deşi un om încă aşteaptă veşti
un singur om mai aştepta o veste
şi tresărea când clopotul de seară
zvârlea câte-o speranţă nouă peste
oraşul copleşit de primăvară,
eu locuiam, tot pe atunci, departe
în mugurii cireşului ştiut
ca să-nţeleg cum timpul se desparte
în ce trăiesc şi ce-i necunoscut,
iar mugurii cu cosmică migală
dansând pe cer cu soarta lor secretă
m-au desfăcut petală cu petală
de parcă doar cireşul îmi regretă
destinul meu de pasăre-mpuşcată
ce nu mai cată locuri de popas
şi, prăbuşită-n cer încă o dată,
pare acolo-n cer să fi rămas
privind nostalgic spre oraşul care
şi-a tras zăvoare chiar şi pe fereşti
pentru-a trăi un fel de disperare,
deşi un om încă aşteaptă veşti