George Fonea: Rugăciune de fugar

Rătăcind pe calul meu alb,

Priveşte ce departe cu ochii m-am dus…

mi-s tâmplele grele de slavă

Obrajii, ca raza venită de sus…

*

Şi fruntea, ce albă e fruntea

Cu zvâcnetul plin de nelinişti şi grea,

Mă uit îndărăt şi calul îmi spune:

Să ne luăm după ultima stea…

*

Mâinile, mâinile triste sunt flăcări

Ce joacă pe câmpuri de noapte

Le simt, se frământă de spaimă

Ca spicele-n vară, în vânturi şi şoapte…

*

Rătăcind pe calul meu alb

Iată am ajuns inspirat

Colina din basme, unde tărâmul

Suie la Dumnezeu celălalt…

*

Aici e liniştea lumii, vocile-ncet amuţesc

(De-aş putea să rămân ca un sfânt în minune!)

O, calul meu alb ciuleşte urechile bine

Şi prinde tot ce se spune…

*

Tainele toate roiesc împrejur

Ca vişinii albi primăvara,

Doamne, dă-mi o creangă-nflorită

S-o-nfig în pridvorul inimii, seara…

*

Şi de-o să se scuture, noaptea, de ger

Îmi vor cădea flori peste pleoape

Şi o să-mi aducă aminte de Tine,

De calul meu alb

Ce azi m-a adus atât de aproape…

*

(Bilete de papagal, III, 30, 1937, p. 588)

George Lesnea: Psalm

Tu eşti nădejdea deznădejdii mele,

Pustiul meu şi oaza mea tu eşti.

În slăvi te scrii cu fulgere şi stele

Şi pe pământ cu noi te răstigneşti.

*

Te pipăi în prostirile[1] zăpezii,

În tine-mi spăl obrazul la pârâu,

Te gust în toate roadele livezii,

Te secer copt în spicele de grâu.

*

În pasul nostru ţi s-aude pasul,

În ochii noştri ai al doilea cer,

Privighetoarea îţi îngână glasul,

Te urlă lupii încolţiţi de ger.

*

Cu plugul lunii te brăzdează marea,

Te au în clonţuri vulturii de sus,

Rugându-se pădurile şi zarea

Te spală pe picioare cu apus.

*

Te port în truda mâinilor şi-a gleznei,

Te fumeg în tămâia din căţui,

Te rătăcesc prin beciurile beznei,

Pe funiile soarelui te sui.

*

Te pasc pe câmpuri oile şi caii,

Albinele te cară la prisăci,

Te înfloresc din sângele lor scaii,

Te dă la vânturi frunza de pe crăci.

*

Cu clipa ce rănită se strecoară,

Cu anii ce ne-aruncă-ntre strigoi,

Învaţă să scrâşnească şi să moară

Vecia ta întemniţată-n noi.

*

Eşti chinul meu şi singurul meu bine,

Eşti pânza bărcii mele cu nimic,

Eşti sâmburul cuvintelor din mine,

În traista mea cu zile te ridic.

*

Durerea mea ţi se aşterne-n cale,

Plutind apoi năucă-n funigei.

Pe trupul meu simt urma palmei tale

Frigându-mi viaţa cu furtuna ei.

*

În faţa ta nu-nsemn cât o furnică,

Cât firul de nisip dintr-un pustiu –

Şi te iubesc cu lacrimi şi cu frică

Şi mă-nspăimântă gândul că ţi-s fiu.

*

(George Lesnea, Din manuscrisul volumului

„Galben din Soare”,

în Bilete de papagal, III, 27, 1937, pp. 528, 529).

*

*

[1] Cearşafurile – în slavonă

Mormântul Poeților Necunoscuți: Moise Bota

Moise Bota, 1829: La soarta omenească

*

Tristă-i soarta omenească,

Cine e să n-o cunoască?

Tristă-i și amară foarte

La toți cei ce cunosc toate;

Astăzi mie, mâine ție,

Cel pățit bine o știe

Pizmașa urgie.

*

Văzut este tuturora

Cum le urmează unora

Că după nor vine senin

Și de la neamic pelin;

Neamicul, amăreală,

Umblă după vicleneală

Urzind netihneală.

*

Nedreptatea oamenilor

Cea ca veninul șerpilor

De la unii se urzește

Și pe alții pedepsește;

La drepți rădăcina curmă,

Fără milă îi sugrumă

Din întreagă pizmă.

*

Ah, pizmă, amară fiară

Și grădină de ocară,

Ah, diavolească aflare

Ce în lume faci stricare,

Tu, pizmașă-n omenime,

Tu, prea noule Caine,

Ah, cumplit venin e!

*

(Bota, Moisi, Versuri îndemnătoare către deprindere tinerimei româneşti întru învăţături, Pesta, 1829)

Mormântul Poeţilor Necunoscuţi: Nicolae Nicoleanu

Nicolae Nicoleanu (1835-1871) e acela care încheie seria poeţilor lirici înainte de Eminescu. Gloria lui se întemeiază când Bolintineanu era pe la sfârşit, iar poeziile lui, sub titlul de „Poezii de N. N”, apărură, în 1865, anul când muriră Filimon şi A. Depărăţeanu.

*

Neagoe Tomoşoiu, căci aşa l-a chemat pe cel ce a voit ca viaţa să-i fie o taină şi un mister, s-a născut în Cernatul Săcelelor, din o familie fruntaşă, la 16 iunie 1835. Dimpreună cu familia sa, alungată de zavera din 1848, trecu în România, stătu câtăva vreme în Ploieşti, apoi în Buzău, la zgârcitul său unchi, episcop al Buzăului, Filotei. De aici, merse la Craiova, de unde, prin concursul unor admiratori ai poeziilor sale, fu trimis, în 1858, la Paris. De aici, se întoarse, în 1861, la Bucureşti. Numit director al liceului din Iaşi, ajunse în cercul literar „Junimea”, unde era apreciat drept un poet de valoare şi pus alăturea cu Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu şi alţii. Reîntors la Bucureşti, fu, câtva timp, revizor şcolar, mai apoi, ca funcţionar la arhive, se stabili definitiv în Bucureşti. Fu membru al „Ateneului român”, colaborator al „Satyrului” lui B. P. Hasdeu etc.

*

Nicoleanu e poetul durerii. Idealul lui rar nu şi l-a aflat nicicând în lumea aceasta prozaică. Durerea lui e durere adâncă, melancolia lui e profundă. Probabil viaţa lui zbuciumată a avut deosebită influenţă asupra creaţiei lui poetice. Cu toate acestea, rar şi-a cântat durerile sale, căci din poezia lui transpiră durerile altora, îndeosebi ale neamului. Cu drept cuvânt s-a zis, că Nicoleanu e cel mai cald poet român al simţirilor altruiste. Aceeaşi fizionomie tristă şi ură contra lumii haine transpiră din „O durere”, „Bătrânul”, „Agonia dreptului”, „Adevăraţi aleşi”, „În memoria celor morţi pentru patrie şi libertate”, ca şi din una din cele mai bune elegii ale sale, „Dor şi jale”.

*

Chintesenţa simţirii lui poetice se poate vedea din frumosul sonet, ce se începe în următorul chip:

*

„Cel ce caută plăcerea într-a binelui iubire

Şi curajul de-a combate pentru cel nenorocit,

Voluptatea sufletească într-o nobilă gândire

Acela, numai acela poate zice c-a trăit”.

*

Nicoleanu a scris, afară de Asachi, între cei dintâi sonete în limba română. Prin viaţa şi tonul elegiac al poeziei sale, reaminteşte pe francezul Alfred de Musset, care, se vede, l-a influenţat (Minea, prof., Prelegeri din Literatura română, în Foaia Diecezană,  Anul XXI, Nr. 51, Caransebeş, 17 decembrie calendar vechi 1906, pp. 2 şi 3).

David Vogel şi premoniţia lirică din 1919

David Vogel avea doar 18 anişori, în 1919, când a scris, pe paginile unui mic calendar, un poem tulburător, marcat de o premoniţie incredibilă. Un poem care nu a mai fost publicat, dar pe care prietenul meu Menachem M. Falek l-a tradus în română şi mi l-a trimis, sub copleşitoarea impresie pe care a făcut-o şi asupra lui:

Menachem Falek şi Radu Bercea, la Gura Humorului

Am văzut fete plecând

Şi feţelor lor s-au înroşit şi s-au alungit

Ca apusul stacojiu

Copii rotunzi şi trandafirii

Au mers inocenţi

Căci au fost chemaţi

*

Am văzut oameni

Mândri şi drepţi trecând străzile lumii

Ochii lor mari s-au îndepărtat

Înlăuntrul lor mai departe

Şi ei au urcat liniştiţi

Şi au plecat

*

Ultimii suntem noi

Ziua se înserează

Ultimul şi singurul vagon e deja pregătit

Ne urcă tăcuţi şi noi

Ştim că nu ne va aştepta nimeni.