ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro - Part 10

Neguţătorii de femei din Bucovina (III)

Poliţiştii (comisarii Tiron şi Popovici) şi ziaristul Ionel Teodorescu, cu care am făcut câteva razii.

Poliţiştii (comisarii Tiron şi Popovici) şi ziaristul Ionel Teodorescu, cu care am făcut câteva razii.

*

Convorbirea reveni asupra tâmplarului şef de bandă, cunoscut de toate poliţiile europene. Prietenul meu, care-i cunoştea atât de bine trecutul, reluă şirul povestirii:

– Oricare poliţist, ca şi oricare cernăuţean, la curent cu asemenea chestiuni, îţi va putea spune, cu uşurinţă, numete acestui îndrăzneţ traficatt, şef de bandă. Este un oarecare Chussil, zis Summer, recte Singher Mottel Mortche. Prin numărul mare de afaceri, cât şi prin îndrăzneala sa, şi-a asigurat, de mult, o tristă celebritate. Dar mai interesant decât şeful, care nu operrează direct, ci numai prin complici, este un tovarăş al său, un oarecare Sumker, care a dat destut de lucru poliţiei noastre. Acesta era „Directorul” care angaja personalul necesar ademenirii victimelor, precum şi agenţii care le exportau. El angajase pe un anume Katz, care a şi fost prins, pe când procura „marfa”: câteva fete neştiutoare de nenarocirea ce se pregătise cu atâta dibăcie.

*

– Şi ce majloace de ademenire foloseau aceşti bandiţi?

– Foarte diferite. Principalul mijloc, căsătoria. Se căsătoreau religios, după ritul mozaic; apoi „nevestele”, în loc de voiaj de nuntă, nimereau pe vapoarele care debarcau victimele pe coasta Americii de Sud. De acolo, drumul duce, de-a dreptul, în casele de toleranţă, de unde nimeni şi nimic nu le mai poate scoate. Alteori, dacă acest mijloc nu era suficient de convingător, victimele primeau bani şi bijuteriii, pe care bandiţii aveau grijă, bine înţeles, să le smulgă, îndată ce victimele treceau graniţa. Agenţii acestor bande ştiu, şi astăzi, să exploateze, cu destulă îndemânare, naivitatea sau slăbiciunile nefericitelor fete, care se încred în asemenea oameni. Dar „tehnica operatorie” a acestor traficanţi este cu mult mai complicată şi mai diabolică. Ei sunt în legătură cu anumite agenţii de vapoare şi cu falsificatori, care procură victimelor acte false.

*

– Se cunosc asemea cazuri?

– Câte vrei. Un asemenea caz a făcut, nu de mult, senzaţie . Este proaspăt încă în amintirea noastră cazul celor două fete, Margareta Serafinovici şi Josefina Rodici, cărora autorităţile din Buenos Aires le-au refuzat intrarea, pentru că amândouă posedau acte româneşti false. Fetele au foot re-exportate şi amândouă au revenit la Cernăuţi. Cea dintâi se găseşte, şi astăzi, în oraşul nostru, şi ar putea povesti acel nenorocit drum spre America, pe care desigur că nu l-ar mai face niciodată, în asemenea împrejurări. Cealaltă, Josephine Rodici, după câtva timp şi-a procurat acte şi, astfel, a plecat din nou.

*

Chussil, „regele”, după o veche fotografie

Chussil, „regele”, după o veche fotografie

– Probabil că între complici se găseau şi agenţii de vapoare.

– Nu atât agenţii, cât agenţi, oameni fără scrupule, care beneficiau de numele sau adăpostul unei firme. Agenţii de categoria acestora, cu toată supravegherea poliţiei, izbuteau să săvârşească toate fărădelegile.

*

În timpul povestirii, spelunca se umplu de clienţi. Mai mulţi clienţi de ai poliţiei, decât cetăţeni onorabili. Unul, cu înfăţişare de apaş, era un vechi spărgător, eliberat de la ,,,pansion”. Alţi doi erau cunoscuţi pungaşi de buzunare. Nici „sexul slab” nu era mai rău reprezentat. Lîngă Morusia se aşeză o tipesă, probabil o confidentă, care-i şopti ceva la ureche; apoi se aşeză la una din mesele în jurul cărora piroteau câţiva muşterii, deopotrivă de suspecţi.

– Cum înţeleg, aici, la „Piticul”, este un loc de întâlnireal acestei „lumi bune”, de care trebuie să aibă mereu grijă agenţii poliţiei…

– Precum vezi…

*

O armonică începu să cânte, spre bucuria mesenilor, o arie apăşească. De la o masă veciă, un client, care ne filase tot timpul, încercă să intre în vorbă: un tip destul de suspect, care avea buza superioară despicată în două. În scurtă vreme, clientul şi prietenii săi erau invitaţii mei, la masa noastră, gustând din vinut ales, pe care îl comandasem. Când atmosfera se încinse, vinul îşi făcu efectul binefăcător: limbile începură să se dezlege, încet-încet, până ce unul dintre invitaţi, cel cu buza tăiată, începu spovedania. Omul povesti cum, pornind, într-o zi, de la o ocupaţie onorabilă, a ajuns în mijlocul răufăcătorilor şi cum, urmând toate scările mizeriei, trecând prin închisori, a ajuns, în cele din urmă, să se vindece pentru multă vreme. Această interesantă carte de vizită îmi folosi, mai târziu, să pot afla amănunte, în legătură cu reportajul meu. Comeseanul trăise doar în această lume suspectă, vreme îndelungată; cunoscuse atâţia maeştri, auzise atâtea isprăvi misterioase şi era, de bună seamă, la curent cu destule taine profesionale. Când omul cu buza despicată înghiţi a patra sticlă, limba i se dezlegă de-a binelea. Atunci putui afla un buletin sigur asupra mersului acestui trafic de carne vie.

*

– Este adevărat, în Cernăuţi se făceau mari afaceri. Traticanţii câştigau averi nebănuite. Aci era motorul întregului comerţ, şi pentru „casele” din ţară, şi pentru export… De vreun an şi jumătate, comerţul acesta a stagnat. Principalii negustori de femei, cu relaţii peste graniţă, au plecat în America, Constantinopol, Cairo, Alexandria. Au mai încercat, ici şi colo, afaceri, dar cu mai multă teamă. Au mai dispărut şi din agenţii de vapoare, şi din complici. În schimb, au rămas cei pentru traficul intern.

– Sunt mulţi?

– Destui. Chiar colo, la masa din faţă, cel cu cravata roşie este un asemenea negustor de femei. Clandestin, ce e drept, şi prevăzător, dar traficant în toată legea.

– S-ar putea să-l invit la noi?

– Nici prin gând! Este un cuţitar. Cum bea un pahar mai mult, dă cu cuţitul. Este în felul lui Ceauş.

– Care Ceauş?

*

– Cel care l-a înjunghiat, acum câtva timp, tot în acest cartier, la colţul străzii, pe Rudco Vagner, un tovarăş de aceeaşi meserie. Au băut, s-au certat şi, când au ieşit în stradă, Ceauş l-a fugărit şi i-a înfipt cuţitul în piept. A murit în braţele noastre… Este crima despre care s-a scris în gazete…

– Dar despre bătrâna Roza Hirsch, asasinată, acum câteva luni, ce ştii?

– Ce să ştiu! Ceea ce ştie toată lumea. Bătrâna, de când revenise din America, era o femeie detreabă. Dar mai înainte, se ocupase cu negoţul de femei şi cu exploatarea lor în case de toleranţă. Era o femeie foarte bogată. Avea proprietăţi şi bani, aci, în Cernăuţi. Aceasta a ispitit, de altfel, pe asasini s-o omoare.

*

– Parcă, după cât îmi amintesc din gazete, printre asasini era şi un dentist.

– Da. Un tehnician-dentist. Va răspunde şi el, ca şi celălalt, Pleşca, în faţa judecătorilor.

– N-aveau nici o legătură cu negustorii de femei?

– Nu cred. De altfel, dacă ar fi fost, judecătorul de instrucţie i-ar fi identificat cu uşurinţă, pentru că, aci, în Cernăuţi, principalii traficanţi, care se mai găsesc încă nepedepsiţi, sunt cunoscuţi…

– Dar despre Mottel, „regele”, ce ştii?

*

Într-o zi...

Într-o zi…

*

Omul cu buza despicată se încruntă. Apoi, după câteva clipe, mă întrebă:

– Îl cunoşti?

– Nu.

– Atunci de unde ştii de Mottel?

– Am auzit vorbindu-se îndeajuns. L-am gasit pe fişele mele, printre oamenii condamnaţi. Este un vechi client al puşcăriei; dar, în acelaşi timp, un as al acestui trafic…

*

– Despre Mottel, un scriitor ar putea scrie un roman. Şi dacă s-ar duce, acum, în America, l-ar găsi, desigur, acolo la lucru.

– Are şi acum bandă, agenţi, complici şi case de exploatare. Cine i-a spus „regele” traficanţilor i-a spus bine. N-a apărut de multă vreme. Dar dispariţiile din ultimul timp – fete care dispar fără nici o urmă – ca şi dispariţiile din ultimii ani, rămase încă misterioase, nu pot fi decât opera lui. Lucrează cu atâta artă, încât nici cei mai iscusiţi detectivi nu-i pot da de fir…

– Totusi, de vreme ce metodele drumurile sunt cunoscute, nu este greu de împiedicat operaţia…

– Se cunoaşte că eşti străin de chestie. Poţi împiedica pe oricare, poţi lua măsuri pentru cea mai strictă supraveghere a oamenilor care îmbarcă, pe ascuns, femei la Constanţa, poţi folosi o mie de ochi de detectivi penttru oricare alt traficant, nu însă şi pentru acest şef suprem…

Nehama, una din victimele traficanţilor de carne vie, vândută de propriul ei soţ, prezentând dovada exportului şi exploatării.

Nehama, una din victimele traficanţilor de carne vie, vândută de propriul ei soţ, prezentând dovada exportului şi exploatării.

*

– Pe cât mi s-a spus, tot aci, în Cernăuţi, anul trecut, autorităţile au împiedicat exportul celor trei fete, vândute pentru Buenos Aires, Gusta Schneider, Cili Schächter şi Iana Raspel.

– Am auzit şi eu. Dar nu era mâna „Şefului”. Pe cine pune mâna lui drăcească, nu mai scapă. Victima călătoreşte până departe, cu iluzia că este cea mai fericită dintre femei. Dar, când se pomeneşte în mijlocul bandei, vândută tuturor negrilor, aventurierilor, în vâltoarea acelei mizerii, pe care numai cine a pătimit-o şi a mai putut supravieţui o poate spune, femeia îşi vede cea mai groaznică moarte. Dacă a scăpat din spital sau din casa de nebuni nu-i mai rămâne decât sticla cu otravă.

*

– Ar fi interesant de ascultat spovedania unei asemenea victime.

– În Cernăuţi sunt destule. Dacă te interesează – şi acum constat că te interesează mai mult decât am putut bănui – îţi voi înlesni întrevederea cu asemenea exemplare…

– Putem găsi şi o victimă de-a „Şefului”?

*

– Nu cred. Victimele „Şefului” nu se mai întorc. Cum am mai spus, cine intră în mâma lui nu mai scapă vie. Este un om groaznic, un şarpe, care hipnotizează victimele, complicii, agenţii. Şi toată această lune este atât de vrăjită de acest om, încât, întrebaţi de un judecător, ar mărturisi, în plină inconştienţă, că şeful… este cel mai bun dintre oameni. De altfel, eu cred – şi am pretenţia de a cunoaşte destul de bine lucrurile – că pe această putere hipnotică se bazează aceşti oameni rafinaţi, înzestraţi cu acea supra-inteligenşă, caracteristică geniului rău.

*

Se făcuse târziu. Muzica încetase, muşteriii, care consumaseră o însemnată cantitate de vin, dispăruseră ca prin farmec; o caracteristică a acestor suspecţi: apar şi dispar ca umbrele. Singură, la sobă, Morusia, „decana”, îşi mai prelungea somnul. la invitaţia destul de puţin discrtă a patronului, femeia se sculă, îşi frecă ohii împăienjeniţi şi se apropie, cu destulă îndrăzneală, de masa noastră.

– V-aş cere o cafea…

*

Morusia se intercală şi ea în conversaţia noastră, care făgăduia să fie din ce în ce mai interesantă. Omul cu buza despicată crezu necesar să-i adreseze un compliment grosolan:

– Uite una, pe care traficanţii de femei n-ar exporta-o nici pentru un vapor cu aur…

Morusia îl privi chiorâş, apăşeşte, apoi îi dădu replica:

– Poate că mă socoteşti gâscă. De unde ştii că nu ar vrea? Poate că nu îndrăznesc. Ştiu eu ce pâine este aia din America…

– Dar de unde ştii?

*

O stradă din Cernăuţi, care a dat de lucru urmăritorilor traficanţilor de carne vie.

O stradă din Cernăuţi, care a dat de lucru urmăritorilor traficanţilor de carne vie.

*

– Hehei! E destul de neagră şi de mizerabilă pâinea pe care o mâncăm noi; dar pâinea lor este şi mai amară. Dacă fetele care visează paradisul din Orient sau din America ar vedea ceea ce am văzut eu, pe trotuarele Cernăuţilor, n-ar mai îndrăzni să iasă din casă. A fost una, care s-a întors din Tampico, din Cuba. A plcat „măritată”, cum se mărită mai toate fetele care iau drumul Americii. S-a întors, după câţiva ani, o umbră de om, roasă de boli şi fără o cămaşă pe ea. O mâncau viermii, pe un maidan. Nici cel mai cumplit păcat nu putea fi ispăşit astfel de o făptură omenească. A murit cu mult mai rău decât un câine, uitat şi părăsit de toată lumea…

Morusia îşi scutură capul, ca trezită dintr-un vis rău.

– Dar, în definitiv, ce vă interesează asemenea lucruri? Mizerii omeneşti neştiute. Câte nu le tăinuieşte pămâtul, care, la urma urmei, ne înghite pe toţi…

Un pretins hotel la Cernăuţi, în realitate speluncă şi primejdioasă „casă de întâlnire”, care ascunde cea mai zguduitoare mizerie omenească cu putinţă.

Un pretins hotel la Cernăuţi, în realitate speluncă şi primejdioasă „casă de întâlnire”, care ascunde cea mai zguduitoare mizerie omenească cu putinţă.

*

Patronul, omul acela mărunţel, cu ochii şireţi, asculta şi privea cu regret la masa noastră, care nu mai consuma nimic. Ajunseserăm cu toţii la saturaţie. Şi, pe când îşi plimba regretul printre muşteriii care nu mai cereau nimic, şi când ceasornicul, care arăta o oră mai mult decât târzie, doi oameni, cu feţele întunecate, îşi făcură apariţia. Morusia şi omul cu buza despicată îi făcură semne, ca şi când s-ar fi înţeles din ochi asupra prezenţei celor doi noi mulşterii… Apoi, femeia continuă, în şoaptă:

– Iată doi oameni detreabă! Unul a ieşit din închisoare şi altul intră, peste câteva zile. Cine ştie ce-au „operat”, acum!

*

Întârziaţtii ne priviră cu destulă precauţie, apoi, când se convinseră că prezenţa noastră nu implica nici un pericol, se aşezară la masă. Omul cu buză tăiată încercă să intre în vorbă cu unul din cei doi muşterii. Dar tipul cu înfăţişarea străină îi adresă un cuvânt răutăcios, mai mult o provocare. Patronul, înţelegând situaţia, ne prezentă nota de plată şi, cât ai clipi din ochi, plecarăm, în cea mai mare grabă. Femeia se scuză, ca şi cum ar fi avut vreo vină.

*

– Nu făcea, pentru dumneavoastră, să vă expuneţi la vreun scandal. Erau gata. I-aţi văzut. I-a indispus prezenţa dumneavoastră. Şi nu era exclus să se răzbune, aruncându-vă vreun cuţit.

– Erau cuţitari?

– Ceva mai periculoşi decât aceştia.

– Atunci, criminali.

– În orice caz, oameni care n-au frică de nimic… Unul este fostul tovarăş al omului cu o singură mână, de care s-a folosit, multă vreme, „regele” traficanţilor de femei, omul misterios, care apărea şi dispărea ca o fantomă…

*

– Aşadar, a existat omul cu o singură mână, despre care se spune că era cel mai primejdios complice al bandei.

– Nu numai că a existat, dar l-am cunoscut cu toţii. L-a cunosout şi poliţia. Dar era argint viu. Despre acest om se spune că, pe lângă meşteşugul de a ademeni fete, prin toate mijloacele, avea şi pe acela de a le teroriza în aşa chip, încât niciuna nu îndrăznea să sufle vreun cuvânt, până ce nu părăsea graniţa… El era omul de legătură cu agenţii străini, poate tot el este acel primejdios traficant „Gersl”, pe care-l urmăresc, astăzi, poliţiile străine… Se travestea în felurite chipuri, când cerşetor, când domn elegant, când invalid decorat, când birjar, când logodnic de meserie. Întocmai ca în filmele senzaţionale de cinematograf. Eu cred că, în indeplinirea poruncilor pe care i le dădea şeful, nu se da în lături de la nimic. Elena Marinescu, răpită, acum 7-8 ani, se crede că a fost omorâtă, pentru că fata, descoperind operaţiunile întregii bande şi unele secrete, ce nu trebuiau ştiute de nimeni, în afară de invalidul misterios, a încercat să scape din ghearele lor. Elena, în aceste împrejurări, nu mai era o „marfă” oarecare, pe care se putea pretinde un preţ, pe atunci destul de bun, pentru că era fată frumoasă şi onorabilă, ci un pericol pentru întreaga bandă, deopotriv de primejdioasă la noi, ca şi în fundurile Orientului sau ale Americii. Acei care cunosc, mai de aproape, operaţiunile traficanţilor cred că Elena Marinescu a fost omorâtă. De altfel, nici până astăzi, cu toate cercetările, nimeni n-a putut afla nimic despre soarta ei (Nicolae Țic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 1, 1 ianuarie 1934, pp. 6-8).


1933: Neguţătorii de femei din Bucovina (II)

Hotelul „Lemberg” din Cernăuţi, unde a fost arestată faimoasa bandă poloneză de traficanţi internaţionali. Banda capturase două fete, care au putut cunoaşte…

Hotelul „Lemberg” din Cernăuţi, unde a fost arestată faimoasa bandă poloneză de traficanţi internaţionali. Banda capturase două fete, care au putut cunoaşte…

*

Înnoptase. La lumina felinarelor, Cernăuţii, oraş pe care îl cunoscusem, cu doisprezece ani în urmă, atât de murdar şi atât de plângător, îşi arăta, cu oarecare cochetărie, silueta zveltă. Caii birjarului urcau anevoie poala dealului dinspre gară, presărată cu acele cartiere despre care auzisem atâtea povestiri în legătură cu traficul de femei. Sunt cartierele în care se refugiază drojdia societăţii, pestriţa interlopă lume, care adăposteşte, atât de intim, pe traficanţii de femei şi pe numeroşii lor complici. În mersul legănat al trăsurii, apar, ici şi colo, firme luminoase, al căror neoane îmi evocă nume de cârciumi, baruri sau cafenele de dubioasă şi, în orice caz, de tristă celebritate. Le-am auzit doar, de atâtea ori, în tren, de la tovarăşii mei de drum.

*

Birjarul pare ca mi-a înţeles gândul, de aceea mână încet caii. Aşa, pot vedea destul de limpede, la lumina felinarelor, umbrele „păsărilor de noapte”, care şi-au făcut apariţia. Umbrele se mişcă sfios, cu mlădieri feline, în căutarea muşteriilor, care se îndreaptă spre cârciumi. În pieptul dealului, luminile sunt mai intense. De aici, începe o altă lume, o altă viaţă: „păsările de noapte” maschează, cu mai multă şiretenie, trista lor profesiune, printre trecătorii neştiutori de păcatele trotuarului; localurile sunt mai puţin tenebroase, atmosfera, alta decât aceea care apasă atât de greu cartierele din vale.

*

Noaptea, la Cernăuţi: birjarul misterios

Noaptea, la Cernăuţi: birjarul misterios

PAJURA NEAGRĂ. Restaurantul „Pajura Neagră”. Local select, cu muzică bună, chelneri cuviincioşi şi mâncare mediocră. Pe cât se pare, publicul preferă muzica, de vreme ce majoritatea consumatorilor mai mult ascultă, decât mănâncă. Mesele sunt arhipline. De-abia găsesc loc. Întâmplarea face ca doi prieteni cernăuţeni să-mi ofere ospitalitate la masa lor. Unul, gazetar, plecat, de multă vreme, din Bucureşti, pare entuziasmat de proiectul meu, de a scrie un reportaj despre traficanţii de carne vie şi, mai ales, de a începe cu Cernăuţii, oraş care şi-a asigurat, de mult, o tristă celebritate în asemenea materie.

*

După miezul nopţii, o spovedanie

După miezul nopţii, o spovedanie

– Aşadar, este adevărat că Cernăuţii deţin recordul?

– Nu ştiu dacă este oraşul care bate recordul. Ceea ce ştiu însă sigur e faptul că această capitală a Bucovinei a fost un centru principal al acestui trafic, că în lucrările internaţionale, care se ocupă cu această problemă, este citat ca punct de operaţii şi de tranzit al principalelor bande naţionale şi internaţionale; astăzi sunt o sumă de traficanţi identificaţi, unii milionari şi mari proprietari, care sfidează viaţa de muncă şi de nevoi a celor săraci… Iată unul, domnul de la masa vecină, care fumează tacticos ţigara de foi… Este faimosul Ch., al cărui frate, ca şi un văr al său, s-a ilustrat prin loviturile comerţului de carne vie. Vărul său, astăzi în America, după cum vei putea afla, în cursul investigaţiilor dumitale, este regele traficanţilor de femei; un tip veros, cu 13 condamnări la activul său, care pretinde că e tâmplar, dar care, în realitate, este şeful unei periculoase bande, cu întinse ramificaţii în ţară şi în străinătate. Organizaţia posedă case de toleranţă la Bombay şi Rio de Janeiro, unde, anual, exportă zeci de victime…

*

– Autorităţile îi cunosc?

– Cum să nu-i cunoască! Fişele lor sunt destul de precise, iar dosarele lor, destul de voluminoase.

– Atunci, de ce nu-i arestează sau nu-i expulzează?

– Ca să-i aresteze, trebuie să-i prindă, din nou, asupra faptelor. Iar ca să-i expulzeze, trebuie să fie străini. Din nefericire, autorităţile nu pot face nici una, nici alta, mulţumindu-se să-i numere printre cei puşi sub observaţie, aşa numiţii suspecţi… Dar ei sunt atât de abili, încât pot sta nesupăraţi de nimeni, ronţăind milioanele agonisite dintr-o atât de murdară meserie.

Pepi Hoffer, o victimă a neguţătorilor de femei, a cărei viaţă este un adevărat roman.

Pepi Hoffer, o victimă a neguţătorilor de femei, a cărei viaţă este un adevărat roman.

*

Chelnerul, care ne-a adus, pe o elegantă tavă, un splendid ciolan de vită la cuptor, întrerupe, o clipă, şirul povestirii. Privesc chipul domnului cu ţigara de foi, milionarul traficant de femei, cu o atât de bogată fişă în cazierele poliţiei, care afectează o supremă indiferenţă faţă de toţi şi o nesfârşită linişte sufletească… Un tip de bandit pomădat mieros, care ştie să se strecoare în lumea bună. Trăsături vulgare, de proxenet parvenit, căruia, din nefericire, nimeni nu îndrăzneşte să-i rupă masca… Meditează, plimbându-şi privirea de pasăre rapace prin rotocoalele fumului de ţigară, atât de ieftin plătit cu viaţa atâtor nenorocite, pe care le-a vândut ca pe nişte simple vite… Cine ştie, gândurile îi zboară departe, peste ocean, în casele de perdiţie, unde victimele, cu preţul trupurilor lor ciuruite de boală, agonisesc arginţii spurcaţi…

*

Celălalt prieten, la curent cu operaţiunile principalilor traficanţi, îmi completează informaţiile:

– Mai târziu, după miezul nopţii, când vei începe vizita prin localurile pe care le frecventează aceşti traficanţi, vei putea vedea că tovarăşii elegantului domn cu ţigara de foi, de aci, sunt oameni care, ceva mai modeşti, se mulţumesc cu viaţa mocirloasă a tavernelor şi speluncilor din vale. Sunt spărgătorii, hoţii de buzunare, apaşii, proxeneţii, mijlocitorii, o întreagă lume de complici, care sunt adevăraţii operatori, care lucrează din ordinul şefilor… Vei face, curând, cunoştinţă cu această lume, dacă, într-adevăr, ai curajul să vizitezi speluncile.

*

– Tocmai pentru acest motiv am şi venit la Cernăuţi. Altfel, m-aş fi mulţumit să scriu reportajul după notele şi informaţiile pe care le aveam la Bucureşti…

– În asemenea materie, adăugă colegul meu cernăuţean, nu realizezi nimic, dacă nu faci investigaţii proprii, oricare ar fi riscul.

*

Se făcuse târziu. „Pajura Neagră” se golise. Doar la o masă vecină, un grup, minoritar în faţa halbelor pline, mai disputa încă, în nemţeşte, o controversă politică. Prietenii mei, extrem de amabili, se oferiră să mă însoţească în mica incursiune nocturnă, întocmind ad-hoc un itinerariu destul de interesant. Pornirăm la drum, însoţiţi de reporterul fotograf, nedespărţit în asemenea ocazii, Ştefan Ignat.

*

La Wartenberg-Bar, într-o noapte: filajul câtorva suspecţi şi mărturia câtorva informatoare.

La Wartenberg-Bar, într-o noapte: filajul câtorva suspecţi şi mărturia câtorva informatoare.

*

ÎN SPELUNCA PITICULUI. În cartierul gării, pe care-l văzusem, cu câteva ceasuri mai devreme, din caleaşca cu care urcam dealul, spre oraş, sunt o sumă de localuri de o îndoielnică reputaţie, frecventate, în majoritate, de proxeneţi, traficanţi, spărgători, puşcăriaşi, femei de moravuri uşoare. Sunt, ce e drept, şi oameni cumsecade, care se abat pe la aceste localuri şi care servesc, în general, consumaţie ieftină şi bună. Dar marea majoritate o formează acea drojdie suspectă a societăţii cernăuţene, din mijlocul căreia poliţia recrutează pe toţi delicvenţii.

*

Iată-ne în faţa unui local cu înfăţişare plângătoare, cu geamurile murdare, cu pereţii afumaţi. Este spelunca „Piticului”, atât de cunoscută în lumea suspecţilor şi a răufăcătorilor. O „pasăre de noapte” roteşte în jurul intrării. Probabil aşteaptă sau păzeşte ceva.

– De regulă, îmi explică prietenul gazetar, acestea sunt… aparatele de semnalizare pentru cei urmăriţi de poliţie… Vei vedea, în curând, mişcarea…

*

Într-adevăr, după ce femeia se convinse că ne îndreptăm spre „Pitic”, bătu în geam. Din speluncă, ţâşni ca o săgeată un individ mărunţel, cu chip de apaş, care o rupse de fugă… Femeia se depărtă, apoi, încetişor, ca şi când nu se întâmplase nimic.

– Ai văzut? Era, desigur, un borfaş urmărit de poliţie…

*

În speluncă, semi-întunericul becurilor arunca lumina lor plângătoare peste mescioarele populate cu tipi şi tipese, de cele mai bizare speţe. Un aer acru, muiat în miros de alcool şi fum de ţigară, împrumuta atmosferei acel specific al tavernelor care adăpostesc drojdia trotuarelor. Lângă, noi, la o sobiţă de gătit, care serveşte şi la încălzitul localului, sta, zgribulită de frig, o femeie. Este Morusia, decana „păsărilor de noapte”, care se încălzeşte şi care, singura dintre toate clientele speluncii, are acest drept. La un pahar cu vin, reluăm discuţia, întreruptă la „Pajura Neagră” (Ion Ţic, în Ilustraţia română, Anul V, nr. 52, 24 decembrie 1935, pp. 6, 7).


1933: Neguţătorii de femei din Bucovina (I)

Cernăuţi: Piaţa Unirii, cel mai afluent loc, în jurul căruia se petrec cele mai nebănuite lucruri

Cernăuţi: Piaţa Unirii, cel mai afluent loc, în jurul căruia se petrec cele mai nebănuite lucruri

*

ACCELERATUL DE CERNĂUŢI. în compartimentul trenului de Cernăuţi, în care călătoream, tovarăşul meu de drum, un pensionar „cu barbete” a la Franz Ioseph, îşi continua tirada, începută în Gara de Nord. Spunea omul, nici mai mult, nici mai puţin, în indiferenţa celor trei călători din compartiment, că, între atâtea ofense aduse Bucovinei, cea mai mare este, desigur, cea adusă de mult, de nu ştiu care delegat la Liga Naţiunilor, care a aşezat Cernăuţii în fruntea oraşelor celebre prin „comerţul de carne vie”. Glasul bucovineanului tremura de indignare:

*

– Nu mi-ar fi necaz, spunea omul cu „barbete”, dacă aceşti oameni, care pretind că au făcut anchete, prin delegaţi la faţa locului, ar prezenta dovezi că, într-adevăr, Cernăuţul nostru deţine recordul traficanţilor de carne vie. Apoi aşa, cum au decurs discuţiile în presă, a rămas impresia că nu ne-am osteni îndeajuns să pedepsim şi să stârpim bande de traficanţi. Slavă Domnului! Autorităţile au dat pe mâna justiţiei atâţia bandiţi. Şi dacă justiţia nu i-a putut pedepsi aşa cum trebuie, după faptele lor, este că, în cele mai multe cazuri, ei au găsit suficiente mijloace de apărare, fie pentru a micşora vina, fie pentru a scăpa pe marginea Codului penal.

*

O cucoană dolofană, care-şi mângâia, tot timpul, o potaie cu părul de mătase, căscă, apoi interveni în discuţie, privind pe geamul vagonului:

– Ne-ai omorât, domnule, cu Liga Naţiunilor şi cu traficanţii dumitale… Traficanţi de femei sunt pretutindeni. Şi dacă Cernăuţul nostru si-a asigurat o astfel de celebritate, vina nu poate fi decât a împrejurărilor, care au permis bandiţilor internaţionali să profite de apropierea acestui oraş de frontieră şi de existenţa unor „specialişti”, rămaşi moştenire din vechea monarhie, care au profitat de vremurile nu tocmai limpezi de după război.

*

– De acord cu dumneata. Dar de ce oraşul nostru să fie „centrul” comerţului de carne vie?…

– Pentru că, din nefericire, acesta e adevărul. Dumneata nu cunoşti triunghiul comerţului de carne vie, Cernăuţi – Bucureşti – Constanţa?

*

Lămuririle doamnei, care părea, la început, atât de plictisită de un asemenea subiect, mai ales că domnul cu „barbete” îl abordase în chip de monolog, avură darul să încordeze atenţia tovarăşilor de drum şi să-i îndemne la discuţii. Un tânăr, care ascultase, cu destul interes convorbirile, interveni:

– Eu cred că şi alte oraşe sunt deopotrivă de ilustre. Iată, de pildă, Iaşul, de unde vin chiar acum, care se găseşte încă sub impresia isprăvilor unei îndrăzneţe bande, al cărei şef, Petru Voitenco, a fost de curând arestat. Voitenco, un puşcăriaş invalid, atrăgea mila trecătorilor şi dragostea nevinovată a copiliţelor. Nimeni n-ar fi bănuit că „nefericitul” invalid nu numai că se ocupa cu acest condamnabil comerţ, dar că este şeful unei organizaţii care opera intens în Iaşi, în judeţ, că avea ramificaţii în toate oraşele Basarabiei. Un tip din romane sau din filmele senzaţionale. El ademenea fetiţe între 12-15 ani, pe care le vindea pentru export. Odată cu acest primejdios traficant au fost arestaţi şi câţiva membri ai „asociaţiei”: Raliţa Haralamb, Iancăl Pril şi Solomon Iancu, iscusiţi „discipoli”… Înţelegeţi disperarea bieţilor părinţi, care-şi văd copiii răpiţi nenorociţi de asemenea indivizi, care ar merita să fie împuşcaţi, fără altă judecată…

*

Isidor Goldstein, zis „Dorcu”, un cunoscut traficant de carne vie (4 ani închisoare şi alte 19 condamnări)

Isidor Goldstein, zis „Dorcu”, un cunoscut traficant de carne vie (4 ani închisoare şi alte 19 condamnări)

– Eu sunt avocat, interveni un al treilea. Şi îmi amintesc că, la un proces, apărarea unui asemenea negustor de carne vie se sprijinea pe un argument menit să-i micşoreze culpa: traficantul susţinea că înlesnise exportul unei prostituate. A făcut un serviciu societăţii româneşti, pe care a scăpat-o de un element dezonorant…

*

– Dar tocmai aci este miezul problemei, spuse pensionarul cu barbete. „Marfa” de care vorbeşti nu se caută nici pentru casele de toleranţă de la noi, cu atât mai puţin pentru „export”. Victimele sunt fete din case onorabile, copile nevinovate de la oraş sau de la ţară, care cad victime ademenitorilor atât de iscusiţi, care se slujesc de mijloace atât de variate, de la căsătoria de circumstanţă, până la violenţă sau teroare. Dacă aceşti traficanţi ar exporta toate lepădăturile societăţii, poate ar binemerita, de la noi, toată recunoştinţa. Dar adevărul e cu totul altul, de aceea ceea ce săvârşesc aceşti oameni sunt adevărate crime fără nume.

*

Convorbirea continuă, pe această temă, până ce al patrulea tovarăş de drum, „taciturnul”, un mustăcios cu aer de agent secret, care ascultase, tot timpul, fără a scoate o singură vorbă, interveni, eu vocea pe jumătate răguşită:

– Dacă cineva ar socoti câte fete dispar, fără urmă, în fiecare an, ar ajunge la o cifră îngrozitoare. Câţi oameni nu şi-au înăbuşit durerea ciudatelor dispariţii, de teama unei ruşini nejustificate? Câte inimi n-au sângerat, în tăcere, aşa cum numai o inimă de părinte poate sângera, fără ca cineva să le poată da măcar consolarea unui singur semn de viaţă! Dacă ar şti bieţii oameni ce ajung nenorocitele fete, ademenite în acele case de toleranţă din Orient sau din America de Sud, ar înnebuni de groază…

*Boby comisionarul

Urmă o tăcere apăsătoare. Drumeţii, până atunci voioşi, căzură, dintr-odată, pe gânduri. Cine ştie ce gândeau, poate, ca şi mine, la tragedia atâtor suflete nevinovate, pe care nimeni şi nimic nu le mai poate feri de nenorocire; la spectacolul degradator al acestui „comerţ”, pe care beneficiarii, aventurieri sau puşcăriaşi de rând, îl fac din umbră, cu abilitate şi trucuri de adevăraţi maeştri; la neputinţa autorităţilor de a pedepsi pe aceşti bandiţi, care scapă, de cele mai multe ori, printre degete.

*

După câtva timp, domnul cu barbete, care părea, până la un punct, mulţumit că subiectul pe care îl abordase, dintr-o revoltă, ne preocupase pe toţi, rupse tăcerea:

– Şi totuşi, dacă gazetele ar publica un strigăt de alarmă… Cine ştie! Victimele ar putea fi prevenite, bandiţii înfricoşaţi în ascunzătorile lor, iar autorităţile îndemnate să intensifice lupta contra acestei pacoste…

*

Rapidul trecuse dincolo de inima Moldovei. Strigătul de alarmă al tovarăşului meu de drum îmi sugeră ideea unui reportaj, ce e drept anevoios şi, până la un punct, primejdios, dar extrem de interesant. Acestui om îi datorez incursiunea în „triunghiul comerţului de carne vie Cernăuţi – Bucureşti – Constanta” acel triunghi care ascunde atâta tragedie omenească, în cele mai nebănuite manifestări. Această incursiune gazetărească o voi povesti cititorilor, în lumina notelor şi fotografiilor pe care le-am putut culege.

*

Un crâmpei din „Hala vechiturilor” din Cernăuţi, un punct de observaţie pentru urmăritorii suspecţilor

Un crâmpei din „Hala vechiturilor” din Cernăuţi, un punct de observaţie pentru urmăritorii suspecţilor

*

CERNĂUŢI. Întâmplarea a făcut ca, înainte de a ajunge în capitala Bucovinei, un bătrân şi iscusit poliţist să-mi furnizeze o sumă de informaţii preţioase, de care m-am folosit, cu mult succes, în îndeplinirea proiectului meu. Simpaticul „copoi”, în veşnica goană după răufăcători, urcase scările „rapidului”, într-o gară din apropierea vechii noastre graniţe. Păru fericit să regăsească un prieten bucureştean şi se amuză, câtva timp, de hotărârea mea de a întreprinde, cu orice preţ, o anchetă printre neguţătorii de femei. În cele din urmă, când văzu încăpăţânarea cu care stăruiam în planul pe care mi-l făurisem între două staţii de drum de fier, prinse a-mi deşerta sacul amintirilor sale despre asociaţiile şi bandele de traficanţi de carne vie din Cernăuţi.

– Crezi că aceşti primejdioşi oameni sunt creaţia vremurilor de după război?

*

– Nu. Au existat în toate timpurile. Arhiva moştenită de la poliţia austriacă stă martoră, să dovedească oricui că frumoasa capitală a Bucovinei a avut, între atâtea celebrităţi, şi pe cei mai vestiţi şi mai periculoşi traficanţi de femei… Îmi amintesc că, îndată după Unire, Cernăuţul a redevenit centrul comerţului de carne vie. Reveniseră bandele naţionale şi internaţionale, reveniseră cei mai iscusiţi şi mai îndrăzneţi traficanţi, care au reînviat epoca de înflorire a acestui josnic comerţ. Dispăreau fetele, femeile cum dispar oile din târlă, iarna, când năvălesc lupii. Am luptat, atunci, după cum luptăm acum. Dar lupta era extrem de grea, pentru că traficanţii, în marea lor majoritate puşcăriaşi care-şi făcuseră osânda sau oameni în veşnică harţă cu justiţia, buruieni otrăvitoare din mocirla societăţii, luptau cu cele mai rafinate mijloace, în aşa chip, încât, de cele mai multe ori, izbuteau să ne înşele vigilenţa. Aparatul traficanţilor internaţionali, precum vei putea constata dumneata, este destul de complicat. Este un întreg păienjeniş, din care victima nu scapă niciodată. Am urmărit doar atâţia tipi, atâtea afaceri necurate şi am arestat atâţia suspecţi, prinşi la strâmtoare, încât ajunsesem să fiu, pentru aceşti indivizi, o adevărată sperietoare… După maniera de lucru, ajunsesem să identific isprăvile „maeştrilor” şi să le iau urma.

*

Cernăuţi: După miezul nopţii, în spelunca „Piticului”, locul de întâlnire al suspecţilor

Cernăuţi: După miezul nopţii, în spelunca „Piticului”, locul de întâlnire al suspecţilor

*

– Dar cum se face că foarte mulţi, deşi condamnaţi pentru alte fapte, au rămas nepedepsiţi pentru comerţul de carne vie?

*

– Pentru că, de cele mai multe ori, chiar victimele, sub teroare, de frica ameninţărilor cu moartea, tăgăduiesc faptele sau le pun pe seama altora, morţi sau dispăruţi. Îmi amintesc de o fată, pe care am găsit-o la un anume Brukenthal, pe care-l urmăream de mult. Acest negustor de femei, în aparenţă un evlavios, care, într-adevăr, slujea la o casă de rugăciuni din Cernăuţi, mi-a căzut, într-o zi, în capcană. Dar victima, o inconştientă, a fost aceea care i-a luat apărarea, convinsă că făgăduielile lui mincinoase îi vor aduce fericirea visata. Fericirea a putut-o vedea, în urmă, când ajunsese să-şi vândă trupul celui dintâi venit (Ion Ţic, în Ilustraţia română, Anul V, nr. 51, 13, decembrie 1935, pp. 6, 7).


Citiţi-vă destinul: mâna vorbeşte!

1 – linia vieţii; 2 – linia capului; 3 – linia inimii; 4 – linia destinului

1 – linia vieţii; 2 – linia capului; 3 – linia inimii; 4 – linia destinului

*

Mâna omului este o carte deschisă, în care se  poate citi lămurit şi înfăţişarea ei exterioară, precum şi trăsăturile  palmei. sunt considerate de veacuri ca instrumente de tâlcuire fidelă. Să observăm, în primul rând, trăsăturile în­scrise pe palmele ambelor mâini. Vom constata că, foarte adesea, există o deosebire pronunţată între mâna stângă şi cea dreaptă.

*

Dacă trăsăturile ambelor mâini sunt asemă­nătoare, asta înseamnă că omul se mulţumeşte să rămână pe treapta pe care se află, cu însu­şirile şi aptitudinile sale, fără să fie îmboldit de dorinţa de a şi le dezvolta. Dacă mâna dreapta e mai bogată în linii şi mai expresivă, atunci persoana respectivă îşi dezvoltă însuşi­rile şi va da o formă conştientă vieţii sale.

*

Ca pildă pentru desfăşurarea aptitudinilor interioare, vom descrie mâinile unui artist.

*

1 – linia vieţii; 2 – linia capului; 3 – linia inimii; 4 – linia destinului

1 – linia vieţii; 2 – linia capului; 3 – linia inimii; 4 – linia destinului

*

Mâna stângă ne trădează vitalitate impulsivă şi fantezie puternică. Dar puterea de creaţie, conştientă şi inconştientă, nu găseşte nici o expresie spirituală. Asta ne-o arată conforma­ţia liniei capului şi a inimii, care nu se supra­pun, ca la mâinile normale, ci taie mâna formând o singură linie transversală.

*

În mâna dreaptă, linia capului şi cea a inimii sunt despărţite, ceea ce înseamnă că, conste­laţia nenorocită este înlăturată, energiile spirituale şi forţele sufleteşti sunt bine dezvoltate şi spiritualizează viaţa fizică, activă.

*

Desfăşurarea vieţii, din punct de vedere al voinţei şi inteligentei, îşi găseşte cea mai lă­murită expresie în degetul cel mare al mânii şi în linia capului. Un policar bine pronunţat, solid, cu extremitatea lată, caracterizează pe omul cu voinţă tenace, pe omul neinfluenţabil, care-şi stăpâneşte viaţa prin muncă conştientă şi energie. Linia capului, cea mai de jos dintre cele două mari linii transversale de pe suprafaţa inferioară a mânii, mărturiseşte înfăptuirea impulsului voinţei, intensitate şi di­recţie hotărâtă a gândurilor. Când este lungă şi clară, ne trădează pe omul inteligent şi energic.

*

Dacă linia capului, din mâna stângă, por­neşte în jos, iar cea din mâna dreaptă are direcţie orizontală, înseamnă că avem de-a face cu un om care, în tinereţea sa, a fost însufleţit de fantezie, idealism, avea înclinaţii melancolice şi depresiuni, dar mai târziu, a imprimat vieţii sale un caracter mai real şi mai sta­tornic.

*

Dacă observăm linia capului în legătură cu aceea a destinului, recunoaştem pe omul care ia poziţie conştientă în faţa problemelor pe care i le pune viaţa. Căci linia destinului, care trece vertical prin mijlocul mânii şi urcă spre degetul mijlociu, arată cum se comportă omul faţă cu problemele mediului ambiant şi cum îşi armonizează viaţa interioară cu cerinţele lumii din afară. O linie a capului clară şi lungă, precum şi o bună linie a destinului aparţin unui om care ştie ce are de făcut şi care, în afirmarea destinului său, găseşte posibilitatea dezvoltării interioare.

Din împărţirea suprafeţei interioare şi forma mânii sale, ne dăm seama în ce măsură omul are posibilitatea transformării sale spirituale. Linia capului desparte palma în două părţi. Sfera de deasupra liniei capului este expresia predispoziţiei spirituale a omului; cea de dedesubtul liniei capului exprimă legăturile sale cu pământul. Cu cât e mai mare spaţiul dintre linia capului şi îmbucătura degetului, cu cât urcă mai multe linii spre partea de  sus a mânii, cu atât viata va lua forme mai spiritualizate.

*

O palmă îngustă, care e mai scurtă decât degetele, precum şi degete plate, care se subţiază spre vârf, dovedesc intuiţie şi spiritualitate. Ele aparţin oamenilor adulţi, cu posibilităţi de dezvoltare. Totuşi, numai grosimea degetului mare (policarul) ne îngăduie să cu­noaştem dacă oamenii aceştia sunt destul de energici, pentru a-şi pune în valoare  forţele spirituale, şi configuraţia mânii interioare arată dacă dânşii îşi vor duce viaţa în mod corespunzător. Astfel, o linie a destinului lun­gă, care începe de la încheietura mânii, şi care porneşte, în sus, clar şi drept, exprimă îndeplinirea prin sine însuşi a imboldurilor şi creaţia liberă, personală. Cu cât o mână este mai solidă şi cu cât liniile sunt mai lămurite şi neîmpiedicate, în drumul lor, cu atât mai sigură şi întemeiată este forţa şi facultatea de   transformare a oamenilor pre­gătiţi sufleteşte.

*

Mâna nu ne spune, cu anticipaţie, dacă omul îşi va schimba, într-adevăr, viaţa, dacă îşi va pune în valoare însuşirile. Ea ne arată doar dacă dânsul are posibilitatea respectivă. Când, însă, el a activat în direcţia aceasta şi a dat formă predispoziţiilor sale, toate transformările survenite în fiinţa sa îşi găsesc exprimare în conformaţia mânii.

*

Forma exterioară şi liniile principale ale mânii sunt hotărâte din naştere şi rămân neschimbate, căci ele ne îngăduie să-l recu­noaştem pe om în angrenajul cosmic şi in­dică esenţa caracterului său, ereditatea şi în­suşirile. Dar liniile secundare şi semnele mânii se modifică, se înmulţesc, dispar, se îmbunătăţesc sau se înrăutăţesc. Ele sunt ex­presia gândurilor şi simţurilor noastre şi constituie imaginea impresiilor şi întâmplărilor însemnate din viată.

*

Dacă omul îşi îmbogăţeşte intelectul prin stu­dii, dacă viaţa-i afectivă este influenţată de puterea unor evenimente importante sau dacă inconştientul său este covârşit de imagini şi presimţiri, atunci se înmulţesc li­niile în părţile corespunzătoare ale mâinii.

*

Când omul se transformă din punct de vedere intelectual sau sufletesc, şi apar, în consecinţă, linii noi pe mână, trebuie să urmărim direcţia acestor linii. E foarte important de ştiut dacă liniile mici sau semnele leagă sau întrerup li­niile principale, dacă ramurile urcă sau coboară. Căci, prin aceasta, se exprimă rezultatele pozitive sau negative ale vieţii, dezvoltarea sau nevalorificarea însuşirilor, succesele sau insuccesele. Linii clare, care nu sunt tăiate sau întrerupte de semne, înseamnă desfăşurarea nestânjenită a puterii. Schimbările survenite în caracterul oamenilor sunt exprimate prin dispariţia unor linii.

*

Mâna este oglinda obiectivă a fiinţei noastre, care ne reproduce, în chip fidel, imaginea stă­rilor sufleteşti şi rezultatele muncii şi sfor­ţărilor noastre, la o anumită dată. În felul acesta, ne putem da seama, la epoci diferite, în ce măsură misiunea noastră în viaţă s-a Îndeplinit sau a dat greş (Calendarul Lumea ilustrată 1933, pp. 137, 138)


Alte întâmplări cu ciobanul George Cârţan

Teatrul Naţional din Iaşi, în anul 1899 - Calendarul MINERVA

Teatrul Naţional din Iaşi, în anul 1899 – Calendarul MINERVA

*

Sesizând interesul public pentru legendarul cioban din Cârţişoara (de fapt, din satul Streja), am mai căutat însemnări prin presa vremii lui, pe care le reproduc însoţite de imagini din Calendarul „Minerva” pe anul 1900, deci cu acuarele şi fotografii din anul 1899.

*

*

Ciobanul Cârţan

*

Totdeauna am iubit poporul; în sinul lui, la această obârşie curată, am simţit că mă adiase o suflare sănătoasă, izvorâtă din firea sa neprefăcută, din traiul său cumpătat şi din moravurile sale cuviincioase. Dacă ne dăm osteneala să pătrundem mai adâuc în viaţa şi-n apucăturile poporului nostru, vom descoperi, în această masă de material brut, multe mărgăritare ascunse. Înzestrat eu toate darurile sufleteşti, dispune de toată gama sentimentelor celor mai gingaşe, pe care lumea civilizată năzuieşte să-şi le apropie, pentru ca să oglindeze mai perfect ipocrizia făţarnică, în relaţiile sale de interese reciproce. Poporul le manifestează, însă, din adâncul inimii sale, sincere şi necioplite, dar cu atâta bun simţ exprimate, încât s-ar putea alcătui cele mai frumoase caractere ideale.

Cartan*

Am urmărit, cu viu interes, în anii din urmă, notiţele de prin ziare despre un cioban român, căruia i s-a făcut de ducă, tocmai la Roma, cu dorul să vadă mândra cetate, de unde, odinioară, porniră străbunii noştrii. Felul său original de a călători, pe jos, şi, sosit la Roma, de a trage de-a dreptul la columna lui Traian, ţinta călătoriei sale, trebue să pună în uimire pe cetăţenii Romei moderne, care se holbau la acest străin, cu costumul său extraordinar, tolănit sub columnă, în decurs de două zile. Eram intrigată să ştiu ce grad de cunoştinţe putea să aibă acest cioban român şi trebuie să mărturisesc că adesea am bănuit că acest cioban era numai travestit şi putea să fie vreun fost student, care, sătul de învăţătură, lăsase cartea şi apucase drumul acesta, ca să-şi facă nume, prin ercursiunile lui per pedes apostolorum.

*

În zilele trecute, am avut ocazia să cunosc, în persoană, pe ciobanul George Cârţan, care, întorcându-se din una dinntre espediţiile lui prin lume, se abătu şi pe la noi. Un ţăran cerea intrare, dorind să ne vadă. Mult popor calcă, azi, în casa noastră, şi el fu imediat introdus. Un bărbat isteţ, de vârstă mijlocie, cu ochii ageri şi cuminţi, intră înăuntru. Figura lu simpatică, cu faţa arsă de soare, bătută și de ploaie, şi de vânturi, era încadrată de puţină barbă, şi purta părul lung, ca mai toţi țăranii. Puternic şi viguros, purta cămaşă ţărănească, deschisă la piept; o zeghe veche şi uzată, opinci în picioare, desagii pe umeri şi o căciulă mare de ţurcan. Nu ştiu cum, la prima vedere, tresări viu în imaginaţia mea o amintire din copilărie, și trei ţărani, cu figuri espresive şi cu căciuli mari pe cap. Eram învăţată să-i respect şi ştiam numele lor, pe de rost, arătându-i cu degetul: Horia, Cloşca şi Crişan.

*

Iată prima impresie pe care ni-a făcut-o ciobanul Cârţan, până când nu apucasem să ştiu cine era. Felul cum se introduse acest ţeran a fost următorul:

– Să trăiţi! Am venit să vă văd, că, de douăzeci de ani, am auzit mult bine despre un preot harnic şi vreau numai să-l cunosc! Sunt George Cârţan, cioban de la Sreja-Cârţişoara.

*

Imediat îmi perdui contenanţa, tactul şi bunul ton, care se păstrează în lumea căreia îi aparţin. Sării, cu bucurie, la el şi, întinzându-i mâna, i-am zis:

– Dumneata eşti badea Cârţan, care a fost la Roma?

*

Foarte natural şi fără să se fălească, și se vedea că nu era conştient de a fi făcul cine ştie ce lucru de ispravă, el îmi răpunse îndată:

– Da, da, să trăieşti, domnişoară ori doamnă; mă rog, eu am fost la Roma!

– Bine. Cum ai putut să te duci până acolo și cum ai nimerit?

– Da’ bine, m-am dus, două luni, pe jos, cum să nu nimeresc!

– Şi cine te-a pus pe dumneata la cale să te duci; de ce te-ai dus?

– Da’ cine să mă pue la cale? Nimeni! M-am luat eu, aşa, că ştiu istoria românilor şi voiam să văd de unde ne tragem.

*

– Cum te-ai putut înţelege prin ţările străine?

– Apoi m-am înţeles eu binişor; până acolo, am mai încurcat-o cu nemţească, că ştiu o ţârişoară nemţeşte, de când am fost în cătănie, dar apoi acolo, la fraţii noştrii, mai înţelegeam eu câte un pic, că semănăm la graiul! Am fost eu şi pe la ţara franţuzească, şi ei zice că sunt tot fraţii noştrii; numai sunt mai fuduli, nu prea vor să ştie de noi, că ei se ţin prea învăţaţi.

– Dar bani ai avut destui, bade Cârţan?

– Dar aşa bani apoi nu-mi sunt aşa de lipsă; câte o bucată de pâine se găseşte măcar oriunde!

– N-ai avut vreo pricină, pe drum, nu te-a oprit nimeni?

– Doamne, fereşte! Că mie îmi place să mă duc aşa, peste munţi, și am umblat nunai de drag.

– Ai văzut columna lui Traian?

*

Palatul Justitiei Bucuresti MINERVA 1900

*

Faţa lui se lumină, acum:

– Cum să nu, am văzut-o, domnişoară, ne-om suit până sus; vai, dar minunată mai e!

– Ai găsit pe cineva cunoscut prin Roma?

– Da, pe domnii ăi mari, de la consulat; m-au luat şi m-au dus pe la miniştrii italieni; m-au primit în tot locul şi m-au întrebat, ştii, de toate baiurile şi de necazurile noastre!

– Şi ce le-ai spus?

– Le-am spus eu, dar păcat, că ştii, sunt om prea prost, că românul nu ştie destulă carte.

– Lasă, bade Cârţane, că tot te-au priceput ei!

– Cum să nu, că ştiu eu istoria biblică toată, şi ştiu și istoria românilor, numai că tot sunt prea prost, nu pot să le spun cum aş vrea.

*

Biserica Domnita Balasa Bucuresti MINERVA 1900

*

Vrând să-i dăm un ajutor bănesc, refuză, zicând că ar prefera o cărticică, măcar cât de mică, şi ceru să i se facă o mică dedicaţie pe ea. Între altele, îi darăm „Istoria lui Mihai Viteazul”, de Bălcescu, terminată de Odobescu.

– Dar ştii să ceteşti?

Cu inimă, deschise repede cărticica. Pe pagina primă, văzu portretul lui Bălcescu.

– Vai, uite Bălcescu! El e ăl mai mare român!

*

Începu să citească destul de fluient.

– Este istoria lui Mihai Viteazul!

– Mihai Viteazul? Apoi ăla a fost și mai mare, de a biruit pe turci! Vezi, românului numai cărţi îi trebue, să se deştepte la minte, să se lumineze, că mare treabă ar mai face. În tot satul, dacă am putea avea cărţi adunate, să citim isprăvile oamenilor mari ai neamului nostru, ce mai inimă ar prinde şi ţăranul!

– Dar dumneata unde ai învăţat să citeşti?

*

– Singur mi-am bătut capul! Am fost eu, şaptesprezece ani, în ţară, la oi, şi era cu mine şi-un băiat de zapciu, care se dase la oi, că i se urâse de învăţătură. Pe măgar ducea şi cărţile, pe care le avea. Eu îi mai ceream câte o carte şi-l întrebam care-i „a” şi care-i „b”, şi-aşa ţineam minte şi, încet, încet, m-am tot trudit, până când le sloveneam binişor.

– Spre casă te duci, bade Cârţane?

– Dar aşa, că n-am eu aşa casă; mă duc încoace şi-ncolo, pe la prieteni, că am prieteni mulţi.

Îşi luă ziua bună, cu cuvintele:

– Să trăiţi, să trăiască toţi românii!

*

Și, poftindu-ne, încă o dată, sănătate bună, se duse, căutându-şi de drum, înainte. Iar eu am rămas cu impresia cea mai frumoasă despre ciobanul cu inimă curată, care venise să ne vadă, fără cărți de vizită în buzunar, şi a cărui vizită o prefer înainta oricărei vizite, făcută din politeţe. Am primit convingerea că nu este vreun prefăcut, nici vreun întortochiat, ci un cioban ca toţi ciobanii, care şi-a făcut pelerinajul la cetatea eternă, leagănul neamului nostru, numai din proprie iniţiativă, învăpăiat de destăinuirile frumoase, pe care le-a putut desluşi din cărţile istorice, pe când păzea, pe Bărăgan, mioriţele sale.

*

Poporul rămâne, deci, temelia neamului nostru, trunchiul viguros, în care se dezvoltă germeni de mari şi nobile aptitudini; din acest strat se primenesc cu nouă putere fizică şi morală generaţi… (Maria Baiulescu, Tribuna Poporului, Anul II, Nr. 65, duminică 5/17 aprilie 1898, pp. 315, 316).

*

Slanic Moldova MINERVA 1900

*

Polónyi şi Cârţan

*

Cu mare emfază, ca şi când ar fi vorba de cine ştie de ce eveniment mare, în şedinţa de la 1 decembrie 1906 a Dietei, ministrul de justiţie, Polónyi, a zis: „Împotriva lui George Cârţan, locuitor în Opra-Cârţişoara, pe baza cercetării încheiate, s-a înaintat act de acuză pentru agitaţiune, cuprinsă în paragrafele 172 şi 173 a Codicelui penal, agitaţiune săvârşită prin faptul că, ani de zile, a respândit în sânul românilor tipărituri şi cărţi potrivite a se deştepta ura împotriva ungurilor, şi totodată cu respândirea acestor tipărituri, în adunări româneşti a ţinut vorbiri agitatorice şi de rescoală. Procesul pornit în contra acuzatului, pus deja în temniţă preventivă, s-a sistat însă (Daniel László, în ce Seminar se cresc astfel de preoţi?).

*

Românii serioşi, care cunosc pe Cârţan, ciobanul călător, care şi-a lăsat oile şi a plecat în hagie la Ierusalim, după ce cutrierasee deja Europa, de-a lungul şi de-a latul, desigur vor zâmbi, citind că, graţie mâniei procurorilor maghiari de a descoperi „agitatori”, badea Cârţan a ajuns să se vorbească de el şi în Dietă… Şi încă se vorbeşte ca despre un personaj capabil a primejdui liniştea ţării! Pentru că adună călindare şi alte cărţi vechi, pe care le capătă de la unii şi alţii, ba încă a ţinut şi vorbiri, răscolind pe români contra ungurilor… Între procurorii despre care aşa de nimerit a vorbit dl Vajda, cel de la Făgăraş merită întâi avansat, domnule Polónyi. Într-adevăr: de nu-l punea procurorul pe Cârţan în arest preventiv şi nu-i confisca tipăriturile (erau şi nişte ceasloave, cu litere chirilice, despre care înţelepţii patrioţi din partea locului au zis că sunt manifeste muscăleşti), apoi se întâmpla pocinogul: revoluţia lui Cârţan! Ne mirăm că agerul procuror n-a descoperit şi arme… când toată lumea ştie de puşca cea cu cremene a lui badea Cârţan.

*

Pitesti MINERVA 1900

*

Gluma, la o parte, însă! Ministrul de justiţie l-a prezentat pe Cârţan ca pe un personaj politic serios, ba un deputat, citirăm, îl făcu preot! Sistarea procesului contra unui astfel de agitator a presentat-o ministrul justiţiei, drept mărinimie a sa, iar nu ceea-ce este sfârşitul ridicol al unei înscenări de proces comic. A mai arătat Polónyi cum a sistat procesele pornite în contra altor „agitatori”, care, ca Ioan Coroi din Abrud şi Vrabel Mátyás, slovac din Otura, de pildă, au agitat poporul, adunat în… birt! Numai una ar fi trebuit să spună dl ministru: după consumarea a câte litre de rachiu jidovesc s-a săvîrşit crima? Ridicolul ar fi fost, atunci, evident şi pentru strânsura care aplauda, când Polónyi arăta ce mărinimos a fost: a iertat pe aceşti „agitatori”, ca să poată sista, astfel, procesele pornite de procurori şi contra dumisale, şi contra altor „coalizaţi”, care de fapt atacaseră Coroana.

*

Un lucru e de remarcat: Polónyi n-a vorbit şi de procesele sistate în favorul dlui Birăuţiu…  Lucruri atât de ridicole nu se mai pot întâmpla aiurea. Ele denotă cu ce arme meschine se luptă în contra naţionalităţilor. Se inventează „agitatori” ca badea Cârţan, pentru ca un ministru să poată toca bureţi în parlament… Este meritul deputaţilor noştri că onorabilii şovinişti se demască astfel. Interpelarea dlui Vlad într-adevăr a provocat răspunsul în doi peri al lui Wekerle, pe care l-a strâns cu uşa, până a mărturisit că da, trebue a se spori contingentul militar, iar sufragiul universal vine la… sfântul aşteaptă. S-a simţit îndemnat, în Cameră, să vorbească, la câteva zile, şi Polónyi, „oratorul râșniţă”, cum l-au numit chiar ungurii… Să vorbească şi să se acopere de ridicol! (Tribuna, Anul X, Nr. 220, duminică 26 noiembrie / 6 decembrie 1906, p. 1).


Pagina 10 din 13« Prima...89101112...Ultima »