Proze bucovinene: Minunea | Dragusanul.ro

Proze bucovinene: Minunea

George Drumur

George Drumur

 

Dimineaţă timpurie… O ceaţă geroasă închidea ca într-o carapace satul, pe care-l ghiceai parcă împrăştiat pe deal şi pe vale.

Sătenii – bărbaţi, femei şi copii – se pregăteau pentru a merge la biserică. Tăcerea uliţelor încă umede de noapte începu să fie fărâmiţată de râsul fetelor cu busuioc în mână şi de înţelepciunea sfătoasă a bătrânilor.

*

Pe o uliţă tocmai din cealaltă parte a comunei, doi drumeţi porniră de departe spre biserică. După un rimp, o apucară pe malul Prutului, ca să mai scurteze calea.

*

– Măi, ne-am pornit prea dimineaţă, zice unul.

– Îhî!, făcu celălalt. Parcă noi ar trebui să fim cei dintâi în biserică.

*

Opincile lor culegeau roua ne-ncepută. Dădură de-o pantă ce se prăvălea grăbit, sporindu-le mersul. Se apropiară de apa Prutului. Adâncul albastru se rostogolea clar şi rece. Ceaţa se îmbrăţişa şi se mistuia între răchite.

Sandu Tulea mută lumânarea de ceară curată din mâna stângă spre a-şi şterge fruntea mai liber. Stan Ciubotă îşi şterse mustăţile cu mâneca sumanului.

*

– Într‘aiest an, reflectă Stan Ciubotă, n-om avea holdă bogată; pânea albă are să fie mult mai săracă decât anul trecut.

– Da‘ eu cred, bade Stane, că tot n-are să fie aşa de rău. Ceţurile – scrie la calendar – n-or ţinea mai mult decât o săptămână şi, după aceea, iar va fi căldură mare.

– Eh! Eu nu mă uit la calendar, replică Stan. De unde ştie calendarul cum va fi vremea?

*

Tăcură. Drumul se ţinea mereu de malul Prutului. Desluşiră înaintea lor şirul de plopi în dreptul vadului lui Petrea. Se apropiară de vad. Mirosul de apă proaspătă îi învioră.

În departe, poate dincolo de Prut, o talangă îi făcu pe cei doi drumeţi să ghicească o turmă de oi sau poate o cireadă de vite. Parcă tot dincolo de Prut auziră:

*

– Măi Neculai, măăă!… Întoarcele şi pe ale mele în huci, măi!…

Ajunseseră la moara lui Simeon. Linişte… Cotiră, pe urmă, printr-o ulicioară, în capătul căreia se afla cârciuma lui Berl.

Ajunseră lângă cârciumă: nimeni. Dar Berl, desigur, era acuma sculat, căci fumul se înălţa prin horn drept în sus, răspândindu-se, apoi, în jocuri unduite peste grădină.

Cei doi drumeţi se priviră.

*

– Măi Sandule, oare ce-ar fi dacă-am intra la Berl să bem câte un păhăruţ? Şi-aşa-i încă prea devreme să ne ducem la biserică.

– Iîî! Da‘ cum, bade Stane? Doar mergem la biserică şi vrei să intrăm întâi la cârciumă? Apoi se şade asta?

– Măi Sandule, nu fi sucit! Da‘ cine ne vede? Şi, mai cu samă, mă doare nu ştiu ce înăuntru…

*

În sufletul lui Sandu se oglindi biserica albă, curată şi plină de lumină. I se păru chiar că simte mirosul de tămâie.

– Da‘ oare nu-i păcat, bade Stane?

– Da‘ cum poate să fie păcat, bre, că doar nu ne vede nimene şi nici n-are să ştie cineva!

*

Se apropiară, nesiguri parcă, de portiţă. Stan Ciubotă înaintă. Sandu Tulea îl urmă. Stan întinse mâna stângă să deschidă portiţa ce da în ograda cârciumei.

Scârţâitul enervant de fier vechi pătrunse bizar în sufletul lui Sandu.

După ce amândoi drumeţii intrară în ogradă, unul din ei, Sandu, voi să închidă portiţa. Întinse mâna dreaptă ca să apase clanţa: lumânarea de ceară, însă, pe care o ţinea strâns cu degetele şi care avea să-i împace sufletul, arzând la icoana Mântuitorului sau poate a Maicei Domnului, îi apăru ca o rugă.

*

– Bade Stane, bade Stane, răcni el, lumânările… lumânările… că doar nu putem intra cu ele în cârciumă. Să lăsăm dracului cârciuma! Ce vor zice oamenii când au să audă?

Stan se opri, ridicându-şi perplex braţul drept: uitase că avea lumânarea la dânsul. Se înfioră:

– Bre, ştiu eu ce facem?!

– Bade Stane, eu zic să mergem de-a dreptul la biserică şi pace bună! Ce să mai facem păcate disdedimineată, zise Sandu, chinuit de păcatul ce era să-l comită, şi se îndreptă spre ieşire.

*

Stan, parcă învins, îl urmă. În drum, zise:

– Tare mă doare nu ştiu ce lângă inimă.

Sandu simţi şi el o durere închipuită:

– Da‘ ce facem cu lumânările, că nu putem intra cu ele în cârciumă?

Stan privi gardul de nuiele de peste drum şi isbucni subit:

– Mă Sandule, ce proşti mai suntem! Uite, lăsăm lumânările în gard şi gata! Chiar dacă ar trece cineva, nu le-ar putea zări pe o ceaţă ca asta…

*

Sandu se codi, dar, în urmă, se supuse sfatului. Vârâră lumânările în gard şi intrară în cârciumă pe din dos, pe din faţă neputând intra, fiindcă uşa, întrucât era zi de Duminecă, rămânea închisă până la amiază. Aşa scrie la lege şi Berl aşa făcea.

Domnul Berl îi conduse pe drumeţi în odaia cea mare, unde erau felurite băuturi în rafturi. Mirosul acriu al vinului şi al celorlalte băuturi le pătrunse în nări.

*

– Domnule Berl, dă-ne câte o măsurică de rachiu, zise Sandu. Da‘ ştii… aşa, ceva ca pentru noi…

– Câte ceasuri să fie, domnule Berl?, întrebă parcă timid Sandu, îndreptând privirea spre fereastră şi poate dincolo de geamurile pătate de muşte.

– Şase şi jumătate, zise Berl, turnându-le rachiu în pahare. Mai aveţi încă timp.

– Hai! Să trăieşti, Sandule!

– Să dea Dumnezeu bine, bade Stane…

*

Şi băură cele două păhăruţe de rachiu.

– Mai toarnă-ne, domnule Berl, zise Stan, ştergându-şi mustăţile cu mâneca sumanului. Şi mai dă-ne ceva de gustare; nişte covrigi, dacă ai…

– Da‘ cum, bade Stane?!, protestă Sandu. Eu n-am mâncat nimic fiindcă m-am pornit la biserică, gândind să iau şi anafură… Şi acuma…

– Ei, lasă, măi Sandule; nu-i fi fiind şi tu aşa de bisericos…

– Nu… da‘…

– Ei, lasă, lasă!, întrerupse Sandu din nou. Cinstim câteva păhăruţe, gustăm ceva şi ne ducem… Uite, parcă m-a mai lăsat şi durerea dinăuntru…

Şi se pipăi la pântec.

*

Berl le aduse rachiul comandat şi câţiva covrigi. Le zise:

– Cinstiţi gospodari, fiindcă vă ştiu oameni cumsecade, vă las singuri, pentru că vreau să mai trag un pui de somn. Dacă veţi mai pofti ceva, Costachi are să vă dea. Rămâneţi cu bine.

Berl căscă şi se duse. Înainte de a intra în odaia sa, unde-l aştepta patul cald încă, îl înştiinţă pe Costachi, un flăcău bătrân şi om de mare încredere al lui Berl, să supravegheze pe cei doi gospodari, lucru la care Costachi se pricepea cu dibăcie.

*

– Bade Stane, făcu Sandu, mişcându-se din loc, hai să ne ducem, că mi se pare că a cam trecut mult timp de când am intrat…

Şi i se năzări lumânarea înfiptă în gard şi, apoi, potopul de lumină de la altarul bisericii, când începe slujba.

– Las-o mai domol, Sandule! Ce te-a apucat?

Tăcură şi ronţăiră fărâme de covrigi.

*

Pe când goleau cu încetineală rămăşiţa rachiului, le pătrunse în suflet glasul clopotelor, unduind seninul albastru deasupra bisericii din deal şi fluturând melodios chemarea spre mântuire şi împăcare.

Stan şi Sandu tresăriră şi se priviră ca doi străini.

Apoi, brusc, trântiră paharele pe masă şi se repeziră spre intrarea obişnuită. Dar uşa era închisă şi oblonită pe dinafară. Costachi, crezând că gospodarii fac cine ştie ce blăstămăţie, deschise uşa dinspre bucătărie şi intră în odaia din care Stan şi Sandu nu ştiau cum să iasă mai repede, îngroziţi fiind de sunetele clopotelor, ce le aduseră aminte de faptul că porniseră de acasă cu gândul să meargă la biserică.

Văzând uşa dinspre bucătărie deschisă, cei doi gospodari dădură busna spre ea.

*

– Ce-i cu voi, bade Stane?, întrebă Costachi uimit.

Stan, deşi era acuma în bucătărie, avu totuşi vreme să strige:

– Măi Costachi, să-i spui lui Berl că am să-i plătesc altădată pentru rachiu, poate chiar deseară…

Costachi, care-l cunoştea pe Stan ca pe un gospodar chivernisitor şi care dădea des pe la Berl, se întrebă:

– Ce l-o fi apucat?

*

Apoi aranjă paharele în rafturi, mâncă fărâmele de covrigi rămase de la cei doi gospodari şi închise uşile larg deschise.

*

Sandu şi Stan ieşiră în goană din cârciumă. În ogradă, învioraţi de răcoare, îşi mai domoliră paşii.

Un val de ceaţă, venit dinspre Prut, se întinse pe uliţele satului, astfel că lumina era neclară şi tulburătoare.

*

Eugen Maximovici: Bătrâni munteni

Eugen Maximovici: Bătrâni munteni

*

Când fură în drum, Stan exclamă uşurat, însă cu o voce nesigură:

– Uf! Bine că nu ne-a văzut nimene!

Sandu tăcea, cu o răbdare care-l enerva pe Stan.

*

Se apropiară de gard, să-şi scoată lumânările înfipte acolo. Cu cât se apropiau, parcă li se părea că văd două lumânări aprinse…

Sandu, când fu aproape de gard, se opri uluit:

– Bade Stane… Lumânările… sunt aprinse, bade Stane…

– Ce spui?

Şi se cutremură înspăimântat.

*

Lumânările ardeau liniştit, cu o flacără albastră-violetă, ramificându-se în raze ce se apropiau, neputând străbate prea mult prin ceaţă.

Sandu spuse:

– Vezi, bade Stane, Dumnezeu le-a aprins pentru păcatele noastre…

– Taci!, şopti abia perceptibil Stan; deschise larg gura să spună un cuvânt mare sau, poate, să se blasteme singur, dar rămase cu faţa rânjită, fără să zică o vorbă.

*

Apoi căzu, parcă i s-ar fi tăiat picioarele, cu genunchii în pietrişul ascuţit din marginea drumului, iar pălăria îi zbură în şanţ. Nu simţi nici o durere. Împreună mâinile a rugă, aţinti privirea spre lumânările aprinse şi rămase aşa.

Sandu se trezi şi el, fără să-şi dea seama cum, îngenunchiat pe acelaşi pietriş colţuros, cu mâinile împreunate spre Dumnezeu.

*

Lumina vie de deasupra gardului se mări fantastic în ochii blânzi ai lui Sandu, care era plin de speranţa iertării. I se năzări parcă biserica albă, sfeşnicele aprinse, clopotele cari se legănau izvorând sunete vijelioase…

Cei doi drumeţi nu ştiură cât au stat aşa.

*

Ceaţa se împrăştie pe nesimţite şi se mistui în azur. Soarele risipi strălucirea sa peste găteala dimineţii şi a livezilor.

De-abia într-un târziu îndrăzni Sandu să privească în jurul său. Se uită înspre partea unde îngenunchiase Stan. Nimeni. Se uită înspre stânga- Nimeni. Zări în şanţ două pălării: a lui Stan şi a sa. În gard mai era un capăt de lumânare, unul singur însă.

*

Încercă să se scoale; nu putu. Mai încercă o dată; reuşi, cu mare greu, să se ridice în picioare. Câteva pietricele, prinse de genunchii săi, căzură în şanţ. Lumânarea ardea încă liniştit, dar aproape că nu se zărea, mâncată fiind de razele dogoritoare ale soarelui. Luă în mână lumânarea aprinsă, cum ai culege o creangă de liliac alb. Ferindu-se să nu stingă flacăra, porni încet spre biserică. Drumul era drept, fără cotituri, ca un fluviu între diguri.

*

Dogoarea soarelui îl pătrunse pe Sandu. Simţi răceală în gură şi uscăciune în gâtlej. Privi, de-a lungul drumului, şi-l zări parcă pe Stan. Da, el era. Îl cunoscu, fiindcă şi cel de dinaintea sa mergea cu capul gol, cu fruntea spre pământ; poate că şi dânsul ducea lumânarea şi se ferea să nu-i stingă vreo boare flacăra.

*

Sunetele clopotelor gâlgâiră din nou; şi Sandu, care mergea încet, cu flacăra lumânării ferită de palmă, fu trist de parc-ar fi mers în urma unui mort nevăzut. Apoi, i se păru că asistă la prohodul sufletului său.

Pe tolocuţă se întâlni cu câţiva oameni, cari ieşeau din biserică. Ei vorbeau, însă, foarte aprins despre ceva, aşa că nu-l zăriră.

*

Sandu intră în biserică şi era bucuros că găsise uşa încă deschisă.

Se duse de-a dreptul la icoana Mântuitorului. Lipi lumânarea în sfeşnicul din dreptul icoanei.

Pe celelalte lumânări le stinsese, acuma, palamarul.

*

Sandu privi spre stânga. Îl zări pe Stan înaintea icoanei Maicei Domnului.

Stan mai făcu o cruce şi ieşi, fără să-l vadă pe celălalt.

Sandu făcu şi el o cruce şi se duse, după aceea, afară, bucuros că nu-l zărise palamarul şi mulţumit că lumânarea sa va fi ca o veghe în tăcerea bisericii.

*

În ogradă, se mai întoarse, o dată, cu faţa spre biserică, se închină – şi se pierdu între răchite, pe uliţa plină de praf a satului… (Junimea literară, nr. 1-6/1932, pp. 98-103).


Comments are closed