Ho Ra sau Călătoria prin Cer | Dragusanul.ro

Ho Ra sau Călătoria prin Cer

 

Printre multiplele semnificații ale Oului cosmic, se află și o „narațiune” ceremonială, reprodusă întocmai și de Ho Ra (în unele limbi europene semnifică ceremoniile solare de pe Muntele Soarelui, în altele, muntele ca atare, sintagma Ma Go Ra, „Primăvara pe Muntele Soarelui!” denumind, în întreaga toponimie europeană și asiatică, înălțimea, cu vârful nivelat de mâna omului și cu peșteră în măruntaiele ei, pe care se desfășurau ceremoniile maiale pe Muntele Soarelui), de Ho Ra „Buciumul”, care a supraviețuit în tradiția românească până pe la 1916, dar numai în componente „Călătoriei pe Cer”, cum numea Mircea Eliade tentația „Imanentului care urcă”, deci a fenomenologiei, în sens budist și kantian, intuit ca atare de Lucian Blaga.

 

Că Muntele sau „Calea Părinților” (Pytr-Yana) și Cerul sau „Calea Zeilor” (Deva-Yana), desăvârșesc „logodna cosmică” prin urcările ceremoniale pe munte, aproape de cer, și prin horire se știe. Urcușul și coborâșul, descrise de Dimitrie Cantemir, care le constata, în vremea lui, „pe Cale” (șiragurile sinusoidale, de o parte și de alta a horei din uliță), reprezentau ascendența și descendența Lunii (sinusoida, cum s-a constat într-o peșteră din Franța, marcând fazele lunii), reprezintă împărtășiri ale ursirii Fecioarei Cerești, iar Ho Ra crea condițiile intrării în armonia universală, Cerul și Muntele „vorbindu-le” oamenilor, prin „glasul Cerului și al Pământului”, adică sunetul de bucium (la Densuș, zigurat străvechi, se vede „fisura” circulară, prin care Marele Preot scotea buciumul, pentru a le „vorbi”, nevăzut, oamenilor).

 

Cea mai veche Ho Ra „Buciumul”, notată de Dimitrie Cantemir pe la 1690, „vizualizează” simbolistica oului încondeiat: omenescul celor două horiri lunare, care au fost păstrate, în degenerescențe specifice, de culturile europene prin ecourile pe care noi le numim „muzică medievală” (muzica medievală europeană s-a rupt de tradiții, fiind compusă în catedrale și răspândită prin intermediul ceremoniilor de la curțile regale), și horirea dublei naturi, dobândită prin contopirea inițierilor din peșteră și a inițierilor din cer, prin desprindere și imponderabilitate, precum în hora călușerească (a lui Marte) din 1599, de lângă Alba Iulia, „plutită” de oștenii lui Baba Novac și descrisă de secuiul Dosza Daniil. Copertarea ascendență-descendență a ceremoniei sacre solare s-a făcut, și prin sunete, și prin coregrafie, aidoma simbolisticii din pictogramele străvechi ale Oului Cosmic.  Unele elemente ale datinii inițiale au migrat spre serbări distincte, precum cele ale Rusaliilor și ale Nedeilor, dar, dincolo de aceste tentative de nivelare și de regăsire creștină, se ascunde un ceva și mai spectaculos: caracterul spiralat al melosului străvechi. De-a lungul timpului, până la Franz Josef Sulzer, ni s-a tot spus că fiecare horire începe cu un ritm lent (cel notat) și decurge, din ce în ce mai iute, până la un maxim al execuției, atunci când șamanul (latinescul „vates”, tradus de noi drept „vătaf”, definea șamanul) striga, de trei ori, „Hâț!”, trecându-și toiagul, cu repeziciune, pe sub picioarele dansatorilor. Surpriza noastră, a „Zicălașilor”, a fost să constatăm această spiralare a melosului străvechi, prin condensarea sunetului, exemplul concludent, deși descoperit întâmplător, reprezentându-l „Romanța” pierdută a lui Cantemir, care, cântată în ritm de sârbă, deci în maximă viteză, se transformă într-un cântec încă la modă și astăzi. Ceea ce înseamnă că, prin accelerare, melosul săvârșea spiralarea, adică ascendența spre cer.


Comments are closed