MORMÂNTUL POEŢILOR NECUNOSCUŢI | Dragusanul.ro - Part 2

George Lesnea: Psalm

 

Tu eşti nădejdea deznădejdii mele,

Pustiul meu şi oaza mea tu eşti.

În slăvi te scrii cu fulgere şi stele

Şi pe pământ cu noi te răstigneşti.

*

Te pipăi în prostirile[1] zăpezii,

În tine-mi spăl obrazul la pârâu,

Te gust în toate roadele livezii,

Te secer copt în spicele de grâu.

*

În pasul nostru ţi s-aude pasul,

În ochii noştri ai al doilea cer,

Privighetoarea îţi îngână glasul,

Te urlă lupii încolţiţi de ger.

*

Cu plugul lunii te brăzdează marea,

Te au în clonţuri vulturii de sus,

Rugându-se pădurile şi zarea

Te spală pe picioare cu apus.

*

Te port în truda mâinilor şi-a gleznei,

Te fumeg în tămâia din căţui,

Te rătăcesc prin beciurile beznei,

Pe funiile soarelui te sui.

*

Te pasc pe câmpuri oile şi caii,

Albinele te cară la prisăci,

Te înfloresc din sângele lor scaii,

Te dă la vânturi frunza de pe crăci.

*

Cu clipa ce rănită se strecoară,

Cu anii ce ne-aruncă-ntre strigoi,

Învaţă să scrâşnească şi să moară

Vecia ta întemniţată-n noi.

*

Eşti chinul meu şi singurul meu bine,

Eşti pânza bărcii mele cu nimic,

Eşti sâmburul cuvintelor din mine,

În traista mea cu zile te ridic.

*

Durerea mea ţi se aşterne-n cale,

Plutind apoi năucă-n funigei.

Pe trupul meu simt urma palmei tale

Frigându-mi viaţa cu furtuna ei.

*

În faţa ta nu-nsemn cât o furnică,

Cât firul de nisip dintr-un pustiu –

Şi te iubesc cu lacrimi şi cu frică

Şi mă-nspăimântă gândul că ţi-s fiu.

*

(George Lesnea, Din manuscrisul volumului

Galben din Soare”,

în Bilete de papagal, III, 27, 1937, pp. 528, 529).

*

*

[1] Cearşafurile – în slavonă


Mormântul Poeților Necunoscuți: Moise Bota

Moise Bota, 1829: La soarta omenească

*

Tristă-i soarta omenească,

Cine e să n-o cunoască?

Tristă-i și amară foarte

La toți cei ce cunosc toate;

Astăzi mie, mâine ție,

Cel pățit bine o știe

Pizmașa urgie.

*

Văzut este tuturora

Cum le urmează unora

Că după nor vine senin

Și de la neamic pelin;

Neamicul, amăreală,

Umblă după vicleneală

Urzind netihneală.

*

Nedreptatea oamenilor

Cea ca veninul șerpilor

De la unii se urzește

Și pe alții pedepsește;

La drepți rădăcina curmă,

Fără milă îi sugrumă

Din întreagă pizmă.

*

Ah, pizmă, amară fiară

Și grădină de ocară,

Ah, diavolească aflare

Ce în lume faci stricare,

Tu, pizmașă-n omenime,

Tu, prea noule Caine,

Ah, cumplit venin e!

*

(Bota, Moisi, Versuri îndemnătoare către deprindere tinerimei româneşti întru învăţături, Pesta, 1829)


Mormântul Poeţilor Necunoscuţi: Nicolae Nicoleanu

 

Nicolae Nicoleanu (1835-1871) e acela care încheie seria poeţilor lirici înainte de Eminescu. Gloria lui se întemeiază când Bolintineanu era pe la sfârşit, iar poeziile lui, sub titlul de „Poezii de N. N”, apărură, în 1865, anul când muriră Filimon şi A. Depărăţeanu.

*

Neagoe Tomoşoiu, căci aşa l-a chemat pe cel ce a voit ca viaţa să-i fie o taină şi un mister, s-a născut în Cernatul Săcelelor, din o familie fruntaşă, la 16 iunie 1835. Dimpreună cu familia sa, alungată de zavera din 1848, trecu în România, stătu câtăva vreme în Ploieşti, apoi în Buzău, la zgârcitul său unchi, episcop al Buzăului, Filotei. De aici, merse la Craiova, de unde, prin concursul unor admiratori ai poeziilor sale, fu trimis, în 1858, la Paris. De aici, se întoarse, în 1861, la Bucureşti. Numit director al liceului din Iaşi, ajunse în cercul literar „Junimea”, unde era apreciat drept un poet de valoare şi pus alăturea cu Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu şi alţii. Reîntors la Bucureşti, fu, câtva timp, revizor şcolar, mai apoi, ca funcţionar la arhive, se stabili definitiv în Bucureşti. Fu membru al „Ateneului român”, colaborator al „Satyrului” lui B. P. Hasdeu etc.

*

Nicoleanu e poetul durerii. Idealul lui rar nu şi l-a aflat nicicând în lumea aceasta prozaică. Durerea lui e durere adâncă, melancolia lui e profundă. Probabil viaţa lui zbuciumată a avut deosebită influenţă asupra creaţiei lui poetice. Cu toate acestea, rar şi-a cântat durerile sale, căci din poezia lui transpiră durerile altora, îndeosebi ale neamului. Cu drept cuvânt s-a zis, că Nicoleanu e cel mai cald poet român al simţirilor altruiste. Aceeaşi fizionomie tristă şi ură contra lumii haine transpiră din „O durere”, „Bătrânul”, „Agonia dreptului”, „Adevăraţi aleşi”, „În memoria celor morţi pentru patrie şi libertate”, ca şi din una din cele mai bune elegii ale sale, „Dor şi jale”.

*

Chintesenţa simţirii lui poetice se poate vedea din frumosul sonet, ce se începe în următorul chip:

*

„Cel ce caută plăcerea într-a binelui iubire

Şi curajul de-a combate pentru cel nenorocit,

Voluptatea sufletească într-o nobilă gândire

Acela, numai acela poate zice c-a trăit”.

*

Nicoleanu a scris, afară de Asachi, între cei dintâi sonete în limba română. Prin viaţa şi tonul elegiac al poeziei sale, reaminteşte pe francezul Alfred de Musset, care, se vede, l-a influenţat (Minea, prof., Prelegeri din Literatura română, în Foaia Diecezană,  Anul XXI, Nr. 51, Caransebeş, 17 decembrie calendar vechi 1906, pp. 2 şi 3).


David Vogel şi premoniţia lirică din 1919

David Vogel avea doar 18 anişori, în 1919, când a scris, pe paginile unui mic calendar, un poem tulburător, marcat de o premoniţie incredibilă. Un poem care nu a mai fost publicat, dar pe care prietenul meu Menachem M. Falek l-a tradus în română şi mi l-a trimis, sub copleşitoarea impresie pe care a făcut-o şi asupra lui:

Menachem Falek şi Radu Bercea, la Gura Humorului

 

Am văzut fete plecând

Şi feţelor lor s-au înroşit şi s-au alungit

Ca apusul stacojiu

Copii rotunzi şi trandafirii

Au mers inocenţi

Căci au fost chemaţi

*

Am văzut oameni

Mândri şi drepţi trecând străzile lumii

Ochii lor mari s-au îndepărtat

Înlăuntrul lor mai departe

Şi ei au urcat liniştiţi

Şi au plecat

*

Ultimii suntem noi

Ziua se înserează

Ultimul şi singurul vagon e deja pregătit

Ne urcă tăcuţi şi noi

Ştim că nu ne va aştepta nimeni.


Oda în limba română din 3 aprilie 1781

Un interesant poem în limba română, scris cu litere latine, dar în ortografie maghiară, a fost publicat, în 3 aprilie 1781, la Sibiu, în tiparniţa lui Martin Hochmeister. Este vorba de „Odă / întru pomenirea Maicei / de-a pururi / a / Augustei / Mariei Tereziei”, o structură clasică în metru latin, având un moto sugestiv pentru starea de spirit a românilor ardeleni, care, sub sceptrul Împărătesei Maria Tereza, beneficiaseră de o adevărată emancipare („Dulci au fost izvoarele / Apelor ei…”), o emancipare care nu ţinea doar de umanismul iluminismului, ci de interesele austriece foarte bine conturate, în strategia de a diminua forţa maghiarilor printr-o contrapondre românească. Iar românii ardeleni, care nu aveau de ce desluşi pricini într-un prezent benefic pentru ei şi încurajator pentru viitor, deja se manifestau ca supuşi fideli ai tronului habsburgic, în care descifrau un „izvor” de drepturi naţionale, religioase, sociale şi culturale, fidelitatea aceasta manifestându-se cu fapta şi jertfa mai ales în anii 1914-1918, când biserica românilor promova „frăţia” româno-maghiară, în dauna „sălbaticilor de peste Carpaţi” – cum ne numea viitorul cel dintâi patriarh al românilor, Miron Cristea.

*

Ca text poetic, „Odă întru pomenirea Maicei…”, are un farmec aparte, în ciuda unei sărăcii a lexicului românesc de atunci, care obligă la ciudate sinonimii („chitara ei” este, de fapt, lira; „liricesc” înseamnă poetic şi aşa mai departe), pentru că modelul latin, respectat cu sfinţenie, induce o senzaţie tulburătoare de modernism liric. Am transcris oda din 1781, din română în… română contemporană, ca să-i pot asigura o meritată circulaţie, deşi nu am aflat cine este autorul „M.” (Samuil Micu-Klein pare să fi fost, din moment ce o adnotare din 6 septembrie 1937 preciza, pe un exemplar tipărit, că „Originalul se află la Biblioteca „Honterus” din Braşov”).

 

Muzelor, încă tot glăsuiți mâhnirea,

ce tot izvodiți graiuri de oftare?

*

S-au deșteptat la glasul

cel cu suspin al Daciei inima mea;

trist, trist cântă chitara ei.

Întrarmează-te, sufletul meu,

și vei cânta jertfa umilinței

cu simțire duioasă:

*

Lasă-mă numai trist

să-mi astâmpăr sub umbre lacrimile,

zise un neam cu cuget curat.

*

S-a răpit cu arpi turtureau săltând,

așa zic muzele:

Vai, nemernicia noastră!

Coaja ta, Atropos, groaznice umbre!

Ai tulburat făptura,

ca un fulger ţi-ai tocmit săgeat

şi acum dorm moaştele Majestăţii.

*

Vin ca vântul Liviei frumoasele ştiinţe

de mireasmă răsplătire Trofeul

cu darurile Minervei.

*

Nu uita, Socrates,

liricescul vers al lui Stesichorus;

că Platon „Pildele” lui Sophron

le-a aşternit capului lui.

Epicharme, adună-ţi puterile mărturisirii

să-ţi sporească descoperirea.

Simfonii aducând daruri mari,

Mari ca ale Teresiei.

*

Repede s-a pus suirea spre cer

să înalţe duh de viaţă,

duhul Mariei;

*

Priveşte acum sceptrul ceresc

mai înainte simţind Dacia sceptrul ei

întins cu milă şi cu îndurări.

Orfeu, ce cânţi cu chitara ta

strămutarea Majestăţii

asemenea cu duhuri cereşti,

glăsuieşte, dară,

cine opreşte înţelepciunea

până când şase zeiţe

cu inimile înfrânte

*

N-au trecut hotărârea până acum,

tot stau triste Muzele

și împletesc cuvinte smerite

de plângere

*

Însă Iosif împlinește noianul

Fiul Augustei

cumpăna sfântă în dreapta ţinând

*

Cerule sfinte, ascultă,

ascultă, ţine pe Iosif

al doilea Traian!

*

supt smerenie, / M.


Pagina 2 din 812345...Ultima »