CARTE IN LUCRU: Mercenarul Negru | Dragusanul.ro - Part 2

Cap. V: Femeile care ne înşeală

*

Într-o bună zi, am fost fericit: mi s-a născut feciorul, iar eu am fost angajat, coleg de birou cu nea Gicu Parascan, redactor de investigaţie în redacţia ziarului „Zori noi” din Suceava. Abia aşteptam să-l văd venind pe nea Gicu, legănându-şi vioi coama leonină, care încadra o configuraţie facială de lună nouă, straşnic luminată de doi ochişori cât mazărea, dar atât de vibranţi şi de profunzi în a oglindi frumuseţea vieţii, încât îl făceau unic şi irepetabil. Îl aşteptam cu atâta nerăbdare, încât nici nu l-am mai văzut venind, ci doar m-am trezit cu el proţăpit în faţa biroului meu, pentru prima şi pentru ultima dată în viaţă, sumbru şi îngândurat.

– Ce-i, nea Gicule?

*

Gicu Parascan, încercănat de tristeţe, şi-a trecut degetele printre şuviţele sure ale coamei lui leonine, a oftat, a plescăit ţărăneşte din limbă, apoi a strâns din umeri, a indiferenţă, redobândindu-şi zâmbetul arhicunoscut:

– Mă înşeală femeile…

– Care?

– Toate.

*

Am râs, instinctual, înainte de a cădea pe gânduri. După o vremea, am priceput, pe deplin, tragismul situaţiei.

– Şi pe mine mă înşeală, nea Gicule!…

– Păi, vezi!

*

Păşim încăperea dintr-un perete în celălalt, căutând soluţii. Semănăm ca două picături de apă în a nu accepta, vreodată, suferinţa sau înfrângerea. Pe neaşteptate, Parascan tresare şi întreabă grăbit:

– Cât e veacul?

*

Întrebarea vine dintr-un poem al lui Dan Pagis, „poetul cu cerneala secretă”, pe care l-am publicat, în hebraică şi în româneşte, târziu, la propria mea bătrâneţe. Nu am de unde cunoaşte „Europa, târziu”, în ziua în care mi s-a născut băiatul şi în care sunt tânăr şi fericit.

*

– Şi care-i problema?

– Ar trebui să fiu bătrân, nea Gicule!

– Şi, dacă nu eşti, te deranjează?… Hai la nea Iluţă, să ne sfătuim!

*

Nea Iluţă, un bosâncean de cremene, e barman la „Subredacţie”, cum numim noi crama de la subsolul blocului turn din apropiere, în care avem masa noastră, a ziariştilor, la care să ne facem veacul. La masă, Victor Micu, singur, cu notesul în faţă şi cu pixul în mână, cu ochii spre cerul de dincolo de blocul cu zece etaje de deasupra, caută idei. Iar când le zăreşte, le apucă smuncit şi le pune în lanţurile grele ale foii albe de hârtie.

– Bine că aţi venit: începuse să mi se acrească!

*

Victor deschide eleganta sa geantă diplomat, rânduieşte, în interiorul ei încăpător, pix, notes şi idei, apoi întreabă sec:

– Care-i treaba?

– Ne înşeală femeile, răspundem într-un glas.

– Şi pe voi? E grav, trebuie să luăm măsuri!… Nea Iluţă, trei romuri mari şi trei cafele mici!

Apă nu bem, din principiu.

*

Victor Micu lucrează, de o viaţă, la un roman interesant, în care e vorba despre un om împlinit, care ajunge, într-o excursie, la Poarta Brandenburg, iar acolo, într-o foarte singură clipă, are revelaţia sfericităţii întregii lui vieţi.

*

– Sfericitatea e esenţa, obişnuieşte el să spună. Omul nu este fericit sau nefericit, el există într-o complementaritate desăvârşită a ceea ce, din ignoranţă, numim antonime.

– Şi cu femeile cum rămâne?, întreb eu, cu gândul dus la femei.

– Le ignorăm!, decide Micu.

Şi bine facem.

*

După o vreme, ieşim prin oraş, la vânat subiecte jurnalistice. Păşim pe trotuare sparte, traversăm străzi desfundate şi maidane îmburuienite, până ajungem la trotuarele din dale cochete ale străzii conducătorilor democratici judeţeni.

– Mama lui de bandit! A intrat în primărie rupt în fund, a prădat târgul cu firmele lui frate-său, iar acum, putred de bogat, ne râde în nas!, pufneşte Micu, iar mustăcioara lui sură se zburleşte ca penele de la gâtul unui cocoş în arenă.

*

– Cum îl cheamă?

– Dracu’ ştie!

Adevărul este că de toată ruinarea din jur se face responsabil premierul Petre Roman, care a decretat falimentarea economiei naţionale, asmuţind haitele asupra prăzii.

*

În piaţa oraşului, curăţată de flori, de viaţă şi de statui, primarul oraşului împarte găluşte trecătorilor şi se vede, de la o poştă, că trăieşte o adevărată revelaţie creştină, atunci când pedestraşii urbani îi ling palmele, năclăite de grăsimea sarmalelor şi de milostenia ortodoxă. Piaţa oraşului, încadrată frumos de cârciumile şi de terasele primarului, freamătă din dalele ceramice, sub paşii glorioşi ai mândrului nostru edil, dar nu-i bai, căci oraşul plăteşte, şi mai generos, în indiscutabila lui vocaţie creştină, pentru fiecare cub din gresie, pus căluş în gâtul ierburilor şi al florilor urbane de către frate-său.

*

– Cum îl cheamă pe primar, nea Gicule?, întreb eu, sufocat.

– Nu îl cheamă în nici un fel. Numai haita există şi are nume… Victore, mai dai câte un romuleţ?

*

Începe să mă doară trupul, sub povara fluentă a vârstelor. În jurul nostru, haitele se năpustesc şi înfulecă osatura urbanităţii, în vreme ce oraşul se prăbuşeşte în sine ca în cazul unei implozii excelent controlată. Dispar, rând pe rând, într-un zgomotos clefăit de fălci, toate fabricile Sucevei şi, odată cu ele, câte ceva din vârstele noastre şi din entuziasmele, mai mult sau mai puţin justificate, ale acelor vârste. Când nu mai rămâne nimic, haitele se încaieră între ele, cu o animalică ostilitate:

*

– Votaţi PSD!

– Votaţi PNL!

– Votaţi PDL!

– Votaţi PP-DD!

– Votaţi România Mare!

*

Pe un zid al fostei cofetării „Liliacul”, cineva a scris cu aldine: VOTAŢI NUMAI JAVRELE CARE ÎŞI IUBESC CIOLANUL! Maşini negre, doldora de hingheri mascaţi, tulbură zilele, înghesuind anumite potăi în clădirea stranie, din spatele Bibliotecii Bucovinei.

*

– Prima femeie care m-a înşelat avea un nume frumos: Viola! Am cunoscut-o în Parcul „Cişmigiu”…

– Herăstrău!, precizează prozatorul Alex Rudeanu, care ni se alătură, pe neaşteptate.

– Herăstrău, în cartea ta, nu în viaţa mea reală!, protestează Parascan.

*

Nu ştiu în măsură trăieşte nea Gicu din romanele şi povestirile altora şi cât din conţinutul naraţiunilor respective se nutresc din viaţa reală a lui Gicu Parascan. Şi nici nu-mi pasă. În fond, indiferent de situaţie, Parascan este şi rămâne cel mai fascinant personaj al Sucevei, un om care iubeşte necondiţionat viaţa şi care-i cunoaşte toate frumuseţile. Numai el cunoaşte şi trăieşte toate frumuseţile vieţii, numai sfericitatea lui, veşnic inundată de lumină, nu vrea să se supună principiului complementarităţii.

*

– Când te apuci, totuşi, de scris romanul acela?, mă întorc, violent, spre Victor Micu.

– Niciodată. Nu am talent.

– Cum nu ai talent? Dacă l-ai scrie aşa cum mi-l tot povesteşti, ar ieşi o carte excelentă!

– Talent înseamnă altceva, Ioane. Talentul există doar atunci când poţi sta, câte zece ore pe zi, în scaun, fără să te doară fundul şi fără să ţi se pară că, în zece ore, a trecut mai mult de o singură clipă…

*

Intrăm într-o cârciumă veche, pe care o cunoaştem dală cu dală, dar nimerim într-un sediu de bancă, într-un spaţiu de o vrăjmaşă modernitate estetică. Dezamăgiţi, ieşim, iar, în piaţa cavou a Sucevei, ignorând, cu ostilitate, cârciumile şi terasele cochete ale primarului, care încă mai împarte, creştineşte, găluşte trecătorilor. Iar trecătorii îi ling mâinile evlavioase, năclăite de sucul sarmalelor, de excesul de ortodoxism şi de cântecele săltăreţe ale ansamblului folcloric din urbe, care promovează, îndrăcit de sonor, noile valori ale moralei capitaliste: beţia şi violul. Iar femeile târgului, deja bete şi înstrăinate, se lasă violate chiar acolo, lângă milostenie, lângă javra edilitară şi lângă cântecele porcoase, tăvălindu-se indecent pe sonorităţile excitante ale folclorului bahic. Toate ne înşeală, dar nu ne mai pasă.

*

Întorşi în redacţie, frunzărim ediţia curentă a ziarului la care lucrăm, dar cum, în prima pagină, zace ca o pată unsuroasă poza primarului, milostivind trecătorii cu găluşte, ne simţim atât de străini, încât prinde să ne strângă în chingi gândul evadării. Nici în prima pagină a ediţiei de ziar primarul nu are un nume, ci doar o poză dezgustătoare despre umilirea făpturii umane.

*

– Hai la nea Iluţă!, plescăie ţărăneşte din limbă Gicu Parascan, iar noi ne năpustim, înghesuit, spre ieşire.

Ieşire din ce? Ieşirea în unde?

*

Coborâm scările cramei, sufocaţi de o duhoare stranie, care pătrunde în haine şi în suflete. Nimerim într-un depozit de haine vechi, pe care angajaţii le oferă trecătorilor, în numele primarului. Nu mai întrebăm despre nea Iluţă, pentru că intuim că el a fugit în Bosancii natali. Mă rog, dacă a avut spre unde evada!

*

Întorşi pe trotuarele sparte ale Sucevei, ocolim, cu grijă, femeile, evitând amestecul năucitor de parfumuri tari cu duhoare de găluşte, de haine vechi şi de cântece populare. Când au ocazia, toate femeile oraşului ne înşeală, dar nouă nici că ne mai pasă.


Cap. IV: Golirea de metafizic

*

Pe dealul Zamca, dansul nevăzut al Mercenarului Negru continuă, în fiecare noapte, dar fără martori, acompaniat discret doar de fâşâitul straniu al ierburilor păşite. Nici noaptea nu mai e atât de înstelată, iar lumina seamănă cu aroma unei păduri de molizi, după ploaie. Simt că între mine şi el stă, inexpugnabilă, o ciudată sfericitate, în care mi-aş dori să intru. Apoi, îmi vine fericita idee de a rectifica: în care mi-aş dori să exist!

*

Privită din perspectiva miezului ei lăuntric, ciudata sfericitate e aidoma oului cosmic, cu un capăt înfipt în pământ şi cu celălalt capăt, străpungând cerul. Iar peste urmele dansului, care se desluşeşte jur-împrejurul meu, se aşterne, ritualic, o umbră în ritmică mişcare, de care mă apropii, încercând să o pipăi. În treacăt, îmi zăresc propria umbră, dar mă apropii de umbra cealaltă, umbra care calcă pe iarbă cu tălpi nevăzute, dar degetele mele trec prin umbră şi poposesc pe firele frânte ale ierburilor. Umbra se pleacă uşor înspre mine, de parcă m-ar privi cu curiozitate, iar eu caut, instinctual, cu mâna stângă, conturul umbrei mele, aşternută în iarbă. Cealaltă pluteşte prin aer, se înalţă, de la firul ierbii, până la porţile cerului, pe când umbra mea zace rostogolită şi o tot trag după mine, din ce în ce mai anevoios. Ca la edec trag de propria-mi umbră şi mă miră să înţeleg asta, deşi, timp de o viaţă întreagă, mi s-a părut că umbra e mai curând ca o aripă vegetală, decât ca o povară.

*

– Nu ai trup!, zic, mai mult ca pentru mine.

Deasupra spărturii dintre dealul Zamca şi cel al Pătrăuţilor, steaua polară se zăreşte, dincolo de apele albăstrii ale lăuntrului sfericităţii, ca o lumânare de Paşti.

*

– Şi la ce mi-ar folosi un trup?

Întrebarea mă ia pe nepregătite, aşa că îngaim, cât se poate de lumesc:

*

– Ca să exişti!

– În asta, crezi tu, constă existenţa?

*

Nu ştiu ce-aş putea să răspund, aşa că strâng din umeri, iar umbra mea, prăbuşită în iarbă, face la fel, împovărându-mă şi mai mult cu gestul ei de o stranie stupiditate. Ceva nu e în ordine cu mine. Văd şi simt ce n-ar trebui să desluşesc vreodată, ba mai şi discut cu o umbră, înfiptă între Pământ şi Cer.

*

Umbra îşi duce palma de umbră la bărbie, de parcă ar avea de chibzuit pe îndelete.

– Încă nu ştiu dacă eşti pregătit. Văd că nu te temi, dar nu ştiu dacă eşti şi pregătit…

– Pregătit pentru ce?

– Pentru iniţieri.

*

Ştiu câte ceva despre metafizică, dar când să-mi răscolesc prin gânduri, glasul umbrei pufneşte supărat:

– Nu în cele dumnezeieşti, ci în cele pământeşti ai nevoie de iniţieri!

*

– M-am născut, am copilărit, am crescut, am iubit, am făcut copii, am îmbătrânit, am răzbit în viitor şi nu mă tem de moarte; ce taină pământească mi-a rămas necunoscută?

– Taina datoriei!

*

Fără voia mea, îmi amintesc o zicere de-a lui Miron Costin, despre Grigore Ureche: „Nu a scris mai departe, pentru că l-a împiedicat datoria omenească, moartea”!

– Sunt pregătit să mor!, îi zic, fără dram de ezitare.

*

Aud umbra râzând cu gâlgâitul proaspăt al unui şuvoi de munte, la cataractă.

– Nu există moarte!

*

Ştiu. A spus-o şi Iisus, mi-a spus-o şi tata. Numai că eu nu sunt pregătit pentru o a doua naştere; nu vreau o a doua naştere; socot că am ispăşit suficient şi printr-o singură viaţă.

– Port sfericitatea asta, în jurul meu, dintotdeauna?, întreb.

Umbra înclină din capul de umbră, aprobator.

*

Înseamnă că, până acum, nu am desluşit-o; înseamnă că toţi purtăm, în jurul nostru, fără să o desluşim, câte o sfericitate identică sau doar asemănătoare.

– Identică, precizează umbra.

*

Instinctual, trăiesc senzaţia unei molecule, a unui atom din cine ştie ce corp pământesc sau astral, dacă nu cumva chiar din trupul umbrei verticale, pe care nu îl pot desluşi. Mă simt atomul unei molecule dintr-un trup bolnav, care are nevoie de anticorpi, ca să se vindece.

– Nu tu, ci sfericitatea căreia îi aparţii poate deveni anticorpul!, îmi precizează umbra, şi încep să înţeleg.

*

Dinspre Dobroaia Plopenilor, o lumină roşiatică, rarefiată, prevesteşte zorii. Ştiu care e rostul acelei firave revărsări de roşu, pentru că m-am născut, am copilărit şi am crescut sub aura ei vrăjmaşă. Vreau să mă golesc de metafizic. Îmi apuc umbra cu amândouă mâinile şi o arunc cât colo. O aud plescăind în iarbă ca o placentă, dar nu întorc capul, ci păşesc înspre târg, cu hotărâre, păşind apăsat.

*

Dinspre Zamca, peste fâşâitul discret al ierbii, vocea umbrei se aude, revărsându-se noptatic înspre mine:

– Voiam să-ţi vorbesc despre iniţieri!…

*

Nu întorc capul, dar îi răspund, cuprins de o neaşteptată încrâncenare:

– Am înţeles ce vrei de la mine, Doamne…


Cap. III: Ziua în care ni s-a arătat Dumnezeu

*

Dumnezeu există şi poate fi văzut. E suficient doar să priveşti înspre cer, dar ignorând cerul, şi îl poţi vedea. Îi poţi vorbi, îi poţi cere socoteală, iar el îţi va răspunde şi îţi va explica totul, cu răbdare de tată iubitor, dar care îşi ştie bine şi responsabilităţile iniţiatice. Femeia tânără, din cabinetul prezidenţiei judeţene, fie că m-a minţit, fie că s-a minţit pe sine, vorbindu-mi despre sinonimia dintre viitorul definitiv şi dumnezeire. Dumnezeu e altceva, un infailibil destin inexplicabil, pe care-l urmează şi Cerul, şi Pământul, şi vieţuitoarele dintre Cer şi Pământ.

*

În ziua în care ni s-a arătat Dumnezeu, Suceava era în transa unei petreceri ritualice de-a zădărnicia, adunată, ciucuri-ciucuri, în jurul celor mai grandioase spectacole cu muzici din istoria ei. În Burdujeni, muzici portocalii. În Suceava, muzici roşii. Poporul petrecea şi primea daruri. Era vesel poporul şi nepăsător, în goliciunea naivităţii sale, a superficialităţii tradiţionale a generaţiilor care nu se învrednicesc la memorie. Printre rândurile lui dense şi unduitoare, răzbăteau cerşetorii, dar sâcâielile lor nu enervau poporul pus pe petrecere.

*

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, insistau cerşetorii, iar poporul, generos la chef, nu se enerva.

– Ia de-aici, mă, şi să fii de sănătos!, arunca poporul, cu netrucată fudulie, mărunţişul necesar pâinii cerşetorului.

– Şi să fie de sufletul tatii!, adăuga poporul, din obişnuinţă, dar fără să-i pese de sufletul cuiva.

*

Cerşetorii adunau monedele în găleţi de plastic, pupând bombeul încălţării poporului şi luând numele lui Dumnezeu în deşert.

*

Sus, dincolo de Ceruri, Dumnezeu zâmbea mucalit, aidoma inegalabilului profesor Ioan Nemeş, dar fără să ne mustre că ne batem joc de semnificaţiile daniei şi ale jertfei, pe care, de-a lungul generaţiilor, doar din orgoliu şi suficienţă umană le-am tot săvârşit. Nu Dumnezeu avea nevoie de ele, ci noi, generaţiile de oameni, ca să ne putem trufi, cu aerul că am birui Timpul şi că am fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deşi el nu are nici chip, nici asemănare, ci doar desluşirile pe care noi, oamenii, le convenim între noi. Poţi să ţi-l închipui spirit luminos, precum Ioan Nemeş, dar nu-i interzis să ţi-l imaginezi asemeni primarului Ion Lungu, dând găluşte de pomană persuasivă mulţimilor, doar ca să priceapă mulţimile că el, Ion Lungu, în ciuda banalităţii existenţei sale pigmeice, deja a ajuns cineva. Îl poţi desluşi pe Dumnezeu când Mîrza, când Flutur, când Nechifor şi nu păcătuieşti cu nimic, deşi, undeva, printre fisurile Timpului, ai putea să-ţi zăreşti urmaşii îndepărtaţi, puşi în obezi prin iresponsabilitatea deciziilor tale.

*

Dar cui să-i pese de urmaşii îndepărtaţi! În fond, ne tragem, ca generaţie nevrednică, din lungul şir al unor generaţii la fel de superficiale şi, tocmai de aceea, neîndreptăţite la memorie. Gem de identităţi pierdute condicile parohiale ale bisericilor, dar nimeni nu e interesat, şi nu a fost vreodată interesat, de furnicarele acelea de nume, care pitesc vieţi la fel de inutile şi de nesemnificative, dar împlinite, fericite chiar, în carapacea temporală individuală. Identităţi irosite, care nu au de ce reînvia nici în Ceruri, nici pe Pământ. În fond, la ce-ar folosi reînvierea lui Lungu sau a lui Nechifor şi cui ar folosi?

*

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, insistă cerşetorii Sucevei, iar dincolo de Ceruri, Dumnezeu îşi pune mâinile la ochi.

*

Caut prin buzunare, adun mărunţişul şi, înciudat pe mine, îl arunc, prin grătarul din fontă, într-una dintre rigolele înfundate ale târgului.

*

– Şi te mai lauzi că ne-ai lăsat libertatea de a alege!, scrâşnesc înspre Ceruri.

– Eu? Cine ţi-a spus aşa-ceva?

– Slujitorii altarelor tale!

– Nu-s altarele mele, ci ale lor!

*

De data asta, Dumnezeu pare să-mi arunce o mustrătoare căutătură, dar nu-mi prea pasă, pentru că nu de asta am acceptat să mă nasc. Eu dorisem să fiu după chipul şi asemănarea lui, eu vrusem să fiu fericit, fără să-mi tot hăituiesc trupul întru lumeasca trupului supravieţuire. Nu am muşcat din măr – ştiu sigur că nu am muşcat, ba m-am şi întrebat, când am fost ispitit să o fac, despre livezile pe care le voi condamna la moarte, dacă muşc din fructul interzis. Nu am muşcat din măr, pentru că m-a îngrozit condiţionarea vieţii de moarte şi pentru că m-a revoltat legitimitatea cosmică a crimelor existenţiale; apoi, pentru că nu am avut de ales, am muşcat din lanurile de grâu şi din livezile de cireşi, m-am nutrit cu florile care nu vor mai da în mugur vreodată. M-au durut lanurile şi livezile acelea, care s-au jertfit şi pe care le-am jertfit inutil pentru mine. În fond, cine sunt eu, ca să mi se cuvină atâta nenaştere şi atâta moarte?

*

– Am ales să trăiesc din cuvânt, dar şi cuvântul e după chipul şi asemănarea vieţii: ucide!, am strigat spre Ceruri.

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, aud glasurile prefăcute ale cerşetorilor, în jurul meu şi în jurul cuvintelor mele.

*

Sus, dincolo de Ceruri, Dumnezeu există, dar nu-i mai pasă de nimic. Îl poţi zări, dacă priveşti spre el, nu spre Ceruri, dar nu mai stă în firescul naturii umane nici măcar privitul înspre Ceruri. Prea mult confort al trupurilor, aidoma apelor unei mări îmbietoare, se află în jurul nostru, ca să ne mai pese de Ceruri. Prea mulţi idoli vremelnici ademenesc spre acest presupus confort, aici, pe pământul urban al Sucevei, ca să nu-i urmăm pe ei, uitând de Dumnezeu, cu o la fel de prefăcută evlavie.

*

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, insistă primarul Ion Lungu cu împărţitul găluştelor prin spaţiul strâmt al bietei mele existenţe.

– Daţi-mi şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, îl secondează pe Lungu preşedintele judeţean Ioan Cătălin Nechifor şi, pe neaşteptate, desluşesc asemănările teribile dintre cei doi cerşetori din cele mai recente zile ale Sucevei.

*

Mă caut prin buzunare şi cum nu mai descopăr nimic, îmi iau sufletul în palme, suflu asupra lui, ca să-l curăţ de praf, apoi îl arunc, prin grătarul de fontă, în rigola fetidă a Sucevei.


Cap. II: Sufletul şi umbra

*

Suceava este un oraş urât şi fără personalitate, risipit şi continuând să se risipească în jurul cârciumii cu toloacă din dale a primarului Ion Lungu. Ici, colo, în cuprinderea largă, de lagăr de exterminare bucovinean, poţi zări câte o închisoare de maximă siguranţă, în care zac încarceraţi toţi copiii şi toţi adolescenţii locului, înainte de a fi zvârliţi în pustietatea viitorimii şi transformaţi în tot atâţia „criminali în serie, care îşi ucid numai visele”. Temnicerii sunt de o cruzime inimaginabilă, în îndeplinirea sadicei lor misiuni de spălători de creiere.

*

Suceava, ca întotdeauna, în îndelungata ei istorie, are şi o sută de biserici, care practică, eficient şi cu brutalitate, comerţul hrăpăreţ cu veşnicie naivă, dezvoltând, în paralel, şi o impresionantă industrie a reciclării de trupuri umane. Şi mai are Suceava, în cazărmile ei instituţionale, înnăscute trupe de asalt împotriva terorismului celui ce gândeşte singur, deşi e greu de crezut că, în Suceava, mai gândeşte cineva, după câteva decenii de exhaustivă tortură didactică, aplicată cu încrâncenare tuturor generaţiilor.

*

Suceava ţine de gol şi de ne-timp, de o ciudată osificare, resemnat acceptată. Cine vrea să trăiască evadează, fuge cât mai departe de lagărul edenic, dar endemic al morţii bucovinene, veşnic nins de frunzarele tomnaticelor vremuiri. Evadează numai tinerii, iar pruncii, încă din clipa naşterii, ţipă, nepământeşte, înspre ceilalţi: „Fugiiiţi!”.

*

Şi, colac peste pupăză, în Suceava mai apare şi povestea cu dansul urmelor pe deal, uitată în chiar ziua următoare (la Suceava, totul se uită, imediat), ca să-mi răscolească sufletul, răsucindu-l ca un cuţit în rana trupului meu târziu şi deja ostenit. Dar eu ştiu, după o nesfârşită captivitate bucovineană, că pericolul există. Am văzut poliţişti care şi-au tras câte un glonţ în cap, am văzut vameşi, procurori şi judecători urcaţi în dube, am văzut mult prea multe radieri din memoria socială, menite să şteargă urmele jafului istoric al ultimelor decenii, am păşit pe ruine şi m-am împiedicat de sânge şi de cadavre, m-am şi împotrivit, o vreme, până mi-am văzut copiii evadând şi salvându-se pentru totdeauna. Pentru mine nu mai contează, nu mai există risc menit să mă înspăimânte, pentru că e deja târziu, iar povestea stranie a Mercenarului Negru trebuie descifrată, măcar pentru împăcarea finală cu mine însumi.

*

Orice demers detectivistic începe, conform tradiţiei, din prezent şi sapă galerii şubrede spre trecut. Viitorul este ba ignorat, ba amputat şi, odată cu el, însăşi esenţa investigaţiei. Partea proastă este că în viitor nu se poate pătrunde, pentru că sunt greu de identificat personajele viitorimii. Dacă le-am şti, am trăi veşnic. Dacă le-am intui, am fi doar vizionari. Şi nu există nimic mai înspăimântător decât viziunea.

*

Închipuiţi-vă, numai, ce-ar însemna dacă l-aş ajuta pe un politician sau altul să se strecoare, prin fisura în timp, în propriul lui viitor şi s-ar zări, cu cătuşe la mâini, într-o boxă a acuzaţilor, minţind despre alţii, pentru că pe sine nu se mai poate salva nici măcar prin minciună. Deşi minciuna este caracteristica fundamentală a condiţiei umane.

*

Închipuiţi-vă ce-ar însemna dacă fiecare dintre noi ar răzbi în viitor, unde n-ar mai găsi, din perspectiva viitorului, nici o urmă a ipoteticei sale existenţe. În viitor, nu există „veşnică pomenire”, ci doar o rapace saţietate a acelui prezent. Şi-atunci, de ce ai mai exista, dacă viitorul îţi ignoră toate urmele?

*

– Poftiţi, vă rog! Dumneavoastră…

Femeia tânără, ciudat drapată în veşmintele incitantei sale sexualităţi, îmi zâmbeşte întrebător, de după birou, dar nu risc să-i spun numele. N-am mai păşit, vreodată, în viitor şi, deşi mă identific în ochii ei cu înfăţişarea din tinereţe (Dumnezeule, am murit deja?), îmi lipseşte curajul căutării urmelor mele, de teamă că ele nu mai există.

*

– Aş vrea o audienţă la domnul Preşedinte…

– În ce problemă?

*

De pe birou, un calendar ca de secol al XIX-lea, datat în anul 2115, îmi atrage atenţia.

– Pot să-l răsfoiesc puţin?

*

Femeia tânără mă priveşte delicat mustrător:

– Nu-l aveţi?! Vreţi să spuneţi că puteţi trăi fără memorie?

– Îl am, mint eu cu nonşalanţă. Voiam doar…

*

Nu risc un răspuns, pentru că nu ştiu nimic despre viitor. Nu ştiu nici măcar cum arată Suceava anului 2115, dacă mai are sau nu cafeneaua neamului Lungu, în jurul căreia oraşul să se risipească domol şi definitiv. Habar nu am dacă se mai bea cafea în Suceava, dacă se mai fumează, dacă se mai fac operaţiuni de spălare a creierelor cu mititei, bere şi folclor. Nimerisem o fisură a timpului care ducea direct în antecamera preşedinţiei judeţene şi m-am pripit, intrând, fără să ştiu ceva nici despre reperul calendaristic al viitorului, nici despre desfăşurarea socială de zădărnicii.

*

Încerc să mă apropii, discret, de fereastră, dar femeia tânără, îmi zâmbeşte lasciv:

– Nu cred că aţi vrea să vedeţi… Şocul viitorului poate fi periculos.

*

Simt că ştie despre mine mai multe decât îmi pot închipui eu că ştie, aşa că abandonez prefăcătoria şi mă apropii de geam, rezemându-mi, apoi, fruntea de sticla netedă şi insensibilă.

– Sper că am murit cu mult înainte de asta…

*

Femeia tânără nu-mi răspunde. Vine, lângă mine, în faţa ferestrei, şi priveşte spre zări.

– În definitiv, e frumos! Odată ce te obişnuieşti, devine chiar odihnitor.

*

Dinspre ea, înspre mijlocul cabinetului, se răsfaţă o umbră pufoasă, care îi repetă gesturile; dinspre mine, nimic, nici o umbră. Femeia îmi urmăreşte privirile, apoi consimte:

– Aşa v-am recunoscut: intruşii în viitor nu au umbră.

*

Fără umbră, mă simt golit de cosmicitate, dar femeia îmi ghiceşte, iar, gândurile.

– Nu de cosmicitate, ci de timp.

*

Afară, până în zarea zărilor, lanuri nesfârşite de porumb şi de grâu unduiesc sub clătinarea discretă a adierilor de vară. O imensă câmpie se împlineşte în jurul Palatului Administrativ al fostei Suceava, desfăşurându-se, netedă şi liniară, până în albăstrimile transparente ale depărtării. Nu mai există dealuri, nu mai există nici sinusoida fascinantă a apei de la poalele Cetăţii, deşi cetatea, ruină sobră şi misterioasă, străpunge armonia desăvârşită ca un început de ţipăt. Nici oraşul nu mai există, fiind înghiţit de lanuri, de oceanul acesta de vegetaţie disciplinată, care a cucerit lumea.

*

– Au păstrat numai semnificaţiile…

– Mărturiile, vreţi să spuneţi.

– Nu, doar semnificaţiile.

*

Nu sunt sigur că înţeleg, aşa că încerc să mă dumiresc întrebând. Asta facem dintotdeauna: întrebăm, dar fără să căutăm şi răspunsuri.

– Dar România? România înseamnă o semnificaţie?

– Nu. De asta nici nu a fost păstrată. Se lucrează mult mai eficient cu parcele funciare planetare…

*

Ştiusem, presimţisem că aşa o să se întâmple. Citisem, întrezărisem acest viitor nu în mondialism, ci în populaţia rătăcitoare a timpului meu, care nu mai păşea spre orizonturi, ci doar rătăcea, fără rost şi fără sens, dintr-un capăt, spre celălalt, de la naştere, spre naştere. Încercasem să-i arăt zdrenţele sufletului, care se desprindeau, putrezite, din trupurile rătăcitoare şi rămâneau, peste înşiruirile de urme, amestecate cu zdrenţe, la fel de putrezite, de umbre, dar există şi o încăpăţânare a trupurilor, o suficienţă a confortului umilinţei, pe care nu am ştiut, vreodată, să o contracarez. Populaţia se simţea bine în trupurile ei, trupuri petrecăreţe şi zvâcnitoare, care adorau maşinile scumpe, zilele morţii oraşului şi găluştele parastasului civilizaţiei, pe care le tot împărţea, cu generoasă hărnicie, primarul Ion Lungu.

– Dar bisericile?, întreb, pe neaşteptate.

*

Femeia tânără doar că nu explodează de consternare:

– Nu mă aşteptam să confundaţi, atât de târziu, bisericile cu credinţa…

– Nu, dar erau păstrătoare de semnificaţii.

– Semnificaţii? Ce semnificaţii?

*

Nu găsesc, la repezeală, nici una.

– Şi-atunci, de ce păstraţi calendarele?

– Pentru că sunt evidenţe. Trupuri şi vieţi. Când e nevoie de trupuri sau de vieţi, deschidem o fisură în timp şi aducem exact ceea ce ne trebuie: trupuri sau vieţi.

– Ca într-o naştere nouă…

– Nici vorbă. Naştere înseamnă viaţă, potenţial de creaţie. Noi importăm doar utilităţi. Cât va mai exista timpul, avem nevoie de resurse, de memorie. Dar avem speranţele accesului la veşnicie, şi-atunci vom recicla toate rezervele acestea de memorie, de care numai veşnicia nu are nevoie.

*

O teamă ciudată mă învăluie şi mă înfăşoară în pâclele ei iluzorii.

– Nu pot să cred! Deja aţi atentat şi la dumnezeire?

– Nici vorbă! De ce să atentăm la propria noastră identitate? Chiar nu aţi intuit, vreodată, sinonimia dintre dumnezeire şi viitorul desăvârşit?

*

Începe să-mi fie teamă şi de întoarcere. Ce rost aş mai avea, în timpul meu, ştiind că timpul acela, pe care l-am perceput ca existând, nu este, în contururile lui iluzorii, decât o resursă oarecare a unui viitor cinic, inuman, care practică sclavia epocilor?

– Nu înţeleg!, îmi citeşte, iar, gândurile femeia aceea tânără, care populează un birou inutil, dintr-o instituţie inutilă. Întotdeauna s-a trăit cu teama de viitor şi de „scaunul de apoi”, al viitorimii. De ce, câtă vreme l-aţi numit Dumnezeu, nu v-a fost teamă de viitor?

*

Cum să scriu aşa-ceva? Cui să-i povestesc? Cine are nevoie să ştie ceea ce nu trebuie ştiut?

– Dă’ şî mie zăci bani, sî-mi ieu o pâne!

*

Tresar, de parcă sufletul mi s-ar fi izbit cu brutalitate de pereţii trupului. În faţa mea, timpul căruia îi aparţin se desfăşoară dezinvolt şi în toată splendoarea naivităţii sale. Primarul Ion Lungu îşi râde de mine şi de populaţia oraşului de la înălţimea cotidiană a unui stâlp electoral. Locuitorii Sucevei cadenţează pe străzi, spre niciunde. Maşini superbe, cu fetişcane gângurind în telefoanele lor mobile, văluresc pe carosabil. Amiroase totul a coptură proaspătă, a mici şi a bere, iar clopotele câtorva biserici anunţă ora exactă a regăsirii de sine.

– Ci faci, bre: îmi dai sau nu zăci bani, sî-mi ieu o pâne?

*

Nu-i dau, dar intru în cadenţa oraşului aproape fericit.


Mercenarul Negru. Nevoia de personaje

*

Suceava este o imensă pustietate, cu personaje terne şi nesemnificative. Prin urmare, mă văd obligat să apelez şi la personaje imaginate, la individualităţi de sinteză, care să-mi favorizeze contrucţia unei intrigi. Nu voi abandona, cu totul, personajele reale, dar voi introduce şi alte perspective, ca să nu fiu obligat doar la redarea unor mentalităţi. Voi şterge, deci, capitolul al II-lea, urmând ca, mâine, să scriu un altul, care să deschidă calea spre ceea ce vreau să mărturisesc. Desigur că, încetul cu încetul, am să mă izgonesc şi pe mine din peisaj, pentru că nu de mine, ci de imaginaţia mea am nevoie în scrierea „Mercenarului Negru”.

*

Voi continua, însă, să public şi, uneori, să şterg capitolele pe care le scriu, pentru că vreau să-mi iau prietenii şi martori, şi complici la scrierea unei cărţi de aparentă ficţiune (eu i-aş zice de desluşire).

*

Ion Drăguşanul


Pagina 2 din 3123