credinţa ortodoxă, care a fost şi a străbunilor noştri, apoi să se ridice asupră-le chiar şi porţile iadului, nu-i vor birui.

*

După ce am auzit că monumentul osemintelor sfântului mare mucenic Ioan este de importanţă însemnată pentru români şi chiar şi pentru cei străini, să vedem acuma ori de corespunde şi exteriorul locaţiei demnităţii însemnătăţii acesteia, exteriorul locului aceluia adică, unde sunt depuse, spre păstrare, osemintele numitului marelui martir. Cu durere trebuie să mărturisim că exteriorul locului nici măcar pe departe nu corespunde demnităţii şi însemnătăţii odorului ce-l cuprinde în sânu-şi. Din oricare parte numai priveşti, te cuprinde mâhnire adâncă. Biserica frumoasă, măreaţă şi cuprinzătoare, oareşcând biserica mitropolitană a Moldovei, instalându-se (miruindu-se – n. n.) în dânsa, după ceremonial ortodox, principii domnitori, este acuma peticită cu draniţă, deşi zidurile îi sunt bine conservate (datoria restaurării bisericii revenea Principatelor Române, apoi Regatului Român, dar, în cele din urmă avea să repare şi să consolideze biserica, pe sponsorizări străine, tot arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer, dar care, vorba călugărilor bucovineni, trebuie îmbrâncit din memorie, pentru că „era papistaş” – n. n.), promiţând viaţă încă de multe veacuri, dacă s-ar prevedea cu un acoperământ solid.

*

Turnul clopotelor este în parte mare stricat. Chiliile de către răsărit sunt sfărâmate, ruine întru înţelesul cel adevărat al cuvântului; iară cele de către apus seamănă cu bordeiele, nefiind nicidecum demne de a adăposti oaspeţi. Chiar locuinţa proistosului nu cu mult se deosebeşte de acelea. Amar se înşeală călătorul cel creştin şi pătruns de credinţă şi de intenţie mântuitoare. Cugetând, de acasă, că va afla o zidire demnă de renumitul martir Ioan, trebuie să-l cuprindă jalea, văzând în jurul bisericii numai ruine. Cugetând el, de acasă, că va afla adăpost şi, venind, n-are unde să-şi plece capul. Cugetând el, de acasă, că, sosind aici, va fi întâmpinat de ospitalitate, se vede înşelat, zărind ruinele, cum de pot să cugete la ospitalitate, deoarece ele, iată!, zac aici ca materiale pentru un spirit ieremian, care să le deplângă trecuta mărire şi izgonitul simţ de ospitalitate.

*

Nespusa mâhnire îl pătrunde pe bietul român la vederea aceasta, dară el o ştie şi înăbuşă în sine, cunoscându-şi împrejurările în care s-a aflat şi din care vitrega soartă nu-l mai liberează. El se mângâie deci cu aceea că i-a ajutat Dumnezeu de a ajuns la locul dorinţei sale celei sufleteştii, şi se simte, în urmă, îndestul de mulţumit de a se afla lângă racla osemintelor sfinte, rugându-l pe martirul Ioan pentru mijlocirea rugii sale la Maiestatea cerească (în „Biblie”, în trei locuri distincte, scrie că singurul mijlocitor între noi şi Tatăl Ceresc este Iisus Hristos – n. n.), ca el şi soţia-şi să fie sănătoşi, copilaşii să propăşească întru cunoştinţele cele bune religioase, morale şi naţionale, şi ca naţiunea-şi să devină iarăşi la drepturile ce nesăţiosul interes străin i le răpi, depărtându-se, după atare rugăciune din inimă, de la racla sfântului Ioan că, cu adevărat devotament creştinesc, şi-a împlinit datoria ca creştin şi sperând, cu încredere evanghelică, la succesul rugăciunii sale.

*

Românul va şti, aşadar, a-şi explica ruina cea varie, ce încunjură un odor atât de sfânt şi care l-a ajutat chiar în contra timpurilor celor mai viforoase; el cel mai puţin se va scandaliza prin aceasta, deoarece el, bietul, vede şi ştie, din propria-şi experienţă, că şi lucrările sale nu arareori trebuie să se prefacă în ruine. Dară nu astfel va cugeta cel ce este străin de credinţa şi de naţionalitatea românului. Avem dovedi prea destule şi experienţa de toate zilele ne convinge că străinul tot numai caută ocaziune ca să ne cârtească şi numai arareori, adică atunci când este convenabil interesului său propriu, află şi el cauza a ne lăuda, întocmai ca din bunăvoinţă şi sinceritate. Străinul, văzând ruinele acestea în jurul bisericii, deasupra cărora, în întunericul nopţii, cucuvelele îşi trâmbiţează răsunetul cel prevestitor de moarte, ce va zice?, te-ntreb, române, care, cu sângele tău, ai apărat patria, ţi-ai apărat de nimicire odoarele şi mijloacele tale cele susţinătoare de viaţa-ţi naţională şi de adevărat creştin.

*

Străinul, biete române, va zice precum e învăţat a zice. Străinul ce te va critica nu are, de bună-seamă, un trecut atât de strălucit precum îl ai tu, după nepărtinitoarea istorie, dară orişicum să fie el, fie chiar ca unul dintre heloţi, nu te va critica cu nepărtinire, ci, pentru că eşti străin de dânsul, te va judeca după măsura ce este străină de împrejurările trecutului şi ale prezentului tău. Spre lămurirea acestora în urmă zise, amintim că toate sunt constatate în toată amănunţimea; căci aicea, în Suceava, se află mulţi străini inteligenţi (intelectuali – n. n.), care, înainte de venirea-şi încoace, au petrecut, mai mult sau mai puţin, în oraşe mari, unde încă au văzut asemene monastiri, în care se păstrează relicve de ale martirilor, şi aceea chiar în faţă mi-au spus-o, că aşa o ruină în jurul unui atare sfânt renumit ei nu şi-ar fi putut închipui, dacă nu o ar fi văzut-o înşişi.

*

Acea persoană morală, care din anticitate a avut dreptul de a-şi rezerva titlul şi onoarea de patron asupra locaşului acestuia, când Bucovina veni supt sceptrul Austriei, şi care şi l-a şi rezervat, parte din reverenţă creştinească către osemintele sfântului Ioan, iară parte pentru că de biserica vechii mitropolie sunt legate multe reminiscenţe politice şi naţionale, acea persoană morală este Prea Sfinţita mitropolie din Iaşi. Am comite păcat mare, dacă am acuza-o pe aceasta că ea nu şi-ar fi împlinit datoriile sale faţă cu un drept atât de onorific, precum este cela al patronatului asupra vreunei biserici. Din contra, noi trebuie numai să mărturisim cu mulţămire că Mitropolia din Iaşi, în toate timpurile, a fost îngrijită de locul acesta şi nici un episcop n-a şezut încă pe scaunul mitropolitan ieşean, care să nu-şi fi ţinut de datorie sacră de a se încunoştinţa despre împrejurările şi starea locului acestuia, ori în persoană-şi, venind însuşi încoace, ori prin mandatarii săi. Aşa numita mitropolie a fost, totdeauna, îngrijită de buna primire a oaspeţilor şi, în scopul acesta, a dat ea proistoşilor, de mai înainte, câte 200 de galbeni pe an, iară acestuia de acuma chiar 600 de galbeni. Afară de aceasta, tot în scopul acesta acuma numit, oferă mitropolia ieşeană vechii biserici mitropolitane din Suceava 50 de fălci de pământ, spre producerea fruptelor celor necesare, folosindu-se proistoşii încă şi de tot venitul, ce curge din toate părţile de la cei dreptcredincioşi şi evlavioşi.

*

Toate acestea sunt fapte şi contribuţiuni demne de numele de patronat. Dară, cu toate acestea, Prea sfinţita mitropolie ieşeană încă n-a întreprins nimica spre a ridica valoarea cea exterioară a locaşului sfântului Ioan prin zidiri noi şi demne de numele acestuia şi de cela al naţiunii române. Prea sfinţita mitropolie a şi promis cheltuielile pentru această zidire, şi, în scopul acesta, s-a făcut şi planul, care, de bună seamă, de mult s-ar fi realizat, dacă bunurile bisericii din ambele principate nu s-ar fi secularizat, făcându-se bunuri ale statului. Cu această catastrofă neaşteptată pentru monastirile din principatele româneşti, au luat toate trebile bisericeşti de acolo altă faţă, şi mitropolia ieşeană încă nu şi-a putut împlini promisiunea.

*

Supt aceste împrejurări ale bunurilor mănăstireşti este învederat cum că de la guvernul României atârnă, acuma, ca să se împlinească promisiunea cea de repetate ori dată proistosului de acuma al sfintelor moaşte ale marelui mucenic Ioan. Dară guvernul României, după cum ne demonstra istoria anilor trecuţi, încă nu a avut putinţa ca să întreprindă împlinirea acestei promisiuni sfinte, pe care a luat-o asupra-şi, datorită faptului că, în tot decursul domniei principelui Alexandru Ioan I, a fost ocupat de regularea trebilor celor dinlăuntru; aşişderea şi lupta cu grecii, în cauza bunurilor monastireşti, care a ţinut atât de îndelungat, mult a împiedecat pe guvernul României de a face rânduiala la sfintele moaşte ale marelui martir Ioan. Iar acum, că nobilul guvern al României s-a interesat de starea bisericii şi a chiliilor de la sfântul Ioan, aceasta a dovedit-o el în vara anului trecut, când fu trimisă de către dânsul o comisiune de doi bărbaţi la faţa locului, care comisiune a constatat aflarea de deplorabilă. Iată, aşadar, că cu aceasta s-a făcut acuma întâiul pas spre realizarea dorinţei noastre, numai trebuie să aşteptăm timpuri mai fericite, timpuri liniştite, căci acuma cine nu ştie că şi România, cu guvernul său, este încărcată de griji pentru soarta sa cea viitoare, precum alte state europene.

*

Să fim, aşadar, siguri, dreptcredincioşilor, că aceea ce de mult dorim să vedem în jurul sfântului mare martir Ioan se va şi împlini, din bunăvoinţa nobilului guvern român şi din zelul lui spre susţinerea dreptei credinţe străbune şi a tot ce este spre fala românului; numai să ne rugăm la Tatăl Ceresc, prin mijlocirea sfântului Ioan (de mijlocirea lui Iisus nu mai era nevoie, pentru că Iisus nu aduce bani, ci iluminare – n. n.), ca să treacă aceste timpuri ce viscolesc, şi România să se consolideze supt nou alesul principe Carol Ioan I şi să-şi asigure un viitor ferice, când, apoi, credem că nici prea onoratul nostru Consistoriu bucovinean nu va întrelăsa de a face paşii cei cuviincioşi către Prea Sfânta Mitropolie ieşeană şi, prin aceasta, către pre nobilul guvern al României, spre realizarea cauzei despre care s-a tratat aici (Albina, I, nr. 30, Viena, vineri 17/29 iunie1866, pp. 2, 3).