V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (III)
Cetatea (Orientală)
Făcându-se ocolul părţii dinspre apus a mănăstirii se ajunge iute la podul de pe Cacaina (în partea dinspre miazăzi), unde se termină oraşul. Voind a merge cu trăsura la Cetate, trebuie să apuci, de la acest pod, şoseaua ce pleacă, suind drept, în partea orientală a podişului pe care se află Cetatea. Chiar îndată după ieşirea de pe bariera oraşului eşti în cea mai mare apropiere de Cetate, dar trebuie s-o laşi, deocamdată la stânga şi să te ridici până la vităria ţarinei ce vine pe acest podiş şi, de acolo, înturnând în loc, poţi coborî, încet şi cu oarecare dificultate, până la şanţul semicircular al Cetăţii.
Acest ocol e necesar, căci tot locul dintre zarea dinspre râul Suceava al podişului, dintre ţarină şi stânga şoselei, prezintă mai multe ne-egalităţi de teren, urme ale unui castru vechi, care, în partea dinspre şosea este încunjurat încă cu şănţurele mai mult sau mai puţin mari. Pe locul acestui castru, cum şi în ţarină, actualmente nu se văd, la faţa pământului, urme de clădiri. Totuşi, o tradiţiune veche pretinde, şi poate cu drept cuvânt, că pe această parte a fost din început opidul Suceava. Scormoniturile întâmplătore în ţărână, făcute în anii trecuţi, şi care ar fi dezvelit urme de zidiri, cum şi bucăţile de lavă ce se găsesc în murii Cetăţii sunt de natură a veni în sprijinul acestei ipoteze, după care aşezarea romană a Sucevei (Vechea Sucidavă) ar fi venit, cum ziserăm, pe ţărmul drept al Cacainei, şi nu unde este astăzi, pe ţărmul stâng.
De altă parte, Dimitrie Cantemir, în Scrisoarea Moldovei (vol. I, Iaşi, 1868, p. 76) afirmă că la fiecare înnoire de cetate şi oraş nu se mai puneau semnele comemorative ale zidirii primitive, ci numai semnele Domnului sub care se făcea reînnoirea. Şi, oarecum în sprijinul acestei afirmaţiuni, el citează existenţa, pe timpul său, în zidurile Cetăţii, a unei pietre foarte mari, în care erau săpate şapte turnuri (erau ele emblema a şapte turnuri, care făceau tăria Cetăţii, sau emblema a şapte cetăţi tari ale ţării, precum Akerman, Chilia, Cetatea Neamţul, Cetatea Sucevei, Baia, Hotinul), acoperite cu o coroană împărătească (a lui Alexandru cel Bun?), ce o ţin doi lei; iar pe o altă piatră, continua Dimitrie Cantemir, în temelia turnurilor, se aflau doi peşti solzoşi, cu capetele în jos şi cu cozile în sus (delfinii), şi sub dânşii, capul unui zimbru şi, în coarnele lui, se arăta o stea cu şase raze.
Cetatea, cum arătarăm, ocupă colţul podişului format de înfundătura abruptă a acestuia, cu care se leagă şanţul semicircular, ce-l desparte de restul podişului. Acest şanţ, în partea dinspre oraş, determină un limb al podişului, între sine şi ruptura malului Cacainei, limb care, în partea dinspre înfundătură, este de asemenea abrupt, dar al cărui rest poate pune Cetatea în comunicaţiune directă atât cu podişul oriental, cât şi cu oraşul, şi care chiar şi acuma, deşi foarte îngustat prin mâncăturile de apă, tot ar putea înlesni o defilare a Cavaleriei către ambele aceste direcţiuni.
Cetatea, cât se poate judeca după resturile din zidurile sale mai de dinafară, a trebuit să fie încunjurată cu zid de jur-împrejur; după forma a două blocuri din el, înalte şi largi, ce stau încă în picioare, în partea dinspre oraş, dar a căror creştet lipseşte (şi ne împiedică a şti dacă ele erau prevăzute sau nu cu metereze), forma de pe dinăuntru a zidului încunjurător a fost rotundă, iar cea de dinafară a trebuit să fie un poligon cam de vreo 60 feţe sau şi mai bine.
Anume blocul dinspre înfundătură începe cu un turn rotund şi larg, ieşit în afară de zid, după care urmează trei pereţi drepţi pe dinafară, legaţi prin două picioare înalte, doi câte doi. Peretele ultim, bine conservat, se sfârşeşte în forma de uscior înalt al unei porţi mari.
Blocul al doilea începe prin a forma al doilea uscior al porţii; şi, între aceşti doi usciori, se vede zidăria, care formează capra unui pod ridicător (pont-levis), care se arunca pe limbul menţionat. Blocul al doilea prezintă un picior sprijinitor, după care vin ruine, dar după aceste, îndată se vede baza unui al doilea turn, tot în aceleaşi condiţiuni construit ca şi întâiul.
Mergând, de la acest turn, înainte, spre răsărit, tot în direcţiunea zidului încunjurător, se dă de o a doua capră de pod, mai bine conservată, care duce la partea meridională a podişului. Trecând înainte, până la partea cea mai răsăriteană, se vede, pe malul opus al şanţului, o a treia capră de pod, ceea ce ne lasă a presupune că şi în zidul încunjurător al Cetăţii era o capră corespunzătoare. Afară de aceste, în jurul Cetăţii nu găsim actualmente nimica, decât unde şi unde câte o adunătură de pietre.
Podurile ridicătoare dinspre miazăzi şi răsărit desigur erau destinate pentru ieşirile fără veste ale pedestrimii din Cetate, în contra asediatorilor ei; iar podul dinspre apus, după cum observarăm, poate facilita reconfortarea Cetăţii cu puteri din oraş. Zidiul estic, cu turnurile sale, forma ceea ce am putea numi Cetatea de din afară, care avea pe întâiul plan ca apărare, pe de o parte, şanţul semicircular, iar pe partea opusă, abruptura podişului. Fosta acest şanţ gol sau cu apă?
Părintele Grigorovici este pentru ipoteza ultimă. Sfinţia sa zice că atât pe coasta meridională, cât şi pe cea mai apuseană a podişului încunjurător Cetăţii, întâmplarea a adus descoperirea mai multor cisterne cu ţevi conductoare, şi anume: cele de pe coasta meridională, îndreptate spre şanţul Cetăţii, şi cele din urmă, îndreptate spre limb. De unde conchide Sfinţia sa că cisternele cele dintâi alimentau şanţul cu apă, iar cele din urmă alimentau Cetatea cu apă.
Dar pare-mi-se că această ipoteză nu e de ajuns de sprijinită; apa din şanţ, ca să se conţină în el, trebuia ca la ambele capete ale semicercului să fi fost sprijinita de iazuri în piatră, puternice şi largi; altfel, apa din şanţ s-ar fi scurs imediat pe abruptură. Ce e drept, din punctul de vedere strategic tot ar fi admisibilă presupunerea existenţei unei asemenea iezături, la capătul apusean al şanţului, căci din acesta parte Cetatea a putut fi cel mult bombardată, dar niciodată asaltată, atâta de tare e poziţiunea acestui loc. Însă, în capătul răsăritean, înspre care Cetatea poate fi mai ales asaltată, o asemenea iezătura ar fi fost pentru ea un adevărat pericol, căci poate servi asaltatorilor de pod gata şi solid, mai sigur decât toate podurile ce ei ar fi încercat să le arunce. Ca unu asemenea pericol să fi fost măcar în ceva parat, iezătura trebuia să fi fost protejată ea însăşi prin un sistem de întăriri, dincolo şi dincoace de şanţ, şi urme de aceste nu se văd.
Cea ce se vede este un zid drept şi înalt, ce pleacă îndată de la a treia capră de pod (capra de pe şanţ) şi ia direcţiunea abrupturii, pe care oarecum o include în partea superioară. Acest zid poate că nu e decât o parte din zidul total, cu care a fost îmbrăcat şanţul pe dinăuntru, pentru ca astfel şanţul să nu se dărâme, ci să păstreze totdeauna profunditatea lui, ceea ce făcea din şanţ adevărata tărie a Cetăţii.
Înăuntrul Cetăţii, de dinafară, se afla ceea ce am putea numi Cetatea dinăuntru. Figura acesteia nu e tocmai uşor de determinat. Din blocurile de piatră şi temeliile mai conservate, în partea dinspre abruptură, după o cercetare minuţioasă, mi s-a părut că ea avea forma unui pătrat, cu ziduri încunjurătoare tot aşa de groase ca şi la zidul exterior: o latură a pătratului caută spre apus (spre oraş); celelalte trei laturi, către celelalte puncte cardinale.
La colţul oriental al laturii dinspre abruptură, stau ruinele unui turn, la cel din capătul opus se văd urmele altui turn, de aceeaşi formă cu turnurile de la zidul exterior. Fostu-au turnuri şi pe la mijlocurile laturilor? Nici o urmă nu se vede în tot lungul lor.
Înăuntrul pătratului şi lipite de zidurile sale se văd urmele, temeliile şi despărţămintele diferitelor încăperi pentru locuinţa apărătorilor, formând toate aceste încăperi, între ele, o curte interioară, care a trebuit să comunice direct cu cele trei ieşiri exterioare ale Cetăţii.
În colţul oriental al acestei curţi interioare, se află capela Cetăţii, ale cărei ziduri de la altar stau şi astăzi, de se văd pe dinăuntru până şi zugrăvelile (mutilate de sabie, şi alte unelte ascuţite), jertfelnicul şi alte compartimente ale altarului. Până în anii din urmă, zidurile altarului erau mai complete, dar, de trăsnete şi ploi, blocuri întregi s-au dărâmat din ele şi au căzut alăturea.
Între Cetatea dinăuntru şi cea de dinafară se află un loc liber, care desigur era locul de întrunire şi punere în ordine a luptătorilor, înainte de a face vreo ieşire. În acest cuprins, şi anume lipite de partea mai conservată din cele două blocuri menţionate ale zidului încunjurător, au fost poate grajdurile, căci în unul din aceste blocuri, pe partea dinafară, la o înălţime suficientă, se vede o piatră cu duct de scurgere în şanţ.
Modul de zidire a Cetăţii încă merită o deosebită atenţiune. După toate aparenţele, zidul a trebuit se fi fost turnat, adică se făcea, mai întâi, cămeşa lui, până la o înălţime, înăuntrul căreia se aşeza un rând de piatră şi un rând de nisip şi de var, şi aşa mai departe; după împlerea cămeşii, se turna apă, care provoca fierberea şi cimentarea varului; după care venea o nouă cămeşă. Peretii ce făceau unghi între ei, numai la capetele cămeşilor erau legaţi între sine, prin legături de piatră, încolo erau lipiţi unul de altul şi, pentru întărirea lipiturii, se făcea pe dinafară un picior gros de piatră. Aceste particularităţi ale zidăriei se văd mai cu seamă la altar şi în zidurile de prinprejurul său. Semnele de fierbere a varului în însuşi zidul format se văd în toate blocurile de piatră ale Cetăţii şi în scursurile capricioase ce înfăţişează bruftuiala dintr-însele.
Piatra întrebuinţată la zidirea Cetăţii este piatră de stâncă ordinară, piatră vânătă din fire groase de nisip, şi bucăţi mari de cărămidă. Pe dinafara peretelui care face rotundul altarului se găsesc şi pietre de gresie, cu cioplitură greacă sau romană: aşa, un lacrimatoriu, un capitel, un postament de columnă şi alte elemente arhitectonice, în ciopliturile cărora se zăresc urme de zugrăveală a fresco.
Pietre de natura acestora, dar nezugrăvite şi necioplite, se văd o mulţime, mai cu seamă la altar şi la zidurile încunjurătoare altarului. Ele sunt cele mai expuse vandalismului, mai cu seamă din partea olarilor, care, cu toate ordinele ce ar fi dat guvernul austriac, le fură şi le întrebuinţează la smălţuitul vaselor de pământ. Aceste pietre sunt o probă mai mult că Cetatea, la ale cărei ruine privim acuma, nu e decât o reconstrucţiune, la care s-a întrebuinţat materialul unei construcţiuni cu mult mai vechi. Ca o probă la aceasta, după cum ziserăm la început, sunt pietrele din lavă, ce se găsesc în partea răsăriteană a zidurilor Cetăţii dinăuntru.
Bucata de lavă din Cetate, depusă de mine la Biblioteca din Iaşi, este de o mare varietate de culori, în scursurile sale. Un specimen ce l-ar poseda Părintele Arhidiacon al Mitropoliei din Iaşi (care vizita Cetatea tot în acea zi), rumpându-l, ar fi găsit înăuntrul său o frunză pulberizată, a cărei formă, strânsă de foc, ar fi pe deplin reprodusă în cele două bucăţi ale specimenului. Lava din zidurile Cetăţii se crede că vine din rămăşiţele unei cetăţi romane din vecinătate, la decoraţiunile căreia (după exemplul artei decorative din patria mumă) s-au adus înadins bucăţi de lavă.
Tot cu această observaţiune se leagă şi bucata de monetă Trajan, găsită de Părintele Grigorovici în Cetate, pe care am depus-o, de asemenea, la Biblioteca din Iaşi, cu alte monede vechi, ce mi le-a încredinţat Sfinţia sa tot în acest scop, cum şi două ghiulele de tun, găsite în castrul Cetăţii, şi care, la gara din Iţcani, au fost cântărite cu 31 kilograme. O ghiulea este întreagă, dar turtită la o parte; cealaltă, sfărâmată de la două treimi, lasă a se vedea un interior concav. Ghiuleaua întâia, prin turtitura sa, ne lasă a crede că ea a fost aruncată şi, lovind într-o rezistenţă puternică, s-a turtit. Fost-a ea aruncată din Cetate sau contra Cetăţii, de unde prin ricoşeu, a căzut în castru? Ipoteza ultimă, după cele ce vom arăta mai jos, s-ar părea cea mai fundată. Aceleaşi ipoteze se pot face şi cu ghiuleaua a doua.
Cu mult mai importantă decât dezlegarea întrebării de mai sus este întrebarea: Când românii şi neamicii lor preschimbau între ei nişte prezenţe atât de formidabile?
Domnul căpitan Horezanu, din Regimentulu al II-lea de Artilerie din Iaşi, care are studii speciale în arta militară şi care a vizitat, cu deosebire, muzeele militare ale Austriei şi Germaniei, cercetând aceste ghiulele, a declarat că sunt ghiulele turceşti seci, de tunuri grele (de asediu sau de cetate), din epoca amânduror asediilor Vienei; zice domnia sa că a văzut de aceste ghiulele o mulţime, tot aşa de mari, şi încă şi mai mari decât acestea, în toate muzeele Austriei, iar mai cu seamă la Segedin şi la Viena, cărora li se atribuie aceeaşi epocă şi aceeaşi sorginte.
Câştigat acest punct de plecare, pentru a ne fixa data ghiulelelor, depuse de mine la Biblioteca din Iaşi, n-avem decât să ne aruncăm ochii pe următoarea schiţă istorică asupra celor trei asedii mari ale Cetăţii şi asupra dărâmării ei, schiţă ce o datoresc amicului meu, domnul A. Lambrior.