ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro - Part 10

Un ienicer, despre războiul cu Vlad Ţepeş

XV Mahomed II Cuceritorul

*

Constantin Mihailovici din Ostroviţa, sârb şi fost ienicer în războaiele purtate de Murad al II-lea, inclusiv împotriva lui Vlad Ţepeş, povesteşte următoarele:

*

Despre voievodul valah Dracula (Vlad Dracul, tatăl lui Ţepeş – n. n.), care stăpânea ţara Moldovei de Jos (aşa o numeau ungurii, preluând un toponim celtic – n. n.). Acest voievod avea doi fii şi îi dăduse împăratului Mahomed, la curtea lui. Acest voievod, tatăl, în curând a murit (ucis, pe nedrept, de Iancu de Hunedoara – n. n.); auzind împă­ratul turcesc despre moartea voievodului Valahiei, a dăruit pe fiul mai mare (pe Vlad Ţepeş – n. n.)cu bani, cai, podoabe, corturi, cum se cade unui domn, şi l-a trimis, cu cinste, în Ţara Românească, spre a domni în locul tatălui său, cu înţelegerea ca, în fie­care an, să vină la dânsul, ca să i se înfăţişeze şi să dea tributul, la fel cum dăduse şi tatăl său. Iar pe fiul al doilea (Radu cel Frumos – n. n.), fratele acestuia, l-a lăsat la curtea lui.

*

Acest fiu al lui Dracula a venit, doi ani, de-a rândul, la curtea împăratului, de a adus tributul, potrivit înţelegerii. Dar, după aceea, nu a vrut să mai vină. Împăratul a trimis după dânsul pe un domn, Hamza beg, care era conducător peste vânătorii împăratului, ca să se ducă acolo, la el, într-un oraş care se numeşte „Ibrail”. Dar voievodul nu a vrut să i se înfăţişeze, ci a poruncit curtenilor săi să ţină între dânşii pe solul împăratului, până ce va sosi dânsul. Şi, pornind voievodul, Dracul cel Tânăr (aşa i se mai spunea lui Ţepeş), a adunat oaste; şi era iarnă, Dunărea era îngheţată şi a trecut voievodul Dracul peste Dunăre, cu toţi oamenii săi, în ţara împăratului, mai jos de Nicopole. Şi, acolo, a dat drumul oamenilor săi, ca să prade şi să omoare, atât pe turci, cât şi pe creştini, prin sate şi în oraşele deschise, şi au pricinuit mare pagubă împăratului turcesc. Şi tuturor celor vii şi celor ucişi a pus de le-a tăiat nasurile, atât femeilor, cât şi bărbaţilor, şi a trimis acele nasuri regelui Mathias al Ungariei, fălindu-se că acele multe nasuri sunt a tot atât de mulţi turci biruiţi şi ucişi.

*

După aceea, întorcându-se, a venit la Brăila, la solul împăratului, iar solul nu ştia ce se întîmplase. L-a prins, cu toţi slujitorii lui, care erau în număr de 30, şi a poruncit să-i bage într-un turn oarecare. Iar a treia zi, a poruncit, mai întâi, să-l tragă în ţeapă pe „Aliza beg”, solul împăratului, şi, în jurul lui, pe toţi slujitorii lui.

*

După aceea, a venit ştirea împăratului turcesc despre ceea ce făcuse voie­vodul Dracul. Deci, împăratul a trimis la fratele lui Dracul, ca să vie la dânsul, la curtea împărătească, şi au ieşit în întâmpinarea lui două paşale, cei mai înalţi sfetnici ai împăratului, unul Mahmud paşa, iar al doilea Isaac paşa, şi l-au dus la împărat, unde şedea împăratul pe tronul său. Aplecându-se împăratul, l-a luat de mână şi l-a aşezat lângă dânsul, pe alt scaun, ceva mai jos, şi a poruncit să se aducă haină de brocart frumoasă şi un steag roşu, şi i-a dat bani, cai şi alte daruri destule, cum se cuvine unui domn, şi a trimis cu dânsul patru mii de călări, să meargă înainte, la Nicopole, să-l aştepte acolo. Iar împăratul, fără întârziere, adunându-şi oastea, a pornit pe urma lui. Iar când a fost la Nicopole, pe malul Dunării, de cealaltă parte a Dunării stătea, de asemenea, voievodul Dracul, cu oastea sa şi oprea trecerea oştii împăratului.

*

Iar împăratul Mahomed a spus către ienicerii săi:

– Iubiţii mei berbeci, ce este al meu este al vostru şi, mai ales, vistieria mea. Vă rog, daţi-mi sfat, căci aceasta atârnă de voi, ca să putem să trecem de cealaltă parte, împotriva duş­manului meu!

*

Au răspuns ienicerii:

– Fericite stăpâne, porunceşte să se pregă­tească luntrile, iar noi, în timpul nopţii, ne vom pune capetele şi vom trece pe partea cealaltă!

*

Deci, împăratul îndată a poruncit să li se dea 70 de luntrii potrivite, pe lângă aceasta să li se mai dea şi altele, de care aveau nevoie, şi de asemenea bombarde, tunuri mobile şi altele mari. Şi când s-a făcut noapte, ne-am aşezat în luntrii şi ne-am lăsat la vale, pe Dunăre, şi am trecut de partea cealaltă, la câteva stadii mai jos de locul unde stătea oastea voievodului. Şi acolo ne-am îngropat în şanţuri, aşezând tunurile pe rând în jurul nostru. Ne-am îngropat în şanţuri, pentru ca oamenii călări să nu ne poată vătăma. După aceea, ne-am întors înapoi pe partea cealaltă şi, astfel, am transportat şi pe alţi ieniceri peste Dunăre. Şi când toată oastea pedestră trecuse, atunci ne-am pre­gătit şi am pornit, pe încetul, către oastea lui Dracul, cu tunurile şi cu celelalte, ce le transportaserăm cu noi. Oprindu-ne, am aşezat tunurile.

*

Dar, până să izbu­tim să facem aceasta, ne-au fost ucişi 300 de ieniceri. Pentru aceasta, împăratul s-a întristat foarte mult, văzând, de pe partea cealaltă, o mare bătălie şi neputând el însuşi să vie într-acolo. Se temea foarte mult ca să nu-i fie ucişi toţi ieni­cerii, de vreme ce împăratul însuşi încă nu trecuse. După aceea, noi, văzând că partea noastră slăbeşte foarte mult, având trecute peste râu 120 de bombarde, ne-am apărat cu dânsele şi ne-am apucat să tragem un foc des, încât am respins toată oastea voievodului de pe acel loc, iar noi ne-am întărit. După aceea, îm­păratul, având mai multă siguranţă, a transportat peste râu şi alţi pedestraşi, care se cheamă azapi, cum sunt la noi drabanţii. Iar Dracul, văzând că nu poate opri trecerea, s-a retras de la noi.

*

Iar apoi, după ce împăratul a trecut după noi, cu toată oştirea lui, peste Du­năre, acolo ne-a dat nouă, ienicerilor, 30.000 de zloţi, ca să-i împărţim între noi. Pe lângă aceasta, pe toţi ienicerii care încă nu erau liberi, i-a făcut liberi, ca să poată lăsa cui vor voi averea lor, după moarte.

*

De acolo, am pornit în Ţara Românească, pe urma lui Dracul. Iar fratele lui (Radu cel Frumos – n. n.) mergea înaintea noastră. Totuşi, ne cuprinsese o spaimă mare, deşi voievodul român avea o oaste mică, şi peste tot eram cu mare grijă şi ne îngropam, în fie­care noapte, în şanţuri, totuşi nu puteam fi siguri. Ne-au lovit într-o noapte încât au omorât oameni, cai, cămile, au omorât o sută de mii de turci. Când toţi turcii, fugind din faţa lor, au venit la noi, la ieniceri, ienicerii i-au alungat de la dânşii şi-i ucideau, ca să nu fie cotropiţi de dânşii, aşa încât au făcut mare pagubă împăratului. Iar după aceea, a doua zi, au prins câteva sute de români şi împăratul a po­runcit ca pe toţi să-i taie în două. Şi, văzând românii că turcii sunt mai puternici, s-au lepădat de Dracul voie­vod şi au trecut de partea fratelui său, care se afla pe lângă împăratul turcesc. Şi voievodul Dracul însuşi s-a dus la regele Mathias, de slăvită amintire, iar regele Mathias, din pricina faptelor sale netrebnice, l-a aruncat în închisoare.

*

Iar împăratul Mahomed, încredinţând fratelui acestuia Ţara Românească, a plecat din această ţară. Mai târziu, turcii spuneau împăratului cum că, mai îna­inte, de multe ori, au fost biruiţi românii de turci, dar de atâtea ori acolo au pie­rit mulţi turci şi, de aceea, „şi tu, fericite stăpâne, trebuie să te gândeşti la aceasta”. Şi a spus, către dânşii împăratul: „Atâta vreme cât Chilia şi Cetatea Albă le ţin şi le stăpânesc românii, iar ungurii Belgradul sârbesc, noi nu vom putea avea nici o biruinţă” (Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 125-128).


Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (I)

Iasi 1840 CLA 1909 p 116

*

Cum îmi propusesem să caut informaţii, prin presa veche, despre sărbătorile pascale la români, începusem cu „Foae pentru Minte, Inimă şi Literatură”, a lui Gheorghe Bariţ, şi m-am poticnit într-un poem despre Moldova anului 1821, scris în 1821, de un oarecare V. Fabian. Poemul începe cu „S-a întors maşina lumii, s-a întors cu capu-n jos”, vers care îmi era vag cunoscut, şi se termină cu „Vom dezbrăca şi veşmântul veacului nenorocit”, iar pe îndelungul lui parcurs, un amestec ciudat de scânteieri geniale şi de naivităţi retorice specifice acelor vremuri, proiectate când într-un plan cosmogonic inteligent elaborat, când într-o istorie lipsită de istoricitate şi care seamănă cumplit cu prezentul neamului nostru, mi-a atras atenţia până la a-mi dori, ca şi George Bariţ, în 1839, să aflu „mai multe amănunte din viaţa acestui bărbat vrednic[1]” şi care mă surprinsese cu o erudiţie, dibaci criptată în discursul liric, cum rar se mai întâlneşte în ziua de azi.

*

Vrând să aflu mai multe, am apelat la monografia lui Eugen Lovinescu despre Gheorghe Asachi, şi l-am întâlnit pe Vasile Fabian (31.12.1795, Ruşii Bârgăului – 07.04.1836, Iaşi), în acele pagini, adus, în 1820, din Transilvania, de către Gheorghe Asachi, referendarul şcolilor din Moldova, la Seminarul de la Socola, împreună cu Vasile Pop, Ion Manfi şi Ion Costea[2]. Lovinescu dă ca dată a naşterii 13 decembrie 1773[3], dar informaţia e greşită, Vasile Bob, care şi-a tradus numele Bob în latină (fabia), devenind Fabian, fiind născut în 31 decembrie 1795, deci cu 22 de ani mai târziu decât în informaţia marelui critic fălticenean. Dar, plecând de la Eugen Lovinescu, unde găsisem capătul de fir, am revenit la „Foaea” lui Bariţ, unde am descoperit un Aron Pumnul al Moldovei, o piatră de temelie a culturii naţionale, dar despre care se ştie puţin sau chiar nimic.

*

Fără Vasile Bob (Fabian – în adaptare latină), Moldova şi, prin ea, spiritualitatea românească ar fi avut mult de pierdut. Ce şi cât anume, veţi afla, împreună cu mine, pe parcursul a trei episoade, stabilite de Bariţ, plus episodul din 1839, datorat cărturarului bisericesc Scriban, de loc din Burdujeni.

*

Din biografia sau viaţa răposatului Paharnic Vasile Fabian sau Bob[4]. Domnule redactor! / Însemnarea care ai făcut în Foaia dumitale pentru Minte, Inimă şi Literatură din anul 1839, No. 13, la versurile răposatului Fabian, despre starea Moldovei, la anul 1821, în care scrii că ţi-ar face mare bucurie, când ţi-ar trimite cineva şi mai multe însemnări din viaţa acestui vrednic bărbat, m-a îndemnat şi pe mine a cerceta, a ispiti şi a însemna orice aş putea şti despre faptele acestui patriot, care, în floarea bărbăţiei, spre cea mai mare pagubă a literaturii naţionale, s-a mutat la cele veşnice. Aşadar, nu numai de la con-şcolarii şi convieţuitorii răposatului am cercetat despre cursul vieţii şi faptelor lui, dar, călătorind, în anul trecut (1839 – n. n.), la Rodna, în care părţi se află şi locul naşterii aceluiaşi, m-am rugat de domnul I. Marian, vicarul Rodnei şi director Şcolilor Naţionale Milităreşti din Năsăud, sub a cărui direcţie se află şi locul naşterii şi creşterii răposatului, ca să cerceteze şi să însemneze toate, cu amăruntul, orice ţine de viaţa acestuia. Acest bărbat, ca un deosebit cinstitor al literaturilor şi însuşi străduitor şi primitor al literaturii naţionale, prin o cinstită scrisoare a sa, din 20 decembrie 1839, despre toate care le-a aflat, prieteneşte m-a înştiinţat.

*

Din acele care însumi am ştiut şi din care mai târziu am aflat, precum şi din acelea pe care le scrie domnul vicar, ies multe la iveală, care dau o deosebită lumină vieţii răposatului; nici că vor fi de prisos; că batăr că domnul Pitarul Popesc Scriban, în Foaia dumitale din anul trecut, No. 20, multe a însemnat despre viaţa lui, totuşi dinspre o parte, fiindcă acelea mai cu seamă se ţin de petrecerea lui în Moldova, iară dinspre altă, pentru că acelea ce scrie despre anul şi locul naşterii sunt foarte greşite, însă greşeli care domnului biograf nu i se pot imputa; ba eu, dinspre partea mea, nu pot destul a-i lăuda acea inimă mulţămitoare, care a arătat către profesorul său, şi deosebit a-i mulţumi că mi-a dat prilej spre a însemna şi eu ceva despre acest bărbat patriot, pe care eu, pentru multele şi nobilele sale virtuţi, nu numai l-am cinstit, dar l-am şi iubit, şi cu care, până la sfârşitul vieţii, în oarecare comerţie literară am stătut.

*

Din însemnările mele şi cele ale domnului vicar Marian, acestea următoare ies la lumină:

Răposatul Fabian s-a născut în 31 decembrie 1795[5], într-un sat milităresc (referire la statutul de „grăniceri năsăudeni”, pe care îl aveau locuitorii – n. n.), cu numele Ruşii Bârgăului, care se află între oraşul Bistriţa şi hotarele Bucovinei, şi se ţine de al II-lea Regiment de Graniţă Românesc, al cărui ştab se află în Năsăud; aşadar, Fabian al nostru s-a născut ca soldat.

*

Moşul lui, dinspre partea tatălui său, a fost preotul Toader Răul (aşadar, din familia Răeştilor); acest preot Toader a avut patru feciori: pe Ioan, preot în sat, pe Pavel[6], pe Maftei, pe Petru, amândoi căprari în Regiment, şi cel de pe urmă tată răposatului. Muma lui a fost Anisia, fiica preotului Toader Bob[7], nemeş de Kapolnok-Mănăştur, paroh în satul milităresc Maier şi văr primar cu Episcopul Făgăraşului I. Bob. Preotul Toader Bob, neavând feciori, îndată, la botez, primi pe răposatul spre fiu al său, cu care adopţie a primit şi porecla de Bob. Cu această şi sub această poreclă a fost până la sfârşitul cursului învăţătorilor şi a trecerii lui în Moldova.

*

În vârstă de zece ani, adică la anul 1805, l-a dat moşul său, preotul Toader Bob, la şcoala românească, în satul Maier, unde era preot. La anul 1807, la şcoala militărească, în Năsăud, iar la anul 1810, l-a dus la Gimnaziul din Blaj. Strălucind, aici, întru o mulţime de şcolari, atât cu cuviincioasa purtare, cât şi cu înălţimea minţii şi cu deosebitul său geniu, unchiul său, Episcopul Bob, în anul 1814, îl dărui cu o fundaţie în Cluj, în convictul tinerimii nemeşeşti, lângă Academia de acolo. Aici învăţă Filosofia şi legile, fiind pretutindeni fruntea şcolarilor.

*

În anul cursului de pe urmă (precum adeseori se întâmplă în cruda tinerime), fu vinovăţit, cu mai mulţi alţii, despre o faptă care era împotriva legilor academiceşti, din care pricină fu, una cu consorţii săi, judecat spre o pedeapsă trupească; însă nobila semeţie a acestui tânăr nu putu a suferi această defăimare, fiind din lăuntru învins, atât despre aceea cum a învăţat, cât şi despre aceea în ce cinste şi vază stă el înaintea tinerimii scolasticeşti şi a toată profesorimea de acolo; pentru aceea, a mai vrut a părăsi Academia, decât a se supune la o pedeapsă aşa urâtă, care putea să-i păteze toată cinstea, ce o câştigase până aicea.

*

Destul, tânărul nostru părăsi Academia; încă, prin aceasta, pierdu şi fundaţia din convict, şi graţia în care se afla la unchiul său, Episcopul Bob. Hinc omnis origo malorum (de la început, anul se arătă rău – n. n.). Din acest ceas s-au născut o mulţime de greutăţi, cu care a avut a se lupta.

*

Din Cluj, s-a dus la Ungaria, la Oradea-Mare, despre o parte ca să isprăvească, în Academia de acolo, cursul legilor, care, în Cluj, încă nu-l isprăvise, iar despre altă parte, că doar ar putea căpăta ceva ajutor de la Samuil Vulcan, Episcopul românesc de acolo, spre a merge la Viena, pentru învăţătura legilor milităreşti, fiindu-i scopul a se face auditor în Regiment; însă nici aici nu putu câştiga aceea ce dorea; pentru care fu silit a se întoarce, iarăşi, la locul naşterii şi a cerca ca doară l-ar primi în cancelaria Auditoriatului Regimentului, în Năsăud, însă în zadar, pretutindeni sunt uşile închise.

*

Întru aşa fel de strâmtorări, fu silit, iarăşi, a merge la Blaj, la unchiul său, Episcopul Bob, rugându-l ca să-i dea vreo slujbă în moşiile episcopeşti; însă Episcopul nu-i dădu, despre o parte pentru că tânărul nepot nu vru a primi statutul preoţesc, spre care îl îndemna unchiul, iară despre altă parte, că era supărat pe el pentru fapta de la Cluj. Nec dum etiam causae irarum… Exciderant animo; manet alta mente repostum  (Deşi nu provoacă senzaţie de rău… alunecă sufletul; adânc în rămăşiţele lui minte – n. n.)[8].

*

În această vreme, şi-a mutat numele Bob (faba) în Fabian, doar din pricină că sub acest nume, Bob, Regimentul îl silea să intre sub arme, ca unul care era născut soldat şi, ce-i mai mult, trebuia să intre ca soldat de rând, până i-ar veni rândul şi norocirea a se face ofiţer; însă mintea lui era, acum, mai împodobită prin frumoasele ştiinţe şi inima mai poleită decât să slujească el ca un soldat de rând – şi lui îi mai plăcea a sluji sub blândele arme ale Minervei, decât sub crudul şi sângerosul coif şi pavăză a lui Marte; al doilea, pentru că acel nume strălucit, Bob, întru acele triste stări îi era numai spre greutate, iar lângă aceasta vroia a urma un plan de viaţă, a trăi cât va putea mai neştiut[9].

*

Când ajunseseră greutăţile acestui tânăr la cea mai înaltă culme şi nu mai era alt mijloc decât, sub un nume străin, să-şi părăsească patria şi pe toţi cei iubiţi, şi să se lase încotro îl vor duce valurile nenorocirii, atunci providenţa dumnezeiască se ivi, în toată slava şi puterea ei, şi nu lăsă ca această lumină să se ascundă sub pat, ci făcu ca să se pună pe masă şi în sfeşnic, şi să lumineze întru întuneric (va urma).

 *

 


[1] Foae pentru minte, inimă şi literatură, nr. 13 şi 14, duminică 26 martie 1839, pp. 97, 98 şi duminică 2 aprilie 1839, pp. 105, 106

[2] Lovinescu, Eugen, Gh. Asachi / Viaţa şi opera sa, Editura Casei Şcoalelor, 1927, p. 37

[3] Lovinescu, Eugen, Gh. Asachi / Viaţa şi opera sa, Editura Casei Şcoalelor, 1927, p. 61

[4] Foae pentru minte, inimă şi literatură, nr. 31, 28 iulie 1840, pp. 242-245

[5] Dacă a murit răposatul în anul 1836, în 7 april, aşa a fost în vârstă de 40 de ani, 3 luni şi 7 zile – n. Foaea.

[6] În anul 1796, a fost stegar şi s-a rănit în bătălia care s-a întâmplat la 15, 16, 17 noiembrie acelaşi an, lângă Areda Veneţiei, împotriva lui Napoleon, şi fu, pentru vitejia ce a arătat în paza unui pod, deosebit lăudat (Poëmation de Secunda Legione Valachica, Magno-Varadini, 1830, p. 68).

[7] Din această familie au fost Daniil Bob, care, în anul 1788, ca strajmeşter, pentru vitejia ce a arătat asupra turcilor, lângă Cetatea Giurgiu, în Ţara Românească, fu dăruit cu monedă de aur. Tot din această familie a fost şi Nikodem Bob, locotenentul, care, în bătălia mai sus numită, de lângă Vereda Veneţiei, fu rănit (Poëmation de Secunda Legione Valachica, Magno-Varadini, 1830, pp. 57-68).

[8] Epistola domnului vicar Marian aşa urmează:

La dorirea domniei tale de a şti, de la Mine, descrierea tragerii şi a vieţii lui Vasile Fabian, mă silesc, cu atât mai voios a face destul, cu cât dânsul mi-a fost con-şcolar în Năsăud şi în Blaj, şi acum am căpătat, şi de la satele în care s-a născut şi crescut, extractul Protocoalelor şi spunerile neamurilor, după care el s-a născut în 31 decembrie 1795, în satul militar Rusu Bârgăului, din tată Petru Reu şi mamă Anisia Toader Bob, pe lege căsătoriţi.

Ambele, familii de frunte în acest ţinut; căci preotul Toader, tatăl Petrii Reu, a avut întâiul fecior pe Ion, preot în sat; al doilea, pe Pavel, răposatul căpitan, aici, în Regimentul al II-lea Român; al treilea, pe Maftei şi al patrulea pe Petru, ambii foşti căprari, iar despre mamă-sa, Anisia, ea se trage din familia Bob-iană, adică Anisia a fost fiica preotului Toader Bob, k. m. paroh în Maeru şi văr primar răposatului Episcop Bob.

Preotul Toader Bob, neavând feciori, după legile române în districtul Rodnei, până astăzi ţinute, şi de Înalţii Împăraţi ai Austriei cruţate, îndată, la botez, a adoptat pe nepotul său Vasile, spre fiul său, prin care aesta a căpătat numele Bob, şi o mare moşie (adică case, grădini şi pământuri, pe care acum, în 1839, a rămas femeii altui nepot al preotului Toader ca moşnean sau adoptat, oameni de tot străini).

Vasile fu dat, în anul 1805, la şcoala română, în satul Maier; la anul 1807, la şcoala nemţească normală, în Năsăud, şi la anul 1810, fu dus la Gimnaziu, în Blaj. Pretutindeni, cel dintâi eminent fiind, răposatul Episcop Bob, în anul 1814, l-a dăruit cu o fundaţie în convict, în Cluj, unde tot între eminenţii cei dintâi numărându-se, a învăţat filosofie şi jus (Dreptul – n. n.). Acolo s-a mutat numele de Bob în Fabian, latinesc, nu ştiu din ce cauză.

După aceea, necăpătând, aici, aplecare la cancelaria audirorială, care şi-a fost poftit-o, a cercat la Episcopul Bob ceva diregătorie Dominală, care, însă, pentru că n-a voit a cuprinde statutul preoţesc, nu i s-a făgăduit; deci, a trecut în Moldova, de unde, apoi, câştigându-şi, cu hărnicia sa, diregătoria publică, a înştiinţat neamurile şi Regimentul despre aflarea şi starea sa. Ce a făcut acolo mai mult nu se ştie pe aici, fără după aici înştiinţarea de moarte, în 8 aprile 1836. A răposat la Iaşi şi, la înmormântarea lui, unul dintre elevi a făcut cuvenita cuvântare, care cumnatul său Ioan Hoste, de aici, atunci strajmeşterul la Austriana Agenţie în Iaşi mi-a dat-o spre citire, însă acum nici unul nu o avem.

Acestea sunt de el pe aici ştiute şi eu, încă aşa scrise, le împărţesc. Singuratecele lui talente fireşti străluceau, în pruncie, între con-şcolarii săi, starea ambelor familii, Reu şi Bob, cu averi şi cu bărbaţi în diregătorii de frunte înfrumuseţate, da pruncului, şi prin acestea, el sieşi o isteţime şi un preţ înalt, pe care el, cu o purtare plină de omenie şi prietenoasă, încă-l mai mărea, văzându-se de toţi, şi aici, şi în Blaj, iubit, şi de răposatul Epscop foarte plăcut, care plăcere şi-a tăinuit-o şi-n Cluj, până la sfârşit.

Aceasta i-a dat, apoi, o statornicie şi încredere în sine însuşi care l-au căşunat, neaşteptând ajutor de la neamuri, a trăi după gândurile şi princpiile sale, din puterea sa. Aceste proprietăţi, văzându-se în locuri şi între oameni de tot străini, cu atâta s-au mărit, cu cât mai des le-a întrebuinţat; deci, către coapta vârstă, a trebuit să fie bărbat cu inimă nu de mijloc trecută prin probă de foc. / Năsăud, în 20 decembrie 1839 / gata de servit / Jon Marian / Vicar Rodnei.

[9] „Pentru mine s-au sfârşit, acuma, toate – aşa scrie, din Iaşi, în 23 martie 1824 –, împrejurările m-au silit a urma un plan de viaţă, în care să trăiesc cât voi putea mai neştiut de nime, din pricina aceasta am lăsat şi eu numele Bobului, care, în pribegirile mele, îmi era numai o belea pe cap, că, în loc să-mi ajute ceva, îmi făcea mai multă stinghereală şi, pe lângă slava numelui ce purtam, zdrenţele ticăloşiei mele cu atât mă arătau întru o mai mare urgisire”.


Fiul „poetului ţărănimii”, ucis de… ţărani?

Cosbuc cu Familia LUCEAFARUL 1919 mart 1

*

Într-o scrisoare adresată cărturarului bucovinean Victor Morariu, Lola, soţia pictorului Mihail Teişanu, scria, printre altele, relatând despre suferinţa doamnei Elena, soţia lui George Coşbuc: „nici nu mai încerc să-ţi spun ce durere am văzut pe chipul acestei martire”[1], care nu putea uita că unicul ei fiu, Alexandru, care avusese un accident de automobil, în 26 august 1915, fusese ucis cu ciomegele, pe când zăcea însângerat într-un şanţ, de nişte ţărani dintr-un sat de lângă Târgu Jiu, supăraţi că „domnii cu maşini” le mai ucid câte o găină, cuibărită-n colbul drumului.

*

Cosbuc George LUCEAFARUL 1919 mart 1

*

Caut, de multă vreme, confirmarea sau infirmarea susţinerii Lolei Teişanu, pentru că mi se pare a fi un blestem asupra neamului ca unicul fecioraş al „poetului ţărănimii” să fi fost ucis de nişte ţărani. Oricum, odată cu Alexandru, a murit şi George Coşbuc, mutându-se, în mai 1918, în ţărâna care îl adăpostea şi pe fiu.

*

Încă nu am găsit mare lucru nici despre tragedia din 26 august 1915, nici despre suferinţa mocnită a tatălui, de până în 9 mai 1918. Dar o să mai caut, cu speranţa că Lola Teişanu a exagerat şi că ţărănimea română a fost dintotdeauna aidoma cântecelor ei: verticală şi dumnezeiască.

*

Redactorii de la Tribuna LUCEAFARUL 1919 martie 1

*

Joi, în 9 maiu nou 1918, după-amiază, la ora 1 şi jumătate, a încetat din viaţă marele nostru poet Gheorghe Coşbuc, autorul „Firelor de Tort” şi duioaselor „Balade şi Idile”, prin care şi-a cucerit locul dintâi între fruntaşii contemporani ai literaturii româneşti.

*

Despre împrejurările morţii, corespondentul din Bucureşti al „Gazetei Transilvaniei” comunică următoarele: Se ştia, în cercul intimilor săi, că „badea Gheorghe” al nostru este suferind, mai mult abătut, de la nenorocirea ce l-a lovit, când şi-a pierdut pe unicul său fiu între împrejurări foarte tragice. Miercuri, fusese în oraş şi, seara, când s-a întors acasă, s-a simţit indispus. Joi, a zăcut în pat, stând de vorbă cu soţia sa, când, pe la ora 1 şi jumătate, simţindu-se rău, a încetat din vieaţă, fără ca familia să fi avut cel puţin timpul de a chema în ajutor un medic.

*

Alexabdru si George Cosbuc mormant LUCEAFARUL  1919 martie 1

*

Marele nostru poet a trecut la nemurire în vârstă de 52 ani. Rămăşiţele sale pământeşti au fost ridicate, de la locuinţa defunctului, Bucureşti, Calea Plevnei 48, sâmbătă, în 11 mai, şi au fost înmormântate în cimitiriul Şerban-Vodă. Cu inimă înfrântă de durere, ne plecăm în faţa mormântului nemuritorului nostru poet (Biserica şi Şcoala, anul XLII, nr. 19, 6/19 mai 1918, p. 4).

*

Alexandru Cosbuc ADEVARUL 30 aug 1915

*

Accidentul de automobil din judeţul Gorj / Transportarea rămăşiţelor pământeşti ale victimei în capitală./  Cu trenul de dimineaţă au sosit în Gara de Nord rămăşiţele pământeşti ale lui Alexandru, fiul poetului G. Coşbuc, mort într-un accident de automobil în judeţul Gorj. / Cadavrul a fost transportat la domiciliul părinţilor, din Calea Plevnei, nr. 48. / Înmormântarea se va face la cimitirul Şerban Vodă mâine după-amiază (Adevărul, 30 august 1915).

*


[1] Viaţa Nouă, anul V, nr. 4, Suceava, 23 iunie 1918, pp. 4, 5

 


Dumnezeu a făcut fluierul, iar diavolul – vioara

Fluierasi venetieni

*

O tradiţie creştină spune că bunul Dumnezeu, premeditând mângâieri divine pentru sufletul omenesc, a luat o creangă din Arborele Vieţii şi, cioplind răbdător, a făcut şi le-a dăruit oamenilor fluierul. Aflat în neostenită competiţie cu bunul Dumnezeu, „ăl’ rău” a adunat surcelele şi din ele a construit ademenitoarea… vioară. Istoria muzicii universale pare să confirme, cumva, această legendă, pentru că, odată cu inventarea notaţiei muzicale „tabularia” şi cu născocirea cântecelor bisericeşti catolice, care aveau de înfruntat concurenţa cântecelor religioase protestante, toate grefate pe admirabile melodii din popor europene, inclusiv „Cucuruz cu frunza-n sus”, pe care Joachim Schlutter o transforma într-un admirabil imn religios protestant, catolicismul apelează, mai întâi, la cântăreţi din… fluierul cioplit de Dumnezeu, după cum o probează şi stampa de mai sus, apoi şi la ghitare cu gâtul lung, dar nu şi la diavoleştile viori. Mă rog, de câte ori îşi bagă coada… biserica, raţiunea o ia razna.

*

Poetul elin Pindar, autor al textelor corurilor care se cântau cu vreo patru veacuri înainte de Hristos, spunea că Europa Boreală, deja legendară în vremea lui, folosea, la toate ceremoniile religioase, vioara, naiul şi cobza, adică instrumentele care s-au păstrat, de-a lungul vremii, la populaţiile răsăritene şi, în primul rând, la români. În Occident, unde şi la curţile regale se foloseau instrumentiştii catedralelor catolice, fluierele şi ghitarele rudimentare aveau să se substituie intrumentelor ceremoniilor străvechi, inclusiv prin „pagane” (sate), conturând un stil trasfrontalier de muzică medievală.

*

În Răsărit, unde, conform cărţilor religioase străvechi, s-a inventat muzica (în munţii care seamănă cu un „arc d’occhio”, adică în Carpaţi), s-a păstrat stilistica muzicală ancestrală, dar şi instrumentele iniţiale şi iniţiatice. Chestia asta a înţele-o, pe la anii 1830, un oarecare Canzler Cavaler de Ferio, care a plecat într-o lungă călătorie prin ţinuturi în care mai trăiau, inclusiv identitar, valahi: prin Bohemia slovacă, prin ţările române, prin părţile valahe ale Greciei şi ale Turciei. Peste tot, de Ferio a cules muzică, în special de dansuri, apoi a pus capul pentru veşnică odihnă. Manuscrisele acestui ciudat cavaler au ajuns la un oarecare Jenaer Bergrats Gustav Schueler, care, în anul 1850, păşind în veşnicie, a donat bibliotecii landului Kalsruhe şi propriile manuscrise, dar şi colecţiile pe care le făcuse, câtă vreme vieţuise (nu sunt informaţii dacă şi trăise) în Baden.

*

Spre sfârşitul secolului, dă de manuscrisele lui Canzler Cavaler de Ferio o personalitate culturală germană, Otto Heilig, care le publică, asumându-şi doar dreptul de publicare, sub titlul Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder u. s. w. Fără comentarii, doar cu precizarea călătoriei prin anonimatul vremurilor a cântecelor adunate de Ferio, cavalerul care a notat, la Braşov şi la Bucureşti, în 1837, o bătută (Battutatanz), 4 hore (Walachische Chora), un brâu sau „curea”, cum îl numea Ferio (Gürteltanz), un dans căluşeresc (Käluschar oder Boritschantanz), un dans ciobănesc (Mokaneschti oder Kataneschti), şi două cântece, unul dintre ele fiind campestru (Lied Kimpe).

*

Publicate, în 1902, de Sammelbände der internationalen Musikgesellschaft, Leipzig, paginile 293-302, cele 10 melodii româneşti, culese, în 1837, de Canzler Cavaler de Ferio, au rămas, în general, necunoscute. Ştiu că „Zicălaşii”, în concertul din 13 aprilie 2015, au retrezit la viaţă câteva dintre acele vechi respiraţii ale identităţii neamului, printr-un colaj melodic, deşi fiecare melodie, ca parte temporală a unui întreg, trebuie să-şi capete, prin reconstituire, propria ei identitate. Pentru ca, odată şi odată, cineva să le poată compara şi analiza evoluţia şi involuţia în timp. Eu deja îi pun acelui cineva o puzderie de informaţii la îndemână, cea mai importantă fiind aceea că melodiile din 1902 sunt, de fapt, din 1837, iar statutul lor de „cântece vechi”, pe care îl nota şi Ferio, le poziţionează ca fiind create cel mai devreme în 1787. Ca să vedeţi şi dumneavoastră câte feste ne joacă nouă, românilor, propria noastră strămoşească şi daco-romană spiritualitate!


1866: Ca să mai fie sclavi diplomaţiei europene

Cuza Vasárnapi Ujság

*

Cauza României. Turcia, Franţa, Anglia şi Italia s-au declarat că vor lua parte la conferinţele pentru România, însă locul încă nu e determinat. Comitele de Flandra a călătorit în Italia , după ce descoperi împăratului Napoleon (al III-lea – n. n.) fundamentul de căpetenie pentru neprimirea tronului oferit, care e: cum că nici un membru dintr-o familie dinastică europeană nu poate sta supt suzeranitatea Porţii.

*

Reprezentantul României la cabinetul de Paris, domnul Vasile Alecsandri, afirma,0 la locul cuvenit, cum că tratatul din 19 august 1858 garantează principelui ţării ne-dependenţa. Poarta, însă, pretinde că ea şi-a fost rezervat drepturile şi s-a fost declarat că, după moartea principelui, iarăşi să intre în deplinul ei drept în privinţa Moldo-României. Puterile apusene însă combat pe Turcia cu aceea că ele nu au primit rezervarea Turciei şi, dacă nu va putea urma co-înţelegerea pentru principe străin, sunt rezolute a susţine provizoriul, până când acela va mulţămi dorinţa tuturor plaselor naţiunii. Unele jurnale observă că aceasta o vor face pentru eventualitatea unui aranjament cu Austria, ca schimb pentru Veneţia, ca să aibă provizoriul la dispoziţiune.

*

Fraţii români nu-şi vor uita că, până când nu s-au proclamat instituţiunile egalitare în Principate, era să-i abandoneze chiar şi Franţa, cu cuvânt că un cadavru nimeni nu îl poate apăra. Să se ia pe seamă locotenenţa ca să nu jignească, nici cât de puţin, din instituţiunile egalitare, că îndată ce vor înclina la pre-favoarea unei caste, cu prejudiciul altora plasele naţiunii vor săpa şi la mormântul fericirii naţiunii, altfel, ţinând tare de principiul egalitar, adoptat fără pre-favoruri, vor face din România, fără nici o îndoială, o fericită Belgia în Orient. Însă, aici, îmi aduc aminte de cuvintele domnului Mark Rebuk, care, în 4 martie 1859, când se pertractă, în parlamentul britanic, cauza unirii Principatelor, consimţea cu dorinţele românilor şi arăta sperarea că „ei, departe ca să mai fie sclavi diplomaţiei europene, îşi vor apăra demnitatea şi îşi vor cere independenţa chiar şi fără ajutor străin”.

*

Nu vă încumetaţi a face gardă orăşenească fără a arma şi poporul rural, că presupoziţia e gata cum că intenţiuni ca acestea nu sunt naţionale, ci eschive pentru caste şi adunături în contra pământenilor. Nu amânaţi, nici o zi, a pune în viaţă instituţiunea obligatorie, înainte de toate, că numai aceasta vă va dovedi înaintea lumii şi a naţiunii că v-aţi înălţat la sublimitatea misiunii, şi atunci credeţi că, nedând nici un scandal de tendinţe exclusive de caste, vor înceta de la sine toate „tânguirile şi zvârcolirile” şi puterea, hărnicia şi virtutea naţională, legată cu chitul dreptăţii egale, vor fi un fort inexpugnabil la intrigile străinilor.

*

Un pas spre mulţumirea generală s-a făcut, presa s-a liberat; ea să-şi facă datoria, apărând, luminând, dezvăluind şi ferind de rele. Toţi, din toate plasele, să fie la sentinelă, ca să nu accepte să semene diavolul sămânţa intrigilor, ce sfâşie orice ţară, şi Dumnezeu va fi cu România , când inimile tuturor românilor vor bate asemeni de cald pentru ea şi pentru regimul ei, de e emancipat şi înălţat mai presus de toate pretenţiile şi pornirile vânătorilor de plapome (Gazeta Transilvaniei, XXIX, 15, 7 martie / 23 februarie 1866, p. 60).

*

Proclamaţia către sătenii clăcaşi, din 1864

Proclamaţia către sătenii clăcaşi, din 1864

*

România. Bucureşti, 23 februarie 1866. Cea mai novisima ştire despre starea lucrurilor este că Camera şi Senatul român au ales, din sânul lor, comisiuni, care, mergând la curţile puterilor garantate, să apere şi să susţină drepturile României şi votul de la 11 februarie, adică cele 4 puncte: principe străin, unirea, autonomia şi guvernul constituţional.

*

Soarta a căzut pe domnii Vasile Boerescu şi Constantin Manolache-Epureanu, din sânul Camerei, iar din Senat se aleseră domnii Costaforu şi Stege. Din partea guvernului, se va desemna domnul Ion Brătianu, care şi până acum se afla lucrând în această chestiune. Doi dintre aleşi vor merge la Constantinopole.

*

Aceste ştiri ni le aduce ziarul „Românul”, care iarăşi apare în forma sa pe toate zilele. De altminteri, în Principate se speră că dorinţa generală a naţiunii pentru principele străin va afla sprijin în puterile garante. Numai o linişte şi o ordine, care iar să pună la uimire toată Europa , precum a pus-o şi actul de la 11 februarie, să se păstreze, prin măsurile cele mai circumspecte ale regimului, că de la această ordine va depinde tot rezultatul.

*

Comitele de Flandra Filip a sosit, în 26 februarie, din Italia, la Paris, unde românii aflători în Paris îl vor saluta cu urări omagiale şi e speranţa că, recunoscând puterile această dorinţă a naţiunii, că Filip I va primi tronul oferit.

*

Între toate măsurile locotenenţei şi ale corpurilor statului, care stau în continuarea activităţii sale autonome, ne îmbucură restituţia formei constituţionale a clerului, abrogându-se apucătura cea rusească de a subordona şi degrada ierarhia bisericească la starea volniciei Domnitorului, care putea fi cea mai periculoasă supt un principe cu simţăminte străine. Onorifica satisfacţiune aceasta şi pentru domnul Conte Scarlat Roseti, care, inspirat de ne-prescriptibilul drept al bisericii de a se constitui, prin dreptul alegerii, protestase, în zilele cele silnice, cu toată tăria, în Senat, în contra călcării fundamentului constituţiunii bisericii românilor de pe tot locul.

*

Guvernul a trimis consiliului de stat un proiect de lege pentru înfiinţarea guardiei naţionale, altul pentru libertatea presei şi, al treilea, pentru o constituţiune, care se şi dezbătură şi primiră, şi se vor dezbate în corpurile statului. De la înţelepciunea acestor corpuri, în momentele de faţă, va depinde depărtarea de orice pericol pentru libertatea naţională, care e fermecătoare pentru întreaga Românie. Progres întru ameliorarea instituţiunilor egalitare! Căci numai regresul e periculos, dar binele împacă pe toată sudoarea. S-au denumit şi comisari extraordinari, domnii Cozadini, peste 9 prefecturi de peste Milcov, şi A. Mavrocordat, peste celelalte 5, care, ca con-suitori, vor susţine unitatea în cugete. Noii prefecţi încă se denumiră vreo 16 (Gazeta Transilvaniei, XXIX, 16, 10 martie / 26 februarie 1866, p. 64).


Pagina 10 din 19« Prima...89101112...Ultima »