Liliana Widocks: Zbor uşor | Dragusanul.ro

Liliana Widocks: Zbor uşor

De mă-ntrebi …

* 

Îi simt ezitarea şi îl ţin pe loc:
„Iubitule, pentru tine cu timpul mă joc,
îi scriu o poveste, cu visele tale
şi las neuitarea să mă bea din pocale,
îţi lasă, dar, ochii în eşarfă, cuminţi
şi spune-mi, c-o vorbă, ce vrei ori ce simţi,
te lasă purtat de dorinţele mele,
din vintre de munte până la cer şi stele.
Mă lasă, de mână, să-ţi port eu zborul,
închide privirea, trage oblonul
şi lasă doar ochii din suflet să ştie
cuvântul, ce-n taină mi te dă mie”.

*

Îl duc printre crengi de reci stalagmite
şi tremură frigul din schituri ermite,
se-aprind torţe-n peşteră, aducând poveşti
la lumină, în umbră mă strigă: „UNDE EŞTI”?
Îi spun despre ape de cobalt, flămânde,
de unghere ce împing soarta noastră în unde,
ne-nfioară un freamăt, leneş, de lilieci,
mă prinde-ntr-un vals fără griji de poteci,
îmi târâi obrazul, obosindu-i pe faţă,
mă strânge în braţe, îmi fură din viaţă,
pare că sufletu-mi e prins în complot,
„Alint ori durere, ce să-ţi dau?”. „TOT”.
Îl duc pe un colţ de noapte şi iarbă,
şi foamea din mine îi strânge în salbă
umerii, de sub care zvâcneşte nervos
„CE”?, o-ntrebare, dar e de prisos
să-ncerc să-i răspund, nu am cuvinte,
nici voia, nici gândul nu mă mai ţin minte,
bătrâneţi de copac scârţâie-un leagăn,
ne-avântă spre cer, în clocotul reavăn
din plânsul de nori, mă tulbur de el,
mă agăţ ca de rai, cu suspin de inel.
De vrea nemurirea, o smulg de pe stele,
„AM”, mă îngână şi-mi arde pe piele
otrava iubirii, ce-n iluzii desparte
dorul de celălalt, curajul de moarte.

*

Şoapte macerate

*

Se-adună clipele ca boabele-n ciorchine,
pe coaja dulce se coc arome de la tine,
când râzi de vale, când te-ncrunţi la munte,
când strângi în pumn griji şi-ntrebări mărunte,
când soarele îţi fură pacea din privire
şi pune stropi de ploaie, sfidând o fericire.
Am să te beau, ca pe un must, icnind copilăreşte
la pasul tău uşor, ce-alintă şi zâmbeşte,
ori poate am să ademenesc ispitele ce vin
din aşteptarea prăfuită a sticlelor de vin,
să te prelingi în mine, să simt în fierbinţeli
cum furi din minte gânduri şi îmi dai ameţeli,
să ne lăsăm îmbătrâniţi de lipsa de voinţă,
să-mi ceri să-ţi fiu şi prima şi ultima dorinţă.

*

Zbor uşor

*

De ce de vânt?
Mi-am luat avânt
şi pe planor
m-am prins de zbor.
De ce să nu depind de sori,
de decolteul de cocori,
de-albastrul cerului deschis
la pagina fără înscris,
de norii din albuş de ou,
de funda muntelui-cadou,
de ce să nu mă trag-o raţă,
în urma ei, pe fir de aţă,
de ce să zac fără motor,
ca un gâscan în rotisor?
Doar vântul ştie să aplice
destulă frică pe elice,
cât să o ia la sănătoasa,
să-şi caute-n roză mireasa,
de braţe să nu-i mai atârne
vreo cinci furtuni, fete bătrâne,
căci au, drept zestre, şi parale,
şi patru puncte cardinale!

*

Plăcinţele

*

Ah, ce ţi-aş veni de hac

plăcintă dulce, cu dovleac!
Ţi-am pus între fuste mere,
pe gât nucşoară şi-n tăcere
te-am îndopat cu scorţişoară,
ţi-am prins de tiv o cuişoară
şi-mpăturindu-te-ntre palme,
ţi-am pus pe sâni un rând de salbe
de sâmburi nobili de migdală,
brodând pe bluză, cu migală,
motiv de brazi, din furculiţă,
între copturi să ai altiţă
şi când te-oi dezveli de crustă,
să-mi strige pulpa: „Ah, mă gustă,
să-mi simţi pe limbă tot parfumul!”,
„Sunt fermecat”, cum zicea unul
mai bătrân, de la noi din sat,
„da’ bagă-ţi minţile-n dovleac!”.

*

Cuplu

*

Urcă-mi dealurile peste munţi,
coboară-mă în vale, cu paşi mărunţi,
calcă pe pietre cu grijă, dar ferm,
fereşte-ne de căderea devreme-n infern,
ia-mă în braţe, dacă obosesc,
nu mă lăsa din drum să îţi lipsesc,
coboară-mă repede, ca pe-un izvor,
setea s-astâmpăr vântului fără nor,
iar când pietrişul mă va trage la vale,
agaţă-mă de ierburi, ca să îţi fac cale,
pe palme mă trece pragul în hău,
să ne găsească sub numele tău.

*

La locul meu

*

Ca din furtună, ca dintr-un fulger,
iubirea mea s-a oprit într-un înger.
S-a zbătut în clipită, a prins-o în pumn,
mi-a făcut cu ochiul, şi-a deschis un drum
de la norii de vată pân’ la casa de piatră,
unde plânge, în şoaptă, focul din vatră
şi vătraiul păzeşte, ca un soldat,
trosnetul lemnelor, înfumurat.
Ridică piciorul şi loveşte nervos
revolta de flame ce se lasă pe jos,
sărind în scântei, de durere şi ciudă,
lemnele strigă, obligate de trudă,
că-i aproape sfârşitul şi se tem de cenuşă,
mă respir obosită, rezemată de uşă,
ochii rătăcesc, amorţiţi, în transă,
mi-e tăcere pe limbă, am ajuns acasă.

*

Vacanţă în nord

*

Cum o fi vremea pe Steaua Polară,
la agenţie nu mai răspunde nimeni la telefon,
o ploua cu dor de toamnă sau e încă vară?
Cel puţin scăpăm de emisiile de carbon …
Deschide portiera gândului meu şi urcă,
azi emigrăm pe carul vacanţelor din nord,
iubeşte-mă în şoaptă, Pământul ne încurcă,
ne face, ca şi contraofertă, un atac de cord!
Mă gândesc să-ţi pun la gât fularul,
poate ne întâmpină cu ger şi urşi polari,
iubire, dintre anotimpuri numai tu ai darul
să mă ascunzi de Soare în bârlogul Ursei Mari!


Comments are closed