George Todoran, frate şi duhovnic în tristeţi | Dragusanul.ro

George Todoran, frate și duhovnic în tristeți

*

Un mare poet, total și pe nedrept uitat al Bucovinei, a fost George Todoran, de care am dat, astăzi, din întâmplare și, tocmai de aceea voi porni cu încrâncenare, „prin liniștea cu zvon de fum căzut”, așternută „în calea întrebărilor de vreme plină”.

*

Când am scris „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, știam puține lucruri despre George Todoran. Puține știu și acum, dar poemele care mi-au ieșit în cale, astăzi, mă obligă. În fond, ca împătimit al memoriei, nu pot rămâne doar cu cinci poeme („Spovedanie”, „Apele”, „Noemvrie”, „Decemvrie”, „Ianuarie”) și cu de nevoie superficiala notiță din „Mărturisitorii”:

*

Ultima veste pe care o avem despre acest mare poet bucovinean („Povestea asta banală pe unii-i sfinţeşte. / Îngenunchează, frate – vin din rugăciune, / Fiecare vers, inima mea, cu sânge-l hrăneşte”), George Todoran, este cea referitoare la adresa din refugiul bănăţean (Timişoara, str. Regina Maria 15). „Vagabond la poarta din oraşul de hârtie”, conştient că doar „cuvântul îţi ciopleşte troiţă, / Frate şi duhovnic în tristeţi şi evlavii, / Şi străjuie-n preajmă-i poema domniţă”, George Todoran spune ceea ce „spune-se-ntr-o carte, / Că şi poeţii câteodată ştiu ce-aduce anul”, iar poemele sale, când psalmice, când zvâcnete de lumină jucăuşă, adeveresc un poet smuls din moştenirea care i se cuvine viitorimii. Nu nouă, celor care, direct sau indirect, l-am condamnat la tăcere „călcând pe plaiuri galbene de gând, / Cu morţii-n şi în giulgiuri cenuşii”, ci viitorimii, pentru că „au apele destinul lor crestat în an”, care garantează, aşa împuţinată cum este, „va răsări cândva-ntr-o carte de lumină / Ca steaua slovei, rană tăvălită-n mare”

*

*

Așteptare

*

De treci pragu-n casa amintirilor citești

Floarea lacrimii prin tainice unghere

Scrisă-n zările trudite și stinghere

Peste cerul frunzelor ce scutură povești.

*

Prin liniștea cu zvon de fum căzut

Se coc azi roadele mustoase ale verilor

Aici am așternut mai ieri în leagănul tăcerilor

Lumina cântecului dezlegat din lut.

*

Belșugul strunelor aicea stă închis

Și crește peste strofă cu fiecare seară

Să legene sub streșini de nouă primăvară

Ofranda rugăciunilor ce ard în vis.

*

Închină-te și intră cu pumnul tău de jar

În calea întrebărilor de vreme plină

Te-așteaptă avânturile pline în lumină

Cu anotimpurile scrise-n calendar.

*

*

Final

*

Pe câmpuri de lumină a căzut o stea.

Cine plânge-n slove rugăciunea mea?

*

Poate-i o lacrimă caldă de mamă

Ce adună răstignirile grele-n năframă?

*

Călătorul a întârziat cu noaptea pe lună

Și caută flămând o vorbă bună,

*

O mână plăpândă scrisă-n viori

Care să arunce-n amintiri cu flori.

*

Tăcere. Drumul se întoarce în sine

S-adune buchete de mâhniri în terține.

*

Nu-i nimeni să culeagă-n baladă de paltini

Pâinea de lege nouă, din datini.

*

(Lanuri, anul V, no. 1-2, 1938, p. 14)


Comments are closed