Comorile Munţilor: indolenţa şi incultura

Negura Câmpulungului: Dom’le, Victor Ponta şi Domnul Nechifor e Rar-Rău, dom’le!

*

Preşedintele Ioan Cătălin Nechifor şi-a dorit valorificarea Rarăului, pentru că, vorba aia, Rar rău ca victor ponta ne-ar mai putea pândi din viitor. Ţucălarii lui Nechifor, negura câmpulungului, Călin Brăteanu şi Viorel Varvaroi şi viceversa s-au pus pe dres o ţărănească pe ţeasta bietului Rarău de-a mai mare dragul, aşa că sâmbătă, haida-dâr-şi-dâr-dâr-da la Rarău de-om petrecea, cu un mic, cu o sarma şi cu bere tot aşea!

*

În ciuda aparenţelor, Călin Brăteanu a gândit (în măsura în care se poate spune despre el că şi gândeşte!) un scenariu plauzibil, cu niscaiva stâni, cu niscaiva meşteşugari, înşurubaţi droanga-ntre oi şi public şi, desigur, cu scena lui, pe care să ţopăie tot ai lui. Trec peste miticul Rarău (muntele sfânt, menţionat şi în “Texte Taoiste”, cu ritualuri sacre descrise în “Rohonczi Codex”, textele din secolul X, descoperite în Ungaria, la Rohonczi, traduse şi publicate de curând), şi o să vă reproduc o întâmplare despre tradiţia sărbătorilor câmpulungene de pe Rarău, care s-au tot făcut, anual, după 1865, până în 1913, şi care ar fi reprezentat un model de tradiţie reală, deşi mai recentă, pentru puţoismele blasfemitoare ale puradeilor electorali Nechifor & Co:

*

În anul 1879, când şi eu perindam hotarele moşiilor din acest ţinut, ca să alcătuiesc cărţile tabulare, mă aflam, într-o zi frumoasă, pe Rarău şi poposeam, de masă, în poiana din faţa Pietrelor Doamnei şi, cum îmi plăcea să mă informez despre toate şi să ascult vorba dulce, cuminte şi aşezată a muntenilor mei, i-am întrebat ce noimă are movila de piatră din apropierea noastră.

*

Un Câmpulungean, care purta firul vorbei, îmi povesti istoria luptelor lor cu „cămara“, istorie pe care o cunoşteam din acte, dar ceea ce nu ştiam era noima movilei de pe Rarău. Şi omul meu, stând cu ceilalţi gospodari la masă, împreună cu mine, pe covorul de iarbă verde, îmi povesti următoarele:

*

„Era, domnule, o zi frumoasă lăsată de Dumnezeu, ca să zic aşa. Toţi domnii din comisie se strânseră aici, în poiana asta, pentru că aici făcuseră cele de pe urmă cercetări în faţa locului, şi erau şi ei, şi noi, Câmpulungenii ce eram de faţă, plini de voie bună, căci doar se făcuse, după atâţia amar de ani, învoiala cu „cămara“. Noi, gospodarii, tăbărâsem cu cai şi cu merinde împrejurul domnilor, căci urcasem, cu o zi înainte, Rarăul. Şi-au dat mâna comisarii împărăteşti cu domnul Hurmuzachi şi învoiala era făcută. S-au pus, pe urmă, toţi la masă şi au scos din desagii lor câte bunătăţi de toate, tot de prin cutii plumbuite, iar vinurile le aşezase, de mai înainte, în „Isvorul rece“, ce-şi are obârşia sub Pietrele Doamnei. Se vede că le mirosise şi lor că în acea zi vor sfârşi lucrul. Noi şedeam, vezi – colo, pe poderei, şi scosesem şi noi merindele noastre, cum ne-a dat Dumnezeu; iar bădica Gavril Flocea, măcar că-i zgârcit, dar fiindcă ieşise bine cu învoiala, aduse lapte de oi şi brânză, şi o mioară de la stână, că ştii, domnule, stâna lui nu-i departe de aice, am trecut pe lângă dânsa. Ei, şi am pus, colea, mioara pe ţâglă, de o învârteau doi pe un jăratec de-a dragul să tot frigi pe dânsul. Şi, când era gata friptă, rumenă şi fragedă, au dus-o doi, de capetele ţâglei, la domni şi să fi văzut cum înfulecau dintr-însa, parcă nu mai mâncaseră aşa bunătate.

*

Mâncat-ai dumneata, domnule, mioară friptă pe tâgle, aşa cum ştim noi să o facem? Nu? Păcat! Îţi spun, domnule, să-ţi alungi copiii şi să tot mănânci. Aşa le-am venit de hac şi domnilor şi, când le-am mai dat şi nişte lapte de oi, pe care-l tăiam cu cuţitul şi-l duceam pe o frunză, încremenesc domnii de mirare şi începură să ciocnească cu noi, iar noi, bucuroşi, de frică, domnule, nu ne-am lăsat mult poftiţi; şi curgea vinul gârlă, dar, ce-i drept, am băut noi mai cu inimă decât domnii. Era multă cinste şi voie bună şi, colo, pe Piatra Şoimului (locul de jurământ al „şoimilor blaci“, înainte de plecarea la război, mărturisit de „Codul Rahonczi“ – n.r.), zicea un baci din bucium, şi pe stânca ce-o vezi la Pietrele Doamnei zicea altul. Iar noi, gospodarii, câţi eram adunaţi, am mulţămit frumos domnului Hurmuzachi că ne-a fost de-atâta ajutor şi am cărat cu toţii pietrele de-am rădicat o movilă întru amintirea faptei sale, Dumnezeu să i-o răsplătească cu bine. Domnul Hurmuzachi a închinat un păhar în sănătatea Câmpulungenilor, a stropit movila, în semn de cruce, cu vin şi a zis: „Dragii mei, să o numim Movila Învoielii!“. „Ba nu, am zis noi, să se numească Movila lui Hurmuzachi“, şi cu noi s-au unit şi ceilalţi domni, şi a rămas movila cu numele acesta şi până în ziua de azi“.

*

Gospodarul meu sfârşi povestirea sa şi, sculându-ne de la masă, am cărat toţi pietre de sub Piatra Şoimului şi de sub Pietrele Doamnei şi-am mai înălţat movila. Mai mulţi ani după aceasta, urcând, iarăşi, Rarăul, am pus de au cărat oamenii pietre mari şi am făcut movila şi mai mare, dar, făcându-se, după câţiva ani, în apropiere, o casă de adăpost pentru turişti, lucrătorii au luat pietrele cele mari şi le-au zidit în temelie. Astfel, a rămas „Movila lui Hurmuzachi“ aşa cum a fost făcută în ziua învoielii, spre veşnica amintire a binelui ce l-a făcut el muntenilor, şi câţi trec pe lângă dânsa şi ştiu ce noimă are, îl binecuvântează“ (T.V. Stefanelli, Movila lui Hurmuzachi, în Junimea literară, nr. 2/1907, pp. 36-39).