Un taraf de lăutari din vremea lui Ştefan cel Mare (II) | Dragusanul.ro

Un taraf de lăutari din vremea lui Ştefan cel Mare (II)

Bobulescu, C., Lăutarii noştri / Din trecutul lor, Bucureşti 1922, p. 35

 

Deşi s-au publicat o puzderie de studii despre istoria lăutăriei româneşti, toate păcătuiesc prin superficialitate sau prin voite exaltări naţionaliste, şi e normal să fie aşa, din moment ce în traducerea aceluiaşi uric există, funcţie de volumul în care a fost publicat, diferenţe importante, iar căutătorii de izvoare au ignorat, mereu şi mereu, celelalte părţi ale unui uric, dar şi notele explicative ale traducătorului. Uricul de întăritură al lui Bogdan Lăpuşneanu, din 1570, de pildă, a fost publicat şi în Uricariul volumul X, paginile 137-139, dar cu loc liber (documentul era distrus şi adeseori ilizibil) pentru cât a plătit vornicul Dinga, atunci când a cumpărat de la comisul Barcan, din Valahia, pe „Tâmpa a lăutarului şi Danciul şi Oprea şi fratele său Ciolan şi surorile lor”; în plus, în volumul X, scripcarul Tâmpa este „a lăutarului”, pe când în volumul XVIII, pagina 179, este „Tâmpa lăutar”, iar cumpărătura, împreună cu fraţii şi surorile sale, este trecută „drept 4.000 aspri” [1] – puţin pentru patru robi tineri şi măcar două fete (pluralul „surorile” obligă la a lua în calcul minimum două), în condiţiile în care, tot pe atunci, „Ion ţiganul cu soţia sa Boba şi un copil sunt vânduţi cu 4.000 aspri, iar în acelaşi an o ţigancă, singură, este vândută cu 1.200 aspri”[2].

 

Conform uricului de întărire, scripcarul Tâmpa costase sub o mie de aspri, adică prea puţin pe piaţa robiei, în care biserica juca un rol important, dar toţi autorii exagerează, preţăluindu-l la 4.000 de aspri singur, ceea ce tot era prea puţin pentru un lăutar valoros. Eroarea pare să fi pornit de la Timotei Cipariu, care scria în Arhivele Transilvaniei că „Bărcan Comisul a avut, tot atunci, pe Tîmpea Alăutarul, pe care l-a vândut cu 4000 de aspri, ceea ce era enorm pe vremurile acelea” [3],  informaţia exagerată fiind publicată întocmai şi fără citare, dar cu „Trîmpea” în loc de Tîmpea”, şi de presă[4], dar şi de cercetători de prestigiu[5]. Şi mai există neglijenţe istorice, precum datarea uricului menţionat în vremea lui „Bogdan Vodă, fiul lui Ştefan cel Mare”[6], când, în Uricariul X, pagina 139, din care citează, se precizează clar şi explicit că „Domnitorul este Bogdan, feciorul lui Alexandru Lăpuşneanu, după cum se vede din cele pomenite mai la urmă, unde Domnul aminteşte pe fraţii săi Petru şi Constantin, şi se ştie că dintre Domnii cu numele Bogdan, numai Bogdan Lăpuşneanu avea frate pe Constantin”.

 

Cazul folosirii aceluiaşi citat din acest uric nu prea contează, pentru că informaţia în sine este una comună, dar l-am luat în discuţie pentru a vă sugera, pentru ceea ce va urma, că dacă afirmaţiile mele nu vor coincide cu unele dintre informaţiile dumneavoastră, responsabil este autorul pe care l-aţi citit. Pe mine nu mă interesează în mod deosebit înşiruirile de lăutari, care pot rezulta din urice, ci păstrarea, prin permanentă şlefuire, a unor repertorii străvechi, pe care numai ei au izbutit să le conserve, transformându-le în proprietăţi lăutăreşti ale neamurilor lor şi dându-le sporită valoare, prin interpretări din ce în ce mai ingenioase şi mai performante, continua evoluţie a tehnicilor lutiere provocând noi ingenuoziţăţi şi viziuni.

 

Cât despre alăute, pe care autorii le consideră, fără probe, ce vor ei să le considere, acestea nu erau, în anul 1574, de pildă, decât „scripci sârbeşti”[7], folosite şi la Curtea lui Ştefan cel Mare – chestiune asupra căreia voi reveni. În 1633, la petrecerile domneşti şi boiereşti din toate ţările balcanice, ba şi din Ungaria, „se cântă, mai întâi, din diferite instrumente ca viori, cimpoaie, fluiere, tobe, lăută cu trei coarde”[8], aceleaşi instrumente fiind folosite de lăutari şi cu ocazia târgurilor, dar şi a nunţilor şi cumătriilor.

 

În istoria spiritualităţii românilor este greu de desluşit lăstăritul legendării peste buruienişul sălbatec, ţâşnit din acelaşi colb al ignoranţei, nepăsării şi superficialităţii. Şi am să mă folosesc de un exemplu, ca să înţelegeţi exact ce vreau să spun. Am citat, mai sus, relatările călătorilor străini prin Moldova Maciej Stryjkowski şi Niccolo Barsi Di Luca; acestea înseamnă mărturii, pentru că oamenii aceştia povesteau despre ceea ce au văzut şi au auzit cu ochii şi cu urechile lor. Dar există şi legendări, precum cele făcute de Dosoftei, fără nici un fel de dovezi, despre cântecul compus de Ştefan cel Mare şi cântat, împreună cu boierii, la chefuri, legendare menţionată, aproape cu evlavie, de I. G. Sbiera[9], pentru că îşi auzise tatăl, răzeş din Horodnicu de Jos, cântând adesea un text asemănător.

 

Sbiera îi da crezare lui Dosoftei, care nu se baza pe documente, poate şi datorită lui Maciej Stryjkowski, care scria că, în 1574, încă mai puteau fi întâlnite în ţările române icoane, în care chipul „zugrăvit pe lemn, după obiceiul vechi” îl arătau „pe acest Ştefan înalt la statură (bizantinizat – n. n.), şezând, cu coroană pe cap” şi pe care moldovenii, „din cauza nespusei lui vitejii, îl socotesc ca sfânt”, iar „despre acesta, moldovenii şi muntenii cântă mereu, la toate adunările lor, pe scripci sârbeşti, rostind în limba lor: Ştefan, Ştefan voievod a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri, pe ruşi şi pe poloni”[10]. Spre deosebire de Maciej Stryjkowski, născut la Osostowicz, în 1547, mort în 1582 la Königsberg, care a călătorit prin Moldova şi prin Valahia[11], în anii 1574 şi 1575, fascinat fiind de Ştefan cel Mare, de Vlad Ţepeş şi de „Ivonia cel viteaz”, care urcase pe tronul Moldovei după Bogdan Lăpuşneanu, şi „predat de ai săi turcilor şi rupt în patru bucăţi”, îi văzuse capul expus „pe poarta de la Bucureşti”, şi care descrie doar ce a văzut şi auzit el, Dosoftei vehicula legendări, care pot avea partea lor de adevăr, dar care nu poate fi probat.

 

Există, totuşi, informaţii că oştile, ba „chiar şi alaiurile domneşti, până la introducerea meterhanelei prin domnii fanarioţi, erau însoţite de tarafuri de lăutari” [12], pentru că „în Ardeal şi aicea, la noi, în ţară, vedem şi astăzi, la mesele domnilor, de cântă lăutarii cântecele domnilor trecuţi: lauda celor buni, iar ocara celor răi şi cumpliţi”[13], iar Jan z Lublina sau Joannis de Lublin, probabilul organist al mănăstirii din Králik, de lângă Lublin, care participase la ceremoniile de înscăunare de la Cracovia, din 1502, şi îi văzuse pe călăreţii de escortă ai trimisului Moldovei, Ioan Tăutu, dansând, pe muzica tarafului care îi însoţea, avea să includă două dintre aceste melodii, „Haiducki” şi „Coloman”, în celebra „Tabulatura Ioannis de Lyublyn Canonic. Reg. de Crasnyk 1540”, cu 350 de compoziţii personale sau ale cunoscuţilor, pe atunci, Nicolaus Cracoviensis, Josquin, Heinrich Finck, Janequin, Ludwig Senfl, Claudin de Sermisy, Philippe Verdelot sau Johann Walter. Şi, deşi nu comunică nici un nume din taraful[14] călăreţilor de escortă, numiţi, de altfel, „haiduci”, călugărul polonez ne-a încredinţat, indirect, un cântec străvechi, o horă iuţită, în şase părţi, cunoscută, mai târziu, în trei părţi, drept „Banul Mărăcine”, iar şi mai târziu, drept „Bătuta ardelenească”, deşi din „Haiducki” s-au desprins variante care încă se mai joacă în în Podhala şi Małopolski, dar şi în câteva comitate maghiare şi slovace, prin preluarea părţilor mai rapide, cântate de lăutarii călăreţilor moldoveni, la intrarea acestora în Oradea Mare.

 

Episodul acesta din urmă e destul de cunoscut, fiind vehiculat mai întâi de Gheorghe Şincai, apoi şi de cronicari transilvani[15], preluaţi de „Luceafărul” lui Octavian Goga, unde se publică şi nişte partituri. „La 1659, septembrie, când armatele unite ale lui George Rakoczi şi ale lui Constantin-Vodă Şerban[16] intrară, cu alai frumos, în Oradea-Mare, scriitorul italian Galeazzo Galdo ne spune că muzica lui Constantin-Vodă Şerban cânta de-a călare cântecul fetei românce când şi-a pierdut caprele şi plângând şi le caută prin munţi” [17].

 

Lăutarii de odinioară, prin meşteşugul cărora, „cântecele populare nu ni se înfăţişează doar ca nişte creaţii poetice de prim ordin, ele constituie, totodată, expresia cea mai completă şi cea mai sinceră a geniului poporului român. Ele poartă mai ales amprenta plină de vlagă a originii sale latine”[18], iar lăutarii concentrau „toată muzica profesională a ţărilor noastre, în secolii trecuţi” [19], refuzând să cânte altceva decât muzică românească, „în ciuda faptului că de sub ferestrele palatului domnesc încă răsunau muzici orientale şi greceşti”[20]. Cu precizarea că „Prin această strălucită muzică nu răzbate nici sunetul produsului vechi grec, al cărui domeniu de aplicare a rămas în Arhonţilor, mai mult sau mai puţin în întinderea unei octave”, deşi printre melodiile publicate de Wagner se află şi un cântec grecesc, în mare vogă prin Moldova vremii. Partiturile publicate în 1821 şi reînviate de trupa „Zicălaşii”, încă de la primul ei concert, se numeau: Moldauische Hochzeit-Musik, ohne Worte (Muzică de nuntă din Moldova, fără cuvinte), Moldauisches Lied (Cântec din Moldova), Moldauisches Lied (Cântec din Moldova), Moldauischer Tanz (Dans moldovenesc) şi, respectiv, Griechisches Lied, welches in der Moldau gesungen wird (Cântec grecesc, care este cântat în Moldova).

 

Având în vedere faptul că toate aceste cântece au fost culese din Iaşi, unde, pe atunci cântau tarafurile lui Vasile Barbu Lăutaru şi cel al lui Ion Angheluţă zis Suceavă, care părăsise Bucovina, în care îl întâlnise Ubicini, judecând după stilul de orchestraţie, preluat şi de Năstasi din Botoşani, fiul lui Angheluţă şi părintele celebrilor fraţi Ionici, George şi Costache Ochi-Albi, opinez că piesele acestea făceau parte din repertoriul de familie al lui Angheluţă – pentru că era obiceiul ca fiecare taraf de lăutari să cântece, perfecţionându-le, doar cântecele din patrimoniul familiei sale. Iar în anii aceea (de pe la 1774, până pe la 1850), „tarafurile de lăutari, care se bucurau de un adevărat renume în ţară” erau cele conduse de „Barbu şi Angheluţă în Iaşi, Nastase în Botoşani, Nicolescu în Bucureşti, Chrisoscoleu în Buzău” [21] şi Dimitrache Bondoliu, tot în Bucureşti.

 

 

[1] Codrescu, Theodor, Uricariul / Documente slavone / publicate cu traducere şi note de Gh. Ghibănescu, XVIII, Iaşi 1892, pp. 177-180 – documentul slavon, 181-187 – traducere.

[2] Potra, George, Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România, Bucureşti 1939, p. 88

[3] Paul Strasburg, în Cipariu: Arhiv., I, p. 15

[4] Mihail, Alex. F, Realitatea ilustrată 1929

[5] Bobulescu, Lăutarii noştri, Bucureşti 1922, p. 39; Posluşnicu, Mihail, Grigore, Istoria musicei la români, Bucureşti 1928, p. 579

[6] Bobulescu, C., Lăutarii noştri, Bucureşti 1922, p. 39

[7] Stryjkowski, Maciej, Călători străini despre ţările române, II, p. 454

[8] Barsi Di Lucca, Niccolo, Călători străini despre ţările române, V, p. 77

[9] Sbiera, I. G., Mişcări culturale şi literare / la /Românii din stânga Dunării…, p. 273

[10] Ibidem, p. 454

[11] Stryjkowski, Maciej, Menţiuni despre călătoria prin Ţara Românească şi Moldova, în Călători, II, pp. 448-455

[12] Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul III, Sibiu 1904, p. 65

[13] Costin, Nicolae, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, Colecţia Scriitori români vechi, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942, § 25, p. 42

[14] „Bandele de lăutari, numite tot cu un nume venit prin turci, taraf, făceau deliciul balurilor, meselor şi petrecerilor boiereşti, si era ceva nemaipomenit: Nuntă fără lăutari” – în Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul III, Sibiu 1904, p. 65

[15] Paul Esterhazy, Efitimie Murgu, cu colecţia lui de cântece moldoveneşti, publicate şi în „Allgemeine Musikalische Zeitung” 1821, 1822

[16] E vorba de călăreţii moldoveni, Constantin Vodă fiind, pentru scurtă vreme, şi domnitor în Moldova; lăutarii călăreţilor moldoveni cântau, ca şi în 1502, la Cracovia, „Haiducii”, melodie în şase părţi, de la care maghiarii au luat două şi au făcut un ceardaş, iar românii ardeleni, trei părţi, din care au făcut „Ardeleanca” sau „Bătuta ardelenească”, după cum preciza contele de Esterhhazy, care ne-a lăsat şi partitura „Fetei de păstor”, despre care se vorbeşte în continuare – n. n.

[17] Opera autorului italian, citat în Şincai, Cronica, anul 1659

[18] Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285

[19] Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul III, Sibiu 1904, p. 65

[20] Wagner, Otto, Zustand der Musik in der Moldau (Muzica din ţara Moldovei), în Allgemeine musikalische Zeitung, nr. 30, din 25 iulie 1821

[21] Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul III, Sibiu 1904, p. 65


Comments are closed