MORMÂNTUL POEŢILOR NECUNOSCUŢI | Dragusanul.ro - Part 2

Umorul, mai tare decât aspirina „Bayern”

 

Pe vremea când se făceau reclame inteligente, poezia umoristică avea mare căutare şi efecte benefice mai dihai şi decât aspirina „Bayern”. Ador genul acesta de poezie, foarte greu de scris, în care talentul şi umorul se condiţionează reciproc în realizarea unui panaceu universal şi etern valabil.

 

Păţania lui nenea Nae

 

Procopsitul nenea Nae,

Om deştept şi bun de gură,

Nu e nici un om de paie,

Nu e nici o secătură;

Când se-ntâmplă ca pe-acasă

Să se certe cu nevasta,

Dumnealui puţin îi pasă:

Una ştie el şi basta!

 

Nae nu ridică tonul

Şi nici sânge rău nu-şi face,

Ia căciula şi bastonul

Şi se duce-n bună pace,

Înspre cârciumă îl poartă

Paşii liniştiţi şi rari,

Unde-i trage-un chef la toartă

Cu vin bun şi lăutari.

 

Asta s-a-ntâmplat şi-aseară

Când, spunându-i adevărul,

Ea din nou a vrut să-i ceară

Voie ca să-şi tundă părul;

Cearta s-a încins când Nae

I-a răspuns, ca s-o îngheţe:

„Asta este fiţăraie,

Te-ai tâmpit la bătrâneţe!?”.

 

Şi s-a dus la băutură

Într-o cârciumă din piaţă,

Unde scuipă şi înjură

Omul dezgustat de viaţă;

Când să plece, către ziuă,

După ce se ameţise,

Ploaia bătea apa-n piuă

Şi-un vânt rece se pornise.

 

Către uliţa pustie

O înjurătură-i scapă,

După-atâta vin, se ştie

Că n-ai ce să faci cu apă.

Nae nu avea umbrelă,

Nici palton de îmbrăcat

Şi, cum n-avea nici flanelă,

S-a pornit pe strănutat.

 

„Nae, ce-i cu tine Nae!?”,

I se vaită nevasta.

„Uite, omule, aşa e,

Când te-ncurci pe vremea asta!”.

Neputând să se ridice,

Nae, galben cum e mortul,

Clănţănindu-i dinţii, zice:

„Cheamă popa, să-i dau ortul!”.

 

Dânsa a-nceput să-l frece

Cu oţetul aromatic,

Şi, ca să nu-i se-aplece,

Tot masându-l sistematic,

A aprins şi buruiana

Să afume prin odaie,

Parcă nu ştia sărmana

Cât se afumase Nae!

 

Frigurile-i iau puterea,

Junghiul gata e să-l arză

Când, înnebunind, muierea

I-a mai dat zeamă de varza

Şi-apoi iute la cămară

Se repede disperată

Să-i aducă… sare-amară…

Care poate c-o să-l scoată.

 

Cuie mari i se împlântă

În neodihnitul creier

De ai crede că îi cântă

Tot neîntrerupt un greier,

Ace mici, înţepătoare,

Chiar în tălpi i se înfig,

Îl dor braţele şi-l doare

Trupul scuturat de frig.

 

Cu cartofi la cap, se zbate

În dureri ne-nchipuite,

Cu muştar pe piept, pe spate,

Tot strănută şi sughite

Până când încremeneşte

Şi, cu sufletul la gură,

Nenea Nae… de!.. fireşte,

Scapă iar o-njurătură.

 

„De-astă dată, mi se-nfundă!”,

Zice el. „nu mai am leacul,

Şi nevasta-o să se tundă

După ce-o să mă ia dracul;

Eu abia acum văd bine

Şi pricep, într-adevăr,

Că viaţa noastră ţine

Numai într-un fir de păr!”.

 

Dar nevasta aţipeşte

Rezemată-n cot uşor

Şi în vis i se iveşte

Cel mai mare vrăjitor,

Cu blândeţe-o înconjoară

Şi-apoi pe şoptite-i spune:

„Nenea Nae o să moară,

Căci durerea îl răpune!…

 

Ai o singură scăpare

Să-l poţi însănătoşi,

Pregăteşte-te de-o mare

Ispăşire. Nu greşi,

Reuneşte în cuvinte

Iute litere dintâi,

Numai ele, ţine minte,

Au să-ţi dea de căpătâi!”.

 

Ea din somnu-i se trezeşte

Vorbele să-ţi amintească

Şi încet le dibuieşte

Ca să le silabisească.

E-o minune, aşadară,

Ceea ce îi arăta

Vorba ce se-aşteme clară:

  1. A. S. P. I. R. I. N. A.!

 

Repede la farmacie

Merge, cumpără, se-ntoarce!

Nae e în agonie

Şi viaţa lui se stoarce,

Dar când simte-uşor pe limbă

O tabletă de-Aspirină

Toată soarta lui se schimbă

Şi obrazu-i se-nsenină!

 

Sare jos din pat, aleargă

Vesel şi întinerit,

A-nceput din nou să-i meargă

Ca-n ajun, când s-a pilit;

Respirând proaspătul aer

Cu nesaţ şi cu avânt. Strigă:

„Să trăiască Bayer

Care m-a scos din mormânt!

 

Crucea Bayer să trăiască!

Aspirina ei măreaţă

Face omul să renască

Iarăşi la o altă viaţă!…

Stau în casă ca-ntr-o cuşcă,

Hai, nevastă! Ştii tu unde?

Eu mă duc să-i trag o duşcă

Şi tu du-te de te tunde!”.

 

(Almanahul ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa” 1929, pp. 63, 64).


N. Beldiceanu: Sara lui Sfântul Vasile

 

Un poem-mărturie, scris de Nicolae Beldiceanu, despre obiceiurile moldovenești de iarnă, din anul 1879, vedea lumina tiparului în „Convorbiri literare” din 1 ianuarie 1880. Merită reprodus și cunoscut, în ciuda simplei versificări, drept mărturie veche, în care figurează și un eres deja pierdut: cel al vrăjii în apa fântânii, în care lumânarea îți poate desluși chipul ursitului.

 

Prin orașe răsfățate,

Prin bordeie și prin sate,

Sara după asfințit

Urătorii au pornit.

 

Simbolul de avuție,

Plugul bine vestitor,

Ne aduce bucurie,

An de bunuri rositor.

Vorba merge legănată,

Sună clopotul tot rar;

Pocnesc bicele de-odată,

Inimile viu tresar.

O ciudată matahală,

Capra tradițională,

Strigă, zbiară ascuțit,

Câinii bat la ea cumplit.

Tobe, fluiere, buhaie

Zgomot fac asurzitor;

Ursul cu blana de paie

Sărutări dă fetelor.

Un cocoș în depărtare

Cântă douăspre’ce oare;

Miezul nopții a sosit

Și cu el anul dorit.

O copilă la fântână

Cu lumânărica-n mână

Face vrajă de iubit,

Caută pe-al ei ursit.

Dar în apă privind, fata

Dă un țipăt speriat,

Căci ea simte deodată

Pe obraz un sărutat.

 

N. Beldiceanu

(Convorbiri literare, Anul XIII, nr. 10, 1 ianuarie 1880, p. 407)


George Tutoveanu: Regina Maria

 

De ce-aţi închis-o-n bolţi de mănăstire

Pustii şi negre, umede şi reci,

În viers domol şi jalnic de psaltire

Şi-m taina tristă-a liniştii de veci?…

 

Să urle tunul aprig în neştire

Pe vârf de munţi şi-n umbra de poteci,

Să ducă-n slavă veşnica-nfrăţire,

De la Bihor, la codrii din Tigheci…

 

Şi ea, acolo, pe Siret, în vale,

Să-şi poarte visul împlinit pe zări

În glas de mari asalturi şi urale…

 

Şi-ostaşii ei, cu mantii de zăpadă,

Năvală dând ca iureşul pe mări,

Sculaţi din morţi să-i vie la paradă…

*

G. Tutoveanu (Neamul Românesc pentru Popor, Anul XXIV, Nr. 16-17, 15 August şi 1-iu Septembre 1938).

*


Ales. Munteanu: Noi vrem unirea tuturor…

 

Prin sânge cald, prin foc şi fum,

Dreptatea s-a pornit la drum,

În straie rupte şi-a venit

Pe-un cal din viscol plămădit,

La poarta mea, şi mi-a şoptit:

„E ceasul sfânt, mântuitor,

Juraţi unirea tuturor!”.

*

„Jurăm!”, răspund din codrii-atunci

Robiţii milenarei munci;

„Jurăm!”, răcniră cei legaţi

Şi-n fiare grele ferecaţi;

Carpaţii cheamă fraţi la fraţi:

„Sub steagul nostru tricolor

Jurăm unirea tuturor!”.

*

Pământ, cu sânge scump udat,

De mii de mame sărutat,

De azi nepoţii lui Traian

Se smulg din mână de duşman;

Şi-n loc de negre puşcării,

De furci şi triste bălării,

Altare sfinte-or înflori:

„Sub steagul nostru tricolor

Jurăm unirea tuturor!”.

*

De la Abrud, de prin Albac,

Din Ţebea, unde moaşte zac,

Din Câmpul Sfintei Libertăţi,

Din cel Banat, cu bunătăţi,

Veniţi la praznic, mici şi mari,

Voinici, cu piepturile tari,

Eroii noştri legendari:

„Sub steagul nostru tricolor

Noi vrem unirea tuturor!”.

*

Şi, când sub geana zorilor

Încinge-om hora horilor

Crăiesei sărbătorilor:

Cu ochii umezi, fericiţi,

În dragoste să-i înveliţi

Şi-o clipă veacuri să trăiţi:

„Sub steagul nostru tricolor

Jurăm unirea tuturor!”

*

Străinii, cari ne-or fi văzând

O inimă, un dor şi-un gând:

Bătrâni, la faţă-mbujoraţi,

Feciori ca leii de bărbaţi,

Pe toţi Românii-odată fraţi:

Şi-or pune jurământul lor

Sub mândrul nostru tricolor!

*

Tu, Doino, veselă zâmbeşti,

Cu ochi sfioşi la cer priveşti,

Cu tine toţi eroii vin

Să mulţumim, să-l preamărim

Pe-al bunilor stăpân divin:

„Sub braţu-i sfânt ocrotitor

Serbăm unirea tuturor!”.

*

Topiţi, Carpaţii se deschid

De veci, de veci, ş-om face zid

Ca stânca sură de granit

Acestui neam nebiruit,

Sosit-a ceasul mult dorit!

„Cântaţi unirea tuturor

Sub mândrul nostru tricolor!”.

*

Eroi căzuţi la Doberdo,

Martiri veţi fi de-aci-ncolo,

Ivangorod-ul blestemat

În sânge de român scăldat

Născu minunea ce-am visat:

„Sub steagul nostru tricolor

Jurăm unirea tuturor!”.

Ales. Munteanu al lui Vasile, protopop

(Biserica şi Şcoala, Anul XLII, Nr. 50, 9/22 decembrie 1918, p. 2).


George Coşbuc: Pomul Crăciunului

 

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,

Pădurea iarna doarme, c-aşa vrea Dumnezeu.

*

Şi numai câte-un viscol o bate uneori,

Ea plânge-atunci cu hohot, cuprinsă de fiori.

*

Şi tace-apoi şi-adoarme când viscolele pier.

În noaptea asta însă vin îngerii din cer

*

Şi zboară-ncet de-a lungul pădurilor de brad,

Şi cântă-ncet; şi mere şi flori din sân le cad.

*

Iar florile s-anină de ramuri până jos

Şi-i cântec de lumină şi-aşa e de frumos!

*

Iar brazii se deşteaptă, se miră; asta ce-i!,

Se bucură şi cântă cu îngerii şi ei.

*

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,

Dar uite ce-ţi trimite dintr-însa Dumnezeu.

*

Un înger rupe-o creangă din brazii cu făclii

Aşa cum a găsit-o, cu flori şi jucării.

*

Departe într-un staul e-n faşe-acum Isus

Şi îngerii, o, câte şi câte i-au adus!

*

Dar el e bun şi-mparte la toţi câţi îl iubesc –

Tu vino şi te-nchină, zi: „Doamne-ţi mulţumesc”.

*

(Albina, Anul VI, Nr. 12/1902)


Pagina 2 din 912345...Ultima »