și nici n-am apucat să știu
*
atâtea stoluri, stoluri, stoluri
s-au prăbușit adânc în cer
că-aud secundele cum țipă
prin largul lumii efemer
și cum vâslesc din niște aripi
ca sfârtecarea unui cui
înfipt în rana de pe cruce
prin sângele nu mai știu cui
*
fiindcă deja e plin paharul
și vinu-i aspru oțetit,
iar stolurile în cădere
sunt vârful lăncii ruginit
desferecând încă o rană
dumnezeiască în înalt
și-nșiroind câte-o durere
ca un ecou în celălalt:
*
mă iartă că arunc cu vrăbii
în cerul toamnei plumburiu
ce și-a făcut sălaș în mine
și nici n-am apucat să știu