În jurul Moldovei se tot călcau imperiile pe bătături | Dragusanul.ro

În jurul Moldovei se tot călcau imperiile pe bătături

*

Turcii, stăpânii stăpânilor strămoşilor noştri

Turcii, stăpânii stăpânilor strămoşilor noştri

*

Atâta grabă se înghesuise în fragila statalitate moldavă, încât înscăunaţii nu mai aveau vreme să jupoaie toate cele şapte piei de pe popor, mulţumindu-se să înşface de unde găseau şi ce găseau, aşa cum a făcut, de pildă, într-o a doua domnie, Petriceicu Vodă, care „şi-a trimis moldovenii în Buceag… a prăda şi a strica, precum li-i obiceiul moldovenilor, gata la jafuri”, dar, imediat ce apar cetele tătăreşti, moldoveni, care, după tradiţie, aşa cum sunt mereu gata la jaf, sunt „şi la fugă”, aşa că, „în scurtă vreme, au început a se risipi în fugă, de au pierit ca vai de dânşii şi în Prut s-au înecat”. Şi, cum era de aşteptat, în Moldova au năvălit „tătarii şi au prădat şi au tăiat în ţară cât le-a fost voia. Iar Petriceicu Vodă, văzând că n-are cu cine să le stea împotrivă, s-a întors din Iaşi, iar la Suceava, înţelegând c-au pus turcii domn pe Dumitraşco Vodă Cantacuzino, luat-a şi el miere şi vin, vaci şi boi, turme de oi, ce-a putut apuca, şi s-a dus în Ţara Leşească. Şi-a stăpânit şi el, de la leşi, de la noiembrie şi până la făurar (1684 – n.n.). Bogat bine şi folos au rămas ţării şi de la Petriceicu Vodă, pradă şi foamete mare!”.

*

Oştenii polonezi, ceilalţi stăpâni ai stăpânilor strămoşilor noştri

Oştenii polonezi, ceilalţi stăpâni ai stăpânilor strămoşilor noştri

 *

Amărăciunea cronicarului, în ciuda aparenţei, nu conţine dram de ironie, căci „era mare foamete, că fusese ţara toată bejenită, şi nu putuseră oamenii ara, şi nu se făcuse pâine. Erau oamenii tot leşinaţi şi morţi, pe drumuri şi pe uliţe, cât se mânca om pe om. Poghiazuri din Ţara Leşească totdeauna se slobozeau, de stricau şi prădau. Tâlhărit mult era. De la Cotnar, în sus, era ţara pustie”. În astfel de vremi, avea să răzbată spre scaunul Moldovei, în 10 iunie 1685, Constantin Cantemir Vodă, om cu origine modestă, prin ţinutul Fălciului, dar care şi-a croit destinul cu spada, căci „era om viteaz şi cu sfat bun”, deşi „carte nu ştia, ci numai iscălitura învăţase a face”. „Şi nu era mândru, nici făcea cheltuială ţării, că era un moşneag fără doamnă”, care „avea doi feciori, beizadele, pe Antiohi şi pe Dumitraşcu, şi erau ei zălog la Poartă, şi cu alţi ficiori de boieri. Şi era bine în ţară, numai nu puteau trăi oamenii de podghiazuri leşeşti, că era ţara pustie, din Iaşi, în sus”.

*

Constantin Cantemir

Constantin Cantemir

În vremea lui Constantin Cantemir Vodă, aveau să fie ucişi fraţii Miron şi Velicico Costin, din pricina uneltirilor postelnicului Iordachi Ruset, căruia Velicico Costin îi salvase viaţă, punându-se gaj pentru el. Prin Moldova hălăduiau oştile polone, mereu vânate de cele turceşti şi tătăreşti, iar aşezările şi casele boiereşti erau arse şi de unii, şi de ceilalţi. În Ţara de Jos se înmulţiseră tâlharii, iar după ce a prins pe câţiva, Cantemir Vodă avea să-l devanseze pe Napoleon, angajând în oştirea lui toţi tâlharii pe care i-au putut aduce în soldă căpeteniile Zaharie şi Sandul (căpetenia franceză de tâlhari se numea Denigree), care, întâlnind un podghiaz leşesc, „aşa i-au lovit, fără veste, pe o negură, de i-au spart şi i-au spârcuit şi i-au prins şi vii, de i-au dus la Cantemir Vodă, de i-a tot înţepat şi i-a spânzurat”. Încet, încet, tâlharii deveniţi lefegii au curăţat ţara de tâlharii care îşi păstraseră desueta identitate. Doar cu polonezii lui Jan Sobiecki se descurcau moldovenii mai anevoios, mai ales că unii dintre ei intraseră în slujba polonilor, după obiceiul îndătinat al trecerii punţii.

*

Murind pe neaşteptate Constantin Cantemir Vodă, răpus şi de bătrâneţe, şi de neostenitele uneltiri ale lui Constantin Brâncoveanu, şi de ostenitoarele bătălii cu turcii, pe tronul însângeratei pustietăţi moldoveneşti a urcat, tot prin aprigi uneltiri, în 17 martie 1691, Constantin Duca, fiul lui Gheorghe Duca cel Bătrân, care avea, atunci, doar şaptesprezece ani, dar pe care Brâncoveanu l-a însurat, la Istambul, cu fata sa, Maria, făcând „mare cheltuială ţării, cu multe podoabe, cam şi fără treabă, precum era ţara, atunce, slabă: cai, rafturi, corturi, două sute de seimeni, cu haine şi cu leafă, şi altele, multe cheltuieli, fără treabă şi fără ispravă. Şi-au zăbovit, acolo, atunce, cu atâta boierime şi oameni, din martie, până în iunie”.

*

Cavaleria otomană

Cavaleria otomană

*

A urmat o nuntă mare şi la Iaşi, după prădarea, în fugă, a caselor boiereşti, „şi boierimea a două ţări nunti trei săptămâni, cu mare poftă şi podoabe, şi cu feluri de feluri de muzici şi de pehlivănii, de mirare în târgul Iaşilor”. Apoi a început prădarea Moldovei, prin biruri peste biruri, iar „lacrămile săracilor nici soarele, nici vântul nu le mai putea usca”.

*

Strămoşul mioritic

Strămoşul mioritic

 

Ciudat popor mai suntem noi, românii, dacă am izbutit să facem din cel mai crud asupritor al străbunilor noştri, Constantin Brâncoveanu, un sfânt, căruia să li se închine urmaşii, parcă anume pentru a-i face pe străbuni să se răsucească în morminte!

*

În 1696, pe scaunul Moldovei, condusă, până atunci mai curând de soacra lui Duca Vodă, Safta, doamna lui Constantin Brâncoveanu, a urcat Antioh Cantemir, „om tânăr, ca de douăzeci de ani, om mare, cinstit, chipeş, la minte aşezat, judecător drept. Nu era prea cărturar, numai nu era prost. Minciunile, matrapazlâcurile nu le iubea, la averi nu era lacom, obiceiuri noi nu primise să le facă prea peste seamă, vânător şi slujitor bun, după firea tătâne-său. În rea parte, era cam straşnic, să nu grăiască fiecine şi fără vreme cu dânsul. Şi era şi credincios la jurământ, Îşi ţinea cinstit vorba. Şi boierii, în curtea lui, tot cu cinste umblau. Mânie avea straşnică, răcnea tare, cam cu grabă, şi de aceea se depărtau inimile boierilor de dânsul”.

Antioh Cantemir

Antioh Cantemir

*

Antioh Cantemir, bun diplomat, făcu pace cu leşii, încercă să se împace şi cu hapsânul Brâncoveanu, apoi se însură cu o rubedenie a străbunilor lui Eminescu, Catrina, fata lui Dumitraşco Ceaurul şi, deci, nepoata de frate a voievodului Gheorghe Ştefan.

*

Între timp, la Ţarigrad, Constantin Duca, sprijinit de fostul lui socru (Maria, doamna lui, murise de ciumă), Constantin Brâncoveanu, ţesea intrigi după intrigi, în ciuda eforturilor lui Dimitrie Cantemir de a le dezamorsa. Începuse un nou război turco-tătar împotriva polonilor, iar nordul Moldovei colcăia de oşti. În iarnă, a murit Jan Sobiecki, pe tronul Poloniei urcând fiul său, August, care s-a grăbit să-şi reverse oştile peste biata Moldovă. Tentativele de pace cu nemţii şi cu polonii, săvârşite, în numele turcilor, de Alexandru Mavrocordat, revendicau permanentizarea statului de „podani” ai turcilor pentru moldoveni, iar în zare, o putere cumplită, de urs siberian, începuse să-şi arate colţii.

*

„Atunci, s-a făcut mare eclipsă, întunecare de soare, cât nu se vedea om cu om. Întunecase lumea, în anul 7208 (1700 – n.n.), septembrie, în douăsprezece zile, întru o zi de marţi.

*

Găsitu-s-a, atunci, şi un urs mare, groaznic. Şi sărise toată oastea moldovenească, şi nu-l putea ucide. Şi a dat, în câteva rânduri, în Nistru, şi iar ieşea afară. Şi, gonindu-l pe Nistru, cu un pod, se suise pe pod, şi oamenii au sărit, de pe pod, în Nistru, şi multă grozăvie făcea. Câţiva oameni s-au împuşcat, slobozind focul, să-l lovească, şi, îmbulzindu-se oamenii, se loveau ei între ei.

*

Nu era curat. Trei, patru ceasuri, toată oastea l-a gonit şi de-abia l-a ucis. Şi era prea mare, de mirare”.

*

Antioh Vodă a încercat aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava acasă, din Polonia, unde le dusese, pe vremea lui Jan Sobiecki, mitropolitul Dosoftei, dar zapisele de îndreptăţire au fost pierdute, româneşte, pe drum, iar sfintele moaşte în Polonia au rămas, dar, în cele din urmă, „se făcuse pace bună în toată ţara”, garnizoanele polone fiind scoase, una câte una, din întreaga Moldovă. „Tare se bucuraseră oamenii, atunci, şi de pace, şi de chiverniseala cea bună a lui Antioh Vodă. Şi începură boierii a-şi face curţi şi a iezi iazuri, pe la selişti, şi cu toate se silea”. Apoi, împreună cu doamna, Antioh a plecat, pentru o scurtă durată, la Constantinopol, stârnind bănuielile neostenitului urzitor Constantin Brâncoveanu, care şi-a trimis rubedeniile la Poartă, pentru a cere vizirului să-l mazilească pe domnitorul moldav. În cele din urmă, adică după cinci ani şi trei luni de domnie, Antioh Cantemir a fost mazilit „şi le părea tuturor rău de dânsul, şi-l pomenesc de domn bun până în ziua de astăzi, că avea noroc la toate. Bucatele se făceau în zilele lui şi nici boală-n bucate nu era, şi stupii, nici într-o vară, nu s-au făcut răi”.

*

Sultan turc

Sultan turc

În 14 septembrie 1701, Constantin Duca şi-a pus caftan, la Poartă, şi s-a întors, apoi, în Moldova; „şi începu Duca Vodă a scoate grele dări şi mari pe ţară şi a îndesi ciferturile ce le scosese Antioh Vodă: din patru, deteră opt într-an, şi oamenii începură a se speria şi a fugi; şi pe mazili a-i îngreuna cu dajdii grele şi dese”. Jefui Constantin Duca biata ţară, urmând să moară sărac lipit, în surghiun, până ce, în 1703, fu trimis, la pradă, în Moldova, şi tot prin uneltirile… Sfântului Constantin Brâncoveanu, Mihai Ravoviţă Vodă, însoţit de tâlharii lui ciocoieşti. Dar, peste doi ani, în 1705, Racoviţă avea să fier mazilit, iar Antioh Cantemir s-a întors în Moldova, unde nu a rămas decât doi ani, fiind înlocuit, în 1705, cu acelaşi Mihai Racoviţă, care a început o cumplită vânătoare de boieri moldoveni, cronicarul Ion Neculce scăpând cu viaţă doar pentru că avea un cal bun, cu care a fugit în Polonia.

*

„Într-acea vreme, arătatu-s-au în ţară şi lăcuste, numai nu erau multe, ca de alte dăţi. Şi pâinea se mai sui cu preţul, iar stupii se făcură răi”, suedezii se răspândiră, din Polonia, peste Ucraina, o bătălie cu ruşii dându-se, pe Nipru, în 1709.

*

Apoi, „craiul suedez… a trimis numai un polcovnic, cu vreo sută şi mai bine de suedezi şi cu vreo două sute de cazaci, la târg, la Cernăuţi, să stea acolo, să ţină legătura cu oastea din Ţara Leşească.

*

Făcând veşti la împărăţia Moscului, Cropot brigadier, care era pe margine, pentru acei suedezi, cum s-au apropiat la Cernăuţi, împărăţia Moscului nu i-a putut răbda, ci a scris lui Cropot brigadierul şi lui Turculeţ, de-au încălecat, cu vro trei, patru mii de oaste, de-au trecut Ceremuşul, în ceastă parte, şi-au lovit, prin codru, şi-au ieşit la Mihalcea, de i-au lovit, în Cernăuţi, fără veste.

*

Dar cazacii au şi dat la vale, în lunca Prutului, de-au scăpat mai toţi, iar suedezii au purces să se suie în vârful dealului Cernăuţilor, să se apuce de bătaie, dar, văzând că-i mulţime de oaste, nu s-au mai putut apuca de bătaie, căci, înconjurându-i, i-au luat pe toţi de grumaz şi-ndată i-au luat şi-au purces, cu dânşii, în Ţara Leşească. Iar pe vreo zece, cincisprezece, câţi mai scăpaseră dintre suedezi, i-au ucis la satele Ţurcanii de pe supt munte, la Cupca şi la Rădăuţi, la Suceava.

Turci

Turci

*

Veniseră, atunci, dintr-acea strajă moschicească, de-şi puseseră nişte steaguri, moldoveni de-ai moscalilor, la mănăstirea Putna şi la Câmpul Lung, dar, oblicind Mihai Vodă, îndată a repezit la dânşii, cu taină, să se ridice, să se ducă, să nu oblicească tătarii, să prade ţara. Şi-ndată s-au ridicat şi s-au dus în Ţara Leşească. Mihai Vodă, văzând că pe suedez l-au luat moscalii din ţara lui, de la Cernăuţi, şi steaguri şi joimiri au venit la Câmpul Lung şi la Putna, s-a şi umplut de frică, să nu-l priceapă craiul suedez sau alţi neprieteni ai lui, boierii pribegi din Ţara Muntenească, să nu-l pârască la Poartă că-s faptele lui sau meşteşugurile lui. Ci a şi-nceput a se găti, pe taină, a-şi face potcoave la cai şi căruţe, la Botoşani. Şi scosese cuvânt că va să meargă la un sat al lui, ce-l are de moşie, Cândeştii pe Siret, să-l vadă. Şi trimisese şi pe socru-său, Dedul spătarul, la Cernăuţi, de-i purta trebile dinspre moscali, ca, atunci când va ieşi din Iaşi, să-l întâmpine oastea moschicească, să-l ia”.

 

Nicolae Mavrocordat

Nicolae Mavrocordat

*

Uneltiri, dese schimbări ale stăpânilor, din partea celor care ne erau puşi stăpâni, trădări, maziliri, biruri, jafuri, sânge, cenuşă, pământ spulberat de copitele cailor, şi iar un domn nou, care-şi începe vremelniciile în 1710, pe nume Nicolae Mavrocordat, fiul acelui Alexandru, care negociase pacea turcilor cu nemţii şi cu polonii, într-o vreme în care în jurul Moldovei se tot călcau imperiile pe bătături.

*

Eram, pe atunci şi de mult prea multe veacuri, un neam al nimănui, cu cenuşa în spuză, cum spunea Lucian Blaga, pândind cu teamă şi înspre zi, şi înspre viitor. Ne-am fi dorit vremuri de tihnă, dar nu încăpeau sufletele noastre de-atâta vânzoleală însângerată a oştirilor străine şi de cruzimea celor care se căţărau, încet, dar sigur, pe piramida moldovenească cu pigmei, cum ar fi zis Constantin Morariu. Eram şi nu eram, pentru că nu se găsea nimeni care să aştearnă o rânduială peste plaiuri, în aşa fel ca lumea să-şi poată trage sufletul şi ră respire în voie. Eram şi nu eram, ăsta ne-a fost, ne este şi ne va fi mereu destinul.


Comments are closed