Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti 4 | Dragusanul.ro

Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti 4

 

B61

 

         Primele cincizeci de biserici din „ţinutul Sucevei” (care includea şi partea nordică a judeţului Neamţ de astăzi) au fost construite de către obşti sau de către conducători obşteşti.

 

        După desfacerea „căsătoriei cu catolicismul”, toate aceste biserici sunt închinate, de către Alexandru cel Bun, mănăstirii Bistriţa, care, în scurt timp, nu va ezita să-şi aservească obştile care „au zidit întru Domnul”.

 

        Cele 50 de biserici, atestate prin uricul din 11 iulie 1428, prin care au fost dăruite mănăstirii Bistriţa, sunt: „biserica de la Bolojeşti pe Almaş, biserica lui Mihail Dalh (la Dolheşti), biserica de la Horaiţeşti, biserica de la Dobreni, biserica de la Lasloveni pe Cracău, biserica de la Duşeşti, biserica de la Soci, biserica de la Grielişti, biserica de la Ştefana, biserica de la Lupşeşti, biserica de la Turbateşti, biserica de la Ilişeşti, biserica de la Lincea, biserica de la Borileşti, biserica de la Avereşti (adică Vereşti), biserica de la Boţ, biserica de la Ivaneşti, biserica de la Bileşti, Biserica de la Oprişeni pe Chiejdi, biserica de la Hodor, biserica de la Piatra (lui Crăciun din Bileg, întemeietorul localităţii Piatra Neamţ), biserica de la Popa Coste, biserica de la Braşouţi, biserica de la Mituc, biserica de la Sobolea, biserica de la Zanevici, biserica de la Borcea, biserica de la Lisona, biserica de la Za… (lipsă în text), biserica de la Larga, biserica de la Danila, biserica de la Negriteşti, biserica de la Herilco, biserica de la Sluga lui Stan (Horodniceni), biserica de la Calin, biserica de la Trebeş, biserica de la Miclea pe Tazlău, biserica lui Bărea (satul lui Borea, Boroia), biserica de la Oşmelea, biserica lui Petru Bârgău, biserica de la Hapleşti, biserica de la Hindov (Ghindăuani), două biserici pe Cobâle, biserica de la Şandrea, biserica de la Praja, biserica lui Porcu, biserica lui Gociman, biserica lui Bogdan de la Pârâul Alb (Bogdan Herman, întemeietorul Bogdăneştilor), biserica de la Itrineşti şi de la Bărbăteşti” (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp.66, 67).

 

        Precum se vede, numele bisericilor pomenite în uric aparţin ctitorilor (conducătorilor obşteşti, precum Dalh, Danila, Stan, Călin, Trebeş etc.) sau obştilor (neamurilor) care le-au ctitorit (Bolojeşti, Braşouţi, Oprişeni, Ilişeşti, Lasloveni etc).

 

        Alexandru cel Bun, dincolo de bunele lui intenţii, este primul voievod moldovean care pune bazele unei uriaşe latifundii ecleziastice, decis parcă să contrazică zicerile Sfintei Scripturi, îndemnându-i, practic, pe călugări, deci pe cei care singuri au ales austeritatea, să adune „comori pe pământ”.

        Domnitorul dăruieşte bunuri şi oameni, iar slujitorii altarelor mănăstireşti uită că Iisus ne-a învăţat că Dumnezeu locuieşte în fiecare om şi că nimeni dintre pământeni nu are dreptul să se facă stăpânul altui pământean. În consecinţă, Vodă oferă, iar egumenul înşfacă.

 

        În 31 octombrie 1402, mănăstirea Moldoviţa primeşte „două mori în Baia, una înăuntru târgului şi alta la marginea târgului, şi jumătate din altă moară de sladniţă şi patru sălaşe de Tătari, asemenea în Baia”.

 

        Robia, cea atât de condamnată de Iisus, este întărită de Vodă prin blestem, iar egumenul şi obştea lui ascultătoare îşi vor apăra, prin vremi, proprietatea, inclusiv exponenţii sclaviei negre pe care o practică, cu formula blestemului domnesc, un blestem înfricoşător, menit să aducă asupra celui care „ar strica această danie” toate nenorocirile, acesta urmând „să fie blăstămat de Domnul Dumnezeu şi de Prea Curata lui Maică, de cei 12 Apostoli, de cei 318 Sfinţi Părinţi şi de toţi Sfinţii, să fie blăstămat şi asemenea lui Iuda vânzătorul şi blăstămatului Arie. Să aibă parte cu acei Iudei care au strigat contra lui Hristos: sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, p.13).

 

        Cam tot pe atunci, Episcopia Sucevei primeşte satele domneşti Vereşti şi Dărmăneşti, amândouă „pe Suceava”, amândouă sate domneşti („ocina noastră”) şi cu hotare „vechi şi de demult” (adică anterioare Descălecatului).

        Numele satelor, în uricul de danie din 7 ianuarie 1403 („la Soborul Sfântului Ioan Botezătorul”), erau Averăuţi (Avereşti) şi, respectiv, Hreţca, Dărmăneştii fiind populat cu sârbi, deci cu vlahi din Balcani (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pg.13).


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *