MORMÂNTUL POEŢILOR NECUNOSCUŢI | Dragusanul.ro - Part 5

C. Iorgulescu: Viața

*

Te naști la șapte, nouă luni,

părinții tăi sunt oameni buni,

de cum sosești în casa lor

te și declară „scump odor”;

te-mpachetează cu-ngrijire,

deși tu țipi cu îndârjire,

iar mama – tot mai sunt femei –

te pune-n subzistența ei.

*

Trec anii unul după alt,

devii voinic, spătos, înalt

și iată că-ntr-o bună zi

începi o fată a iubi;

din ce în ce mai rău te-aprinzi

pân-ce odată o cuprinzi

și, luând-o cu ea la picior,

rămâne „scumpul tău odor”.

*

Și iarăși anii trec în zbor,

devii bunic nepoților

și-adesea cu păreri de rău

privești la toți, în jurul tău;

te vezi ce ești, te știi ce-ai fost

și, judecând al vieții rost,

constați că ai ajuns, mă rog,

dintr-un odor, un… odor-og.

*

(Almanahul Revistei „Veselia”, 1929, p. 131)


Poezia, mai realistă decât istoria

*

Aud, adesea, câte un politician îngust la minte categorisind opiniile altuia, la fel de limitat intelectual, cu dispreţuitoarea ripostă: „Poezie!”. De fiecare dată, când nimeresc în spaţiul telegenic al unei astfel de nepriceperi faţă de profunzimea şi menirea poeziei, îmi aud sângele clocotind, dar tac, amintindu-mi de un vechi proverb latin, care zice, în traducere românească: „Când un măgar rage spre tine, tu n-ai de ce să ragi spre el”.

*

Din nefericire, în biata noastră ţară nici poezie nu prea mai există, iar cea reală zace necunoscută chiar şi de poeţi, nu doar de ăştia, politicienii. Şi simţul estetic s-a atrofiat, inclusiv la popor, graţie unui parvenitism cultural adorabil: poporul şi elitele sale doar pe ce nu pricep pun preţ. Ilogicul, neinteligibilul sunt artă adevărată, în rest… poezie, puah!

*

Din punctul meu de vedere, poezia este un mesaj clar şi fără echivoc, pe care îl desluşeşte fiecare om, chiar dacă diferit şi în limitele propriului său intelect. Atunci când şi bătrâna analfabetă dintr-un sat de la marginea lumii ţine minte, involuntar, două versuri pe care le-a auzit pe la radio, abia atunci, din punctul meu de vedere, avem de-a face cu poezia, deci cu Eminescu. În rest, politică, prostie, parvenitism.

*

Uneori, la o primă vedere, poezia pare altceva. Poartă veşminte sărmane, dar deghizarea nu înşeală pe toată lumea, pentru că, dincolo de „social”, de „pamflet” şi de „umor”, se poate întrezări fruntea luminoasă a poeziei adevărate, a poeziei care comunică şi fixează idei, aşa cum se întâmplă cu textul „O potriveală”, semnat, în noiembrie 1908, de un oarecare Ion Catina (vag, îmi amintesc de un Ion Cătină, dar nu izbutesc să obţin o imagine cât de cât limpede). Cititorului elitist, cu simţire estetică educată, nu o să-i placă poemul lui Ion Cătină şi nici nu o să desluşească în Ştefan cel Mare din poem oglinda în care încerca să se oglindească, după 40 de ani de domnie, Carol I, cel care, jertfindu-se pentru neamul românesc, în patru decenii agonisi doar „vreo cincizeci de milioane de ducaţi” şi nu pricepea de ce poporenii „făr’ de hrană zbier că sunt, şi se răscoală”. Leneşi, ce mai! Leneşi şi nehăruiţi cu spiritul gospodăresc prusac: „Nu le place munca, Doamne! Ticăloşi, Măria Ta!”.

*

Cu riscul de a mă număra printre „ticăloşi”, adică printre poporenii lipsiţi de vlagă, nu printre hoţi – „ticăloşii” aceştia ţin de statalitate, nu de popor – declar, cu mâna pe inimă şi cu mintea limpede, că mie îmi place teribil poemul lui Ion Cătină şi, tocmai de aceea, vi-l recomand cu căldură spre lectură. Poporenilor, nu ălorlalţi.

*

*

Ion Catina: O potriveală

*

Ne varietur

*

Acest document dovedește că, după 42 de ani de gloroasă domnie a M. S. Regele, oamenii au rămas tot atât de ticăloșiți ca și înaintea venirii în țară a M. S. / Căci sunt egali de ticăloși și acei care au provocat ancheta, și persoanele despre care e vorba în anchetă. / Rog ca acest număr din „Monitor”, cu rezoluția scrisă de mine, să fie păstrat la Biblioteca Academiei. / D. A. STURZA” (Primul ministru și raportorul anchetei contra magistraților din Iași – Ziarele din 1908).

Domn străin poftise țara și de neam de împărat,

iar la târg, plecând, boierii ce-au găsit au cumpărat;

să-l întîmpine poporul a ieșit pân-la hotare…

Dumnezeu se îndurase ca să-i dea un vodă mare!

*

Dar Moldova-i locuită de nătângi și de vicleni

și-ndelungă fu tocmeala ca boierii moldoveni

să-l înduplece pe despot peste ei să-mpărățească,

rari fiind, pe-atuncea, domnii cei de viță-mpărătească.

*

Chezășia stăpânirii pentru viață i s-a dat

și că-n spița lui, pe urmă, tronul fi-va perindat;

o locma din visterie ca plocon având tot anul,

slobod să-și mai înnădească Vlașca, bez Teleormanul.

*

Iar legându-se să-ndrepte ce părea că e greșit,

râu de lapte și de miere ca să curgă negreșit,

„Îmi ajunge – spuse despot –, dreapta mea căutătură,

Slujitori ce tac și-n mine credincioși ca în Scriptură”.

*

Și-a ținut cuvântul țara, poate încă cu prisos,

Doar a lui făgăduințe au ieșit, pe rând, pe dos,

și când el și cu samsarii ca în rai mi se răsfață,

clocotește surd norodul străveziu și supt la față.

*

În castelul din Suceava, mânios acum se plimbă;

numai vornicul cel mare stă-naintea lui smerit;

voievodul nici o vorbă cu Bucioc măcar nu schimbă,

iar acesta să-i grăiască nu găsește nimerit.

*

Mai târziu, păru din zbucium că nițel se potolește;

lui Bucioc îi fuse teamă, neghicind ce poate fi,

orișicum se tot frământă și prin minte răscolește;

ca să afle de-are despot, cât n-ar da și n-ar plăti!

*

„Hei, Bucioc, tu, mare vornic – prinde Vodă ca să zică –

tu ești mâna mea cea dreaptă și-mpreună am luptat

ca să țesem trainic trâmbă de mătase și urzică,

împletind din rău, în bine, șirul trebilor treptat;

*

din pământ, din iarbă verde am croit o viață nouă;

pe făgașe neștiute îndrumăm tot ce a fost;

prin câmpiile uscate, din senin, cu aur plouă

și sub aripa lui despot cine n-are adăpost?

*

E așa ori nu?”. „Așa e!” – prea plecat Bucioc răspunde;

să-i astâmpere pornirea cuteză să zică-apoi:

„Dar de ce te tulburi, Doamne, și ce cuget te ajunse

când lumina ta s-aprinde înainte, nu-napoi?

*

Domn mai ager și mai falnic, mai avut-am noi, stăpâne?

Îmbuibând pe toată lumea, milostiv ai fost destul

că nu-i nimeni să nu-și aibă bucățica lui de pâine,

ocrotit ca să nu fie ori la vreme nesătul!”.

*

„Deci credeam, suspină despot, ca să văd recunoștință;

Boierii dădui acelor ce căzură în păcat,

Înțelepți făcui din oameni ce, lipsiți de socotință,

prigonitu-m-au… și totuși, nu e unul împăcat!

*

Tremura Bucioc, dar Vodă neclintit urmă-nainte:

„Pretutindenea se suflă că din jaf mă pricopsii,

când tu ştii cu câtă trudă, cu ce zbatere de minte

vreo cincizeci de milioane de ducaţi agonisii.

*

Te miri ce şi mai nimica! Şi-apoi cine e de vină?

Azi nu poate bani a strânge numai cel ce n-ar voi;

n-am pus piedică la nimeni, ne-voind să cat pricină

şi nici vreme n-am în pravili mucegaiu-a răsfoi,

*

iar o faţă-mpărătească e obraz de tot subţire,

i se cere cheltuială, dacă vrei a n-o păta;

ponegrit de ce sunt, oare, cu atâta-nsufleţire?!”.

Grabnic, vornicul răspunde: „Ticăloşi, Măria Ta!”.

*

„Unii urlă că dreptatea nu-i decât o vorbă goală,

coate toţi judecătorii pentru galbeni că şi-ar da;

dar mojicii? Făr’ de hrană zbier că sunt şi se răscoală!”…

„Nu le place munca, Doamne! Ticăloşi, Măria Ta!”.

*

„Pârcălabii, dregătorii, căpitanii de oştire,

popii, dascălii, iznafii, chiar şi sfetnici, de-i căta,

mă cârtesc în taină, gura clevetindu-le-n neştire”…

„Ticăloşi am fost, stăpâne, şi-am rămas, Măria Ta!”.

*

„Însă-atuncea – strigă Vodă – totul e ticăloşie!

Putregai domnia noastră şi nevrednici suntem toţi!

Lângă numele lui despot se va scri: „Păcătoşie!”

de boierii săi: o turmă de lingăi urâţi şi hoţi!”.

*

Pe-o sofa se lasă despot, chibzuind îngândurat:

„Şi Bucioc, şi logofeţii buni erau de spânzurat!…

Peste veacurile toate voi rămâne de ocară,

cu pecetia ruşinii înfierat voi fi la scară!”…

*

Judecata cea din urmă îi cutreieră prin gând,

de durere, printre gene îi dau lacrime, plângând…

„Despot!… Despot!… Fii un despot mai, vârtos ţinându-ţi firea!

De deasupra frunţii tale izgoni-voi eu bârfirea!”.

*

Astfel vornicul grăieşte: „Eu de grijă voi purta

să rămânem doar noi, obştea, ticăloşi, Măria Ta,

căci o cronică de slavă pentru Tine se va scrie,

de mărirea Ta eu însumi stând chezaş ţi mărturie”.

*

Mare Domn fu Despot-Vodă, după-acel letopiseţ,

însă piserul ce-l scrise, să arate mai isteţ,

mai adaose pe-o filă, cu putere de la sine,

alte câteva braşoave, cugetând că e mai bine:

*

„Patruzeci de ani, o, Despot!, să fi fost să mai domneşti,

tot n-ai fi-nţeles tu rostul astei ţări moldoveneşti;

stând străin de neamul nostru, cum să-nveţi aşa de iute

zicătoarea: Orice peşte de la cap întâi se-mpute!”.

*

Bucureşti, noiembrie 1908 (Almanachul ilustrat 1909, pp. 27-30).


1909, N. Timiraș: Mama

*

Trosnesc ferestrele de ger

și vântul șuieră cu toane.

O candelă, într-un ungher,

mâhnită arde la icoane.

*

Vorbim arar, vorbim încet

căci e bolnavă biata mamă.

În vechiul zid e un portret

ce ne privește dintr-o ramă.

*

E fiul ei. Cu graiul stins

încât abia îi prinzi cuvântul,

ea zice, înecată-n plîns:

„Aș vrea să-i mai revăd mormântul…”.

*

Și vorbele sunt slabe, moi,

topite de dureri și rare

că lacrimile curg șiroi

și-n casă-i liniștea mai mare.

*

Nu îndrăznim nici un cuvânt

de teamă că-i mărim durerea

și, cu privirea în pământ,

plângând, parcă-ascultăm tăcerea…

*

„Departe, părăsit în văi,

pe groapa lui acuma ninge…”,

ea ar dori la căpătâi,

în voie ca să poată plânge,

*

să poată plânge ne-ntrerupt

cu glas de vânt în cimitire,

odorul ei din suflet rupt,

pe veci pierduta ei iubire.

*

… În prada crudelor dureri,

adoarme de vegheri slăbită.

Clipind bolnavă, în ungher,

se stinge candela mâhnită.

*

(Almanah 1909 Adevărul și Dimineața, p. 53)


Alecu DONICI: Gâştele

Lăsaţi pe strămoşi în pace,
cu fapta-i lăudat acel care o face!

*

Cu o prăjină mare

ţăranul gâşte de vânzare

mâna la târgul cel frumos,

dar gâştele merg rău pe jos

şi el, spre îndemnare, grăbindu-se la târg,

bătea în cârdul lor cam tare.

*

Iau unde de folos

s-au pagubă s-atinge

nu numai gâştele, chiar omul încă plânge.

Eu nu găsesc de rău ţăranul nicidecum,

dar gâştele, astfel vorbind de-a lui urmare

şi întâlnindu-se cu-un trecător pe drum,

strigau în gura mare:

*

– A, ce necaz, ce prigonire!

Vezi cum un ţărănoi

îşi bate joc de noi

şi, fără contenire,

de astă-noapte el ne mână dinapoi

cu sânge foarte rece!

Lui, nătărăului, prin minte nici că-i trece

că noi ne tragem drept din neamul cel mărit

ce Capitoliul, odată, l-a mântuit,

când lor, spre neuitare,

romanii mulţumiţi le-au pus şi sărbătoare!

*

– Şi voi tot cu aceasta vreţi

acum mărire să aveţi?,

lor călătorul zise.

*

– Strămoşii noştri mântuise…

– Cunosc; dar despre voi

istoria ce spune?

– Nimic, însă noi…

– Că numai de fripturi, apoi,

sunteţi şi bune;

lăsaţi pe strămoşi în pace,

cu fapta-i lăudat acel care o face!

*

Această fabulă s-ar spune mai curat,

dar gâştele nu-s de întărâtat!

*

(Familia, Anul XI, nr. 14, 6/18 aprilie 1875, număr de revistă în care a debutat, cu poemul „La vioara mea”, Ciprian Porumbescu).


Constanţa de Dunca-Schiau: Puterea arcuşului

Constance Dunka de Sajo portet decupat sepia

*

– Scurt roman recent –

 *

 Am văzut-o, nu e o lună. Cât de frumoasă era! Cât de  frumoasă şi de jună! Naltă, mlădioasă, fină, eterică; cu ochi mari, negri, scânteietori şi păr bălai, lucitor şi auriu.

*

Şedea, totdeauna, la concerte, în primul rând; şedea pierdută în mijlocul lumii.   Căutătura nu i se întorcea nici la dreapta, nici la stânga; nici la femei, nici la bărbaţi. Pe podium sta aţintită privirea sa şi, în acea privire citeai un dor, o aşteptare, un entuziasm, o îndumnezeire nespusă.

*

Când linişte se făcea în sală şi el sosea cu instrumentul său, când înainta spre public, se aşeza şi-şi ridica arcuşul, o vedeai pe dânsa pălind; respiraţia îi devenea precipitată sau înceată cu totul, o comoţiune electrică părea a-i mişca toate fibrele corpului, fiori repetaţi îi treceau din cap până în picioare şi florile ce-i acopereau pieptul se vedeau tremurând sub bătăile violente ale inimii sale. Şi totuşi, cine ar fi crezut ce se petrecea, atunci, în acel suflet atât de june şi atât de imens iubitor!

*

Precum toiagul lui Moise, care din stânca stearpă a scos izvor nesfârşit pentru adăparea unui popor întreg, astfel artistul, cu arcuşul său, cum i-a atins auzul, cum i-a pătruns inima liniştită, a deşteptat un torent de simţiri necunoscute şi tulburătoare, ce, ca torentul înfuriat, au dezrădăcinat candoarea sa, inocenţa sa, pie­tatea şi datoriile sale şi, în valuri turbate, au târât şi înecat totul în o iubire disperată.

*

Ea nu s-a aruncat la picioarele lui, să-i spună toate adoraţia sa; castele sale buze nici un cuvânt de amor nu au rostit; muma ei, de lângă dânsa, nu ştia şi nu vedea nimic. O amică, jună ca şi dânsa, singură i-a presimţit secretul; dar şi ea a tăcut, cum tăcea cea care suferea.

*

Zi după zi, biata copilă îl asculta cântând şi suspinele, gemetele, plânsul, rugăciunile, pasionatele accente ale arcuşului său o îmbătau tot mai tare cu pasiune îngrozitoare. Mintea i s-a dus cu totul; a pierdut iubire de părinţi şi credinţă în Dumnezeu. În sufletul despuiat, acum, de toate alte simţiri, a luat loc numai o cugetare: „El, el sau nimeni!”. Dar ce putea el deveni pentru dânsa? El, artist încărunţit, bătrân şi însurat!… Ea ştia totul, dar nimic nu i-a putut înăduşi nebunul amor.

*

Încă o dată a mai mers la concertul unde l-a putut asculta; încă o dată şi-a umplut sufletul de sonurile arcuşului său fermecat şi fermecător şi, zguduită până în ultimul atom ce-i compunea fiinţa, s-a dus acasă, cu mintea, cu sufletul tot la el, la sonurile lui, a scris două cuvinte, s-a culcat şi a înghiţit otrăvitoarea băutură… Veninul a fost mortal; ca fulgerată, a trecut sărmana în altă lume, uitând de toţi cei care o iubeau şi numai cu amorul pentru artistul necunoscut.

*

Zdrobeşte-ţi instrumentul, nenorocit muzicant, să nu mai ucizi cu arcuşul tău copile unice, fericirile părinţilor, podoabele societăţii!

*

În cimitirul din capitală, zace, acum de două săptămâni, ofilita albă floare, între albe flori ofilite, unde nici lacrimile arzătoare ale mumei sale, ce usucă rozele de pe proaspătul mormânt, nu o pot încălzi şi deştepta.

*

Curând, se va pune pe acea groapă o cruce, ce va zice că, aici, este o moartă de şaisprezece ani, care a fost frumoasă şi purta un nume de patrician. Marmura va spune multe, dar nu va revela grozava taină, că ea s-a sinucis din iubire pentru un artist; că viaţa ei a fost zdrobită de puterea arcuşului.

*

 Constanţa de Dunca Schiau

*

Puetrea Arcusului 1

(Familia, XXIV, nr. 48, 27/9 decembrie 1888, pp. 553, 554)


Pagina 5 din 9« Prima...34567...Ultima »