O altă zi, în care am fost mântuit | Dragusanul.ro

O altă zi, în care am fost mântuit

Coperta Gruia Bodnarescu

*

Îl întâlnisem în august 1944, cu 11 ani înainte de a mă naşte, la Sânnicolaul Mare, str. Regele Ferdinand 16, tocmai atunci când “s-au tulburat vremile, năpădind ceaţă / peste tot ce în noi se numeşte viaţă”, şi m-am înclinat respectuos în faţa poeziei şi a martiriului.

Gruia Bodnărescu

Gruia Bodnărescu

* Era “obosit / de aşteptările cu întâlnirile ce n-au fost”, rătăcea printr-o “ceaţă spumoasă la gust amăruie”, şi îşi privea sufletul: “Tristeţea ca drojdia creştea mereu, / lut destrămat de ploaie e sufletul meu”.

*

După “lut” l-am recunoscut ca fiind poet iconar, jertfit astralului, prin credinţă, vieţii, prin dragoste, şi memoriei străbunilor, prin lut. De la Mircea Streinul venea definită această triplă asumare de jertfă şi m-am alăturat lui, decis să “păşim aspru, dibuind cărări de ceaţă, / întrebând aştrii de-a lumii altă viaţă. / Albe, sure, negre, zările-s departe, / N-avem drumuri, n-avem viaţă, n-avem moarte”.

*

Nu ştiam nimic despre Gruia Bodnărescu, atunci când l-am întâlnit, în august 1944, cu unsprezece ani înainte de a mă naşte, dar am recunoscut, “în nostalgia căutărilor din vremi”, sinceritatea “cu cântecul ochilor pe zbor de hulubi albi” şi m-am înclinat, şi m-am închinat în faţa dimensiunii cosmice a sincerităţii, a destăinuirii pe care, îndeobşte, o numim poezie.

*

Peste ani şi ani, aveam să aflu că Gruia Bodnărescu, ultimul poet iconar, încă trăieşte în Rădăuţi, “în amurg de ani vechi şi zare de AN NOU”, recuperându-şi “netrăirile” şi revanşându-se faţă de nedreptăţile vieţii “cu doine triste ca ale mele /drumuiri /pierdute-n gol / stol” şi zămislind, trudnic, cu “urmele-i din manuscrise”, cărţi, dăinuiri ale desferecării, precum “Ziua tuturor întâlnirilor” (2012) şi “Drum şi urmă” (2015), dăinuiri care îmi poposesc pe masă, cu tulburătoare dedicări, precum cea primită astăzi, pe care o trăiesc drept mântuire:

*

Autograf Gruia Bodnarescu

*

Gruia Bodnărescu, poetul iconar care se regăseşte într-o altă tripletă rădăuţeană – Dimitrie Vatamaniuc, Constantin Hrehor, Mălina Aniţoaei – mă onorează cu un respect pe care nu îl merit, chiar dacă a căpătat puteri pentru a reîntineri, după ce s-a privit în sufletul meu. Întâlnindu-l, am ştiut că e obligatoriu să-i respect opera şi memoria, pe care le-am depus, spre păstrare,  în “Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, în “Societatea Scriitorilor Bucovineni” şi în “Galeria personalităţilor bucovinene”, pe care am lucrat-o împreună cu Radu Bercea. Mi-am făcut, după puteri, datoria faţă de memorie, iar asta înseamnă normalitate, care nu obligă pe nimeni cu nimic.


Comments are closed