și nici n-am apucat să știu

*

atâtea stoluri, stoluri, stoluri

s-au prăbușit adânc în cer

că-aud secundele cum țipă

prin largul lumii efemer

și cum vâslesc din niște aripi

ca sfârtecarea unui cui

înfipt în rana de pe cruce

prin sângele nu mai știu cui

*

fiindcă deja e plin paharul

și vinu-i aspru oțetit,

iar stolurile în cădere

sunt vârful lăncii ruginit

desferecând încă o rană

dumnezeiască în înalt

și-nșiroind câte-o durere

ca un ecou în celălalt:

*

mă iartă că arunc cu vrăbii

în cerul toamnei plumburiu

ce și-a făcut sălaș în mine

și nici n-am apucat să știu