1875: O excursiune în Bucovina

Pietrosul Rodnei (2305 m), văzut din Moisei, Comitatul Maramureș

În vara anului 1875, doi tineri teologi ardeleni (identificabili după antisemitism şi după găzduiri la parohi) au călătorit în Bucovina, unul dintre ei publicând, abia în 1880, relatarea călătoriei, cu unele omisiuni de itinerariu (Siretul urma după Rădăuţi, iar Frasin, după Marginea), dar cu multe amănunte regăsibile şi în alte mărturii ale vremii (portul „ca neaua” al vicovenilor îl regăsim şi în „feeriile” lui Vasile Bumbac, iar „nemţirea” preoţilor bucovineni, şi în „amintirile” lui I. G. Sbiera). O mărturie interesantă, pe care intenţionez să o alătur sutelor de mărturii neştiute despre Bucovina de odinioară, în cartea care o să se publice în anul care urmează.

Munţii Rodnei, văzuţi de pe Rotunda

O excursiune în Bucovina / Schiţe şi impresiuni

Era la anul 1875. Bunul meu amic C., în vara acelui an, mă invitase să-i fiu companion în călătoria sa la Bucovina, respectiv până la Rădăuţi. Eu, acceptând această frăţească invitare şi sosind ziua decisă, pornirăm la drum din oficiul Năsăud. Trăsura atât ne era de încărcată cu cabalâc, încât toţi ziceau că suntem comandaţi la „nordpol”. Ei, dară ştiam noi prea bine că câte îi trebuie omului, atunci când are să străbată, în călătoria sa, două rânduri de munţi gigantici.

Din Năsăud, nu ne oprirăm până în Rodna Veche, aici traserăm la lăcaşul părintesc al amicului meu C., unde ne-am plasat după plac într-o casă răcoroasă. A doua zi, dis de dimineaţă, după o odihnă cam aşa, pornirăm la drum şi, la 7 ore a. m., ajunserăm la pieptul muntelui Rotunda şi, fiindcă eram mai mult flămânzi decât obosiţi, am tras la o parte din drum, apoi cărăuşul nu făcu un foc numai ca el, la care ne-a pregătit, cu multă poftă, un dejun bunişor. Ziua era frumoasă şi ne oferea, printre brazii înalţi, revărsarea soarelui, era un aspect atât de panoramic încât numai poetul l-ar putea descrie fidel. De o parte, mugea râul cristalin, ici, colea, câte o stâncă neagră căuta la noi, în vale, cu oarecare dispreţ, iar floricele, împrejur, prevesteau armonia ce exista între creaturile munţilor. Aici nu se vedeau scârba sau invidia, ci numai emulaţie în frumuseţile naturale. Îmi adusei aminte de făptura omenească, ce nu cruţa pe aproapele său, ci, la toată ocazia binevenită, tinde a-l nimici. Şi totuşi, omul se făleşte cum că este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! Mult aş putea scrie în astă privinţă, însă las să o facă aceasta un condei mai îndemânatetec.

După ce isprăvirăm cu dejunul, apucarăm pe pieptul Rotundei, în sus, şi, deodată, ne plesni în cap banda de hoţi – destul de înfricoşătoare – care tocmai pe acest munte se ţinea şi pe acest drum, mai în zilele trecute, atacând nişte călători, le răpiră fără cruţare banii şi merindea. Apoi, nu am dreptate, când zic că om pe om se nimicesc?

Frica de banda hoţilor ne tulbură şi răpi, pe un moment, plăcerile codrului frumos şi, ţinând la maxima că „precauţia este mama înţelepciunii”, începurăm amândoi, la sfatul cărăuşului nostru, a ne ascunde puţinele parale în căptuşeala din lăuntru a pălăriilor. Atât eu, cât şi amicul C., vânam după fel de fel de discursuri, numai ca să alungăm frica din oase şi să restabilim, iarăşi, în spiritul nostru, liniştea conturbată. Aici observ că omul atunci învaţă a mări mai bine pe Atotputernicul, când îl ajunge ameninţarea pericolului! Da, atunci, mai tare ca oricând altădată. Ei bine, la tot felul de discursuri ne încercarăm, între care ajunserăm la acea parte a muntelui Rotunda unde drumul de mirare se încinge în jurul Rotundei întocmai ca un şarpe pe un arbore. Într-adevăr, acela a fost mare maestru, care l-a croit. În dreapta şi în stânga drumului, brazii falnici şi înalţi prevesteau puterea naturii; aveam destul subiect spre a admira natura. Eram încântaţi de frumuseţile acesteia; însă, deodată, ajunserăm la nişte locuri, care, privindu-le din punct de vedere al economiei şi al administraţiei silvane, gemeau sub o devastare teribilă, deoarece o parte frumoasă a pădurii tocmai ardea; iar altă parte zăcea, tăvălită la pământ de mâini pângăritoare, reclamând ajutor de la regulile silvice. Cugetam în mine: „Oh, cum va fi să simţim noi, transilvănenii, nu peste mult, scăzământul pădurilor!”.

Între acestea, ne apropiam tot mai tare de vârful muntelui Rotunda, iar la un semicerc al drumului începe a se răsfira pădurea şi cugetam, fără îndoială, că aici e vârful muntelui, dar era încă mult până în culmea lui, fuserăm, însă, recompensaţi în această dezamăgire prin aceea că aflarăm un izvor cu apă rece, de care nu ne mai puteam despărţi. „Dară, sus!”, ziserăm ambii într-o gândire şi, nu peste mult, am ajuns în vârful Rotundei, Aici, peste aşteptare se deschide, înaintea ochilor, o lume nouă; în toate părţile, puteai privi turmele păscând pe covoare întinse; iar la depărtare se vedeau piscuri înalte. Unul înfăţişa o figură, altul, alta, pe întrecute; altul se fălea cu creştet pleşuv, îngreuiat de nea. Ne cuprinse, aşa zicând, un fel de delir şi eu mă adresai către bunul meu amic C. cam aşa: „Ah, frate, dulce poate fi viaţa păstorului!”.

Ei, să ne vedem de drum! Din vârful Rotundei, apucarăm pe drum, la vale, pe drumul care duce în Bucovina şi trebuia, nesmintit, să trecem acel loc de tristă amintire, unde, tocmai înainte de călătoria noastră, cu vreo câteva zile, banda hoţilor a atacat şi dezbrăcat o mulţime de călători; târându-i, peste noapte, în pădure, numai în cealaltă zi îi sloboziră, după mai multe torturi diavoleşti.

Când ajunserăm în apropierea acestui loc, parcă soarta voi ca să fie călătoria noastră abundentă în episoade. Aşa a şi urmat. Fiindcă tocmai în acest loc periculos ni se bolnăvi o roată a trăsurii, iar cu graba mare nu afla leacul spre a o vindeca. Totuşi, făcurăm ce am putut şi, apoi, hai, băiete, la drum, la vale! Eu, pe lângă tot necazul, aveam şi plăcere, din cauză căci, Doamne, ne silirăm toţi trei a ascunde frica şi panica ce ne împresurau / P. P. (Familia, Anul XVI, Nr. 25, duminică 30 martie / 11 aprilie 1880).

Această comună e destul de mare, casele i-s risipite şi foarte puţin grupate.

– Ei, dar acum ce ne facem, amice C., căci iată noaptea?, zisei eu.

– Ne vom încartirui la cineva, aici, în Suliţa, răspunse el.

– Bine, sunt de acord, aprobai eu.

Apoi, la cea dintâi poartă a unei case, stăturăm pe loc, căci, din întâmplare, o femei se rezema de poartă; noi cerurăm ospitalitatea ei şi ea, pe loc, ne ciopli în casa de brazi ciopliţi în patru dungi şi bine încheiaţi laolaltă. După ce intrarăm în casă, văzurăm un bărbat posomorât, rezemat de un pat, pe care însă noi nu-l salutarăm drept gazda casei; dară aflarăm numaidecât cum că acesta este stăpânul casei şi că sărmanul este orb, fără vedere. Da, aşa, era orb şi el, totuşi, ne oferea, cu multă afabilitate, ospitalitatea sa; se bucură de noi ca de nişte oaspeţi pe care i-ar vedea aievea, neîntrerupt ne îmbia să cuprindem loc, până ce va găti cina. El nu ştia, sărmanul, ce figuri suntem, ce port avem, din care parte a ţării putem să fim. Nu, nu ştia bietul, deoarece scumpetea lumii (lumina ochilor) nu o poseda. Barem, Doamne, cu câtă curiozitate privim la uşă, când o deschide vreun străin! Cu toate acestea, el ne primi vesel, căci era român şi avea inimă română.

Între aceea, am cinat puţin şi apoi ne închinarăm în braţul lui Morfeu, din care ne trezi dalba auroră, cu o „bună dimineaţa”. Ne gătăm, apoi, de drum şi ne luăm rămas bun de la căseni, mulţumindu-le pentru buna primire. Dar pe loc ne sângerară inima cuvintele următoare ale bietului orb:

– Fraţilor, amară mi-i viaţa, căci nu ştiu dacă este ziuă sau noapte, îmi blestem existenţa, fiindcă Creatorul nu m-a învrednicit cu vedere, ca să pot şi eu admira lucrurile sale. Soare, lună, taică, maică şi amic îmi sunt numai închipuiri deşarte. Ah, Doamne, la ce m-am mai născut!?

Pătrunşi de aceste cuvinte grave, n-am despărţit de nefericitul orb, zicând: „Fii cu bunul Dumnezeu!”. Peste puţin, cam pe la 9 ore a. m., sosirăm în comuna Izvoare, ubde exteriorul sfintei biserici ne transportă deodată în sânul Bucovinei. Pentru că şi acesta, ca toate celelalte biserici greco-orientale, este clădit în formă rotundă şi împodobită cu multe turnuleţe. Dauna, că sunt toate, dar mai toate, de brad şi nu de material solid.

După ce trecurăm repede prin această comună, sosim îndată la Siret, unde am dat de bulevardul seminţiei lui Israel, căci aici ieşeau evreii de prin dughenele lor ca nişte greieraşi, seara, din cuibul lor. Aici, în Siret, am văzut, cu părere de rău, că ţăranii noştri se îmbulzeau în cârciumioara unui evreu întocmai cum obişnuiesc a se îmbulzi spre a sfânta cruce, la Bobotează. Mă apropiai de aceşti ţărani şi i-am întrebat:

– Ei, sunteţi domniile voastre de aici, din loc?

– Da, domnule; noi suntem moldoveni, răspunseră ei.

– Şi în ce treabă umblaţi pe aici?, continuai eu.

– Bine să ne pricepi, domnule: noi suntem moşneni de aici, din satul acesta, şi aşa ne-am pomenit, cu numirea de moldoveni, fiindcă Bucovina, odinioară, se ţinea de Moldova. Hei, de când suntem tăiaţi de la Moldova, ne umblă rău, ne-au împresurat şi năpădit nemţii şi evreii!

– Scumpe frăţioare, până când vom cerceta crâşmuliţa, în loc de a munci, în vreme scumpă ca astăzi, şi până când vom bea băutura puturoasă a evreilor, până atunci nu vom da înainte nici într-un chip, ba ne vor împresura atât de cumplit limbile străine, încât ne vor stinge de pe faţa pământului. Ei, de nu credeţi, ia-n priviţi în jur şi numaidecât îmi veţi da dreptate în astă privinţă, Au nu simţiţi cum vă sug chiar şi sângele aceste lipitori?

Toţi ţăranii, câţi erau de faţă, la ceste cuvinte ale mele, nu-mi răspunseră nimic, ci plecară capul spre pământ. Eu, însă, nu mă îndestulasem cu această tăcere a lor, ci mai întreb aşa:

– Dar, apoi, preotul dumneavoastră nu vă povăţuieşte, nu vă tâlcuieşte aceste lucruri?

– Hm, domnule – zise unul dintre ţărani –, preoţii noştri cei mai mulţi sunt cam nemţiţi şi tare interesaţi. După sfânta Liturghie nici nu stau de vorbă cu noi, ci, mândri precum sunt, grăbesc iute la poarta bisericii, unde-i aşteaptă doamna preoteasă, tot în mătase, şi apoi se pun în hinteu şi aşa se duc acasă, iar noi rămânem orfani. Şi aşa, noi arareori venim în atingere cu preoţii noştri. Te încredinţez, însă, domnule, pe de altă parte, că, de cumva avem vreo trebuşoară cu preotul, acasă, atunci apoi ne ştie tunde de ne ustură pielea…

Între aceste convorbiri, sosi timpul de a ne vedea de drum, deci îmi luai adio de la ţărani, zicându-le: „Fiţi cu Dumnezeu şi nu uitaţi cuvintele mele de mai înainte!”. Trăsura, apoi, zbură şi o luăm spre Frasin, comună neînsemnată; pe drum, însă, ne ajunse un călugăr, care venea călare înapoia noastră; el se rugă să-l luăm în trăsură.

– Prea bine, taică părinte, dar de cine avem onoare?

– Sunt călugărul N., de la mănăstirea Putna, răspunse călugărul.

La cuvintele „mănăstirea Putna” tresărirăm fără voie şi ne cuprinse un fel de pietate. Pentru că cine nu-şi aduce aminte, la amintirea cuvintelor „mănăstirea Putna”, cum că gloria română, fala românismului e înmormântată acolo? Da, acolo zac osemintele lui Ştefan cel Mare. Şi ce ar zice acest erou, când s-ar trezi din somnul său?

Să ne întoarcem, însă, la călătoria noastră! Primim pe taica călugăr în trăsură şi începem a conversa cu el despre diverse lucruri, însă eu nu mă puteam împăca cu barba lui, deoarece vedeam că o parte din ea, şi anume cea de sub falcă, era împletită în cosiţă. Eu cugetam, în mine, că barba împletită şi vârâtă, pe sub gulerul cămăşii, în jos, va fi, de bună seamă, vreun mister al călugărilor, deci, din curiozitate, îl întreb pe călugăr cam aşa:

– Taică părinte, fii bun şi-mi spune: de ce ţi-i împletită o parte din barbă?

– A, domnule – zice el –, barba mea e lungă până în genunchi.

Apoi, arătându-ne-o, mă convinsei cum că, într-adevăr, e aşa, totodată îmi plesni prin cap că oare ăst om nu e cumva vreun solomonar, care poartă vremurile? Drept aceea şi făcui un salt mortal în discursul nostru, întrebându-l eu pe călugăr, că cum şi pe ce cale şi-au arogat nemţii dreptul de administrare a bunurilor Fondului religionar greco-oriental din Bucovina.

– Vedeţi, domnule – răspunse el –, înainte de toate am să observ că toate domeniile fondului amintit au fost şi sunt şi astăzi „de jure” ale mănăstirilor, nu însă ale Fondului religionar, fiindcă în toate testamentele boierilor care au donat aceste bunuri se află, pretutindeni, mănăstirile instituite, denumite erezi. Iar cât priveşte administraţia lor, zic numai că de la cap se împute peştele.

Abia isprăvi călugărul această reflecţie şi iată că sosim în Frasin (comună foarte mică), iar aici, când intrarăm în ospătărie, ne întâlnirăm cu părintele B., un om elegant, însă daună că el, ca popă românesc, nu ştia bine româneşte, însă nemţeşte vorbea cât se poate de corect / P. P. (Familia, Anul XVI, Nr. 27, duminică 6 / 18 aprilie 1880).

Aici îmi veni în minte că au avut dreptate ţăranii de mai înainte, că adică preoţii lor sunt, cu puţine excepţii, nemţiţi până de dincolo. După ce am prânzit, ne continuarăm drumul către Vicovul Mare şi Vicovul Mic; trecând prin aceste comune, nu m-am putut destul mira de acea curăţenie ce se putea vedea în portul poporului român. Bărbaţii, întocmai ca şi femeile, erau în veşminte albe ca lebăda, deşi nu era zi de sărbătoare. Din Vicovul inferior intrarăm în drumul ce duce spre Rădăuţi. Pe acest drum îl împodobesc, de ambele părţi, arbori frumoşi şi îţi pare că călătoreşti în oarecare promenadă.

În fine, abia pe la 10 ore, seara, ajungem la ţinuta dorinţă, adică în orăşelul Rădăuţi, unde, din capul locului, aveam o ispravă mare. În ziua următoare, dis de dimineaţă, ne plimbarăm prin astă urbe. Să vorbim numai dreptatea, dar ea se află în stadiul progresului, însă fiii lui Israel sunt mulţi ca nisipul mării, apoi murdari, originali şi aproape deformaţi. Adevărate lipitori! Ne-am dus de am văzut şi armăsarii cei vestiţi ai Rădăuţului; ni se părea că vor să zboare în nori, atât erau de mândri, ageri şi făloşi. După ce prânzim, am făcut, de la Rădăuţi, o călătorie la Suceava, aici sosind la 2 ore după-amiază; niciunul nu voiam a crede că Suceava fusese, odinioară, reşedinţa lui Ştefan cel Mare. Şi de ce?, mă va întreba onorabilul cititor. Răspunsul e rotund. Pentru că fiii lui Israel şi aici, ca şi în Rădăuţi, sunt câtî frunză şi iarbă. Firme, prăvălii, comerţ, negoţ i-au atras pe aceşti oameni întocmai ca şi marea râurile de prin văi.

De loc ce ajunserăm în Suceava, ne-am dus la părintele G., cu scop ca să-l rugăm a ne conduce, repectiv arăta, ce este de văzut în vechea Suceavă. Iar acest preot, fie zis spre laudă, ne cuprinse cu braţele deschise şi, după puţintică pauză, ne conduse la ruinele castelului lui Ştefan cel Mare. Acest castel zace spre miază-zi, faţă de Suceava şi imediat lângă ea; forma-i asemenea unui ou. Apropiindu-ne lângă aceste ruine, numaidecât văzurăm, jur-împrejur, şanţuri afunde şi largi, apoi binişor încornurate, care pesemne formau fortificaţia din afară şi anume menite pentru bastioane şi ostăşime. După aceste şanţuri, urmează însuşi castelul, cu întăriturile de zid. Întreg teritoriul, pe care se întinde aşezământul castelului, cuprinde în sine 6-7 iugăre, fireşte în diametru. Apoi şi astăzi se pot vedea cum se cade murii cei tari, clădiţi din material solid şi vârstaţi tot cu var topit. Cărămida din murii zdruncinaţi de furtuni este ca şi oţelul de tare. Din împărţirea castelului se poate încă deosebi capela din front, cu existentul său altar, ai cărui pereţi sunt încărcaţi de sfinţi. Ceva mai la vale, se văd urme de grajd. Se mai află, ici, colea, canale pe sub ziduri, care probabil au fost căi subterane. Mai surprinzător e că, în zid, se află atare soi de piatră albă, ici, colea, care, după afirmaţiile învăţaţilor, se află numai la mana noastră, Italia. Mă cuprinde o jale la privirea acestui castel, văzând cum zace în pulbere mărirea naţiunii românilor! (Din fericire, peste vreo două decenii, avea să se găsească un arhitect vienez, Karl Adolf Romstorfer, care să salveze această moştenire a trecutului, inclusiv din mâinile sucevenilor, care o transformaseră în… carieră de piatră – n. n.).

După ce am contemplat, de-a amănuntul, acest castel, ne-am dus să vedem şi catedrala vechii Moldove. Această biserică nu e zidire mare, dar atât de tare e construită încât cugetă omul că e turnată din bronz. Stilul ei fireşte e oriental.

– Ei, să ne grăbim – zisei eu către amicul C. –, deoarece vrem să ne întoarcem la Rădăuţi, cu trenul care pleacă la 9 ore de cu seară!

– Da, da – răspunse bunul preot G., şi, apoi, grăbim acasă, unde, după un răstimp de 5-7 minute, ne-am apucat de cină. Cinăm şi cinăm, până când, deodată, iată că orologiul arată 11 ore.

– Dar ce poate fi, întreb eu, să fie deja 11 ore?

– Aşa e, domnii mei – replică bunul preot G –, acum sunt 11 ore şi-mi pare foarte bine că v-aţi întârziat de tren; prin urmare, îmi sunteţi, astăzi, oaspeţii mei plăcuţi.

Acum, apoi, ne apucarăm, fără rezervă, de discuţii, care ne făceau multă plăcere, aflându-se în cercul nostru şi domnişoara M., nepoata preotului. Deodată, ne trezim că bate ora 1, iar eu am cerut scuze căsenilor, din cauză că poate i-am reţinut prea mult / P. P. (Familia, Anul XVI, Nr. 28, duminică 10 / 22 aprilie 1880).

Atunci, şiretul preot G. reflectă cum că nu ar fi mai mult de 11 ore.

– Nu, nu, domnilor, fiindcă eu, înainte de 9 ore, anume am întors, de două ori, arătătorul orologiului, ca să-mi fiţi astăzi oaspeţi.

– O, ce bine ai făcut, unchiule – intonă, în altă parte, domnişoara M, în mod naiv, însă pentru noi destul de măgulitor. Eu arunc o privire asupră-i, iar ochii ei ca mura de negri îmi răspunseră prin tăcere.

În ziua următoare, pe la 10 ore, aplicarăm, deja, bunului nostru preot şi amic un sărut de adio, iar domnişoarei M., făcându-i un compliment şi strângându-i mâna duios, îi ziserăm: „Nu ne uitaţi!”. Astfel plecarăm la tren şi ne reîntoarserăm la Rădăuţi, unde am sosit la ora 1 a după-amiezii. Numaidecât am şi prânzit şi, apoi, la drum, băiete!

Seara, la 11 ore, am ajuns la Margine; aici, fiindcă timpul înaintase binişor, traserăm, pe necunoscute, la parohul local P., care ar putea face oricând pe protopopul, în toată privinţa. El este un om comunicativ şi, într-adevăr, năzuieşte într-acolo; noi eram obosiţi şi flămânzi. De aceea, eu, printr-o şagă iepurească, îi dădui să priceapă oboseala şi apetitul nostru; aşa se şi întâmplă, deoarece el numaidecât ne pofti la cină şi apoi ne îndemnă spre culcare. Dimineaţa următoare, cam pe la 7 ore, sculându-ne, ne prezentarăm doamnei preotese, care însă nu semăna cu multe preotese din Transilvania, ci cu o damă bogată, elegantă. După acestea, ne aşezarăm la un dejun frugal şi, peste puţin, iarăşi, la drum, băiete!

Am călătorit toată ziua; seara, la 9 ore, ajunserăm la staţiunea aşa-numită Poiana Stampii, ce se află în braţul munţilor năsăudeni. Aici, poposim o jumătate de oră şi, între timp, un pilugan şi un coşnean ne luară la ochi. Mi se părea că le trebuie ceva de la noi. Deci, îndată îmi plesni prin cap banda de hoţi, care era compusă tocmai din pilugani şi coşneni şi care adeseori se şi ivea în preajma staţiunii zise, cu toate că era acolo chiar şi miliţia organizată pentru prinderea lor. După ce trecu acea jumătate de oră, ca nişte pierduţi de minte, încălecarăm iarăşi la drum, pentru ca să ajungem, neapărat, în ziua următoare, la Năsăud. Fireşte că acum era întuneric şi aveam să facem un drum lung, peste munţi, în timp de noapte.

Pornirăm pe munte, în sus. Nici frunza nu se legăna, necum să fi putut auzi vreun grai omenesc. Întunecimea iadului copleşise munţii, fiind şi timp înnorat. Tăcerea adâncă domnea în pădurea deasă, cu brazi gigantici. Şi, mărturisind adevărul, se născură în noi un fel de fiori, de unde, apoi, câte tufe şi buturugi de lemn erau toţi atâţia bandiţi ni se năluceau. Îndeosebi, însă, cu acea conştiinţă că, la zisa staţiune, piluganii şi coşnenii priveau cu sete la noi, ca la nişte domni, vezi-doamne, care călătoresc cu caleaşca, ne împlea şi mai tare frica. Semn învederat că toţi trei, adică eu, amicul C. şi servitorul, eram împresuraţi de îngrijorare, ca să nu zic frică, era tăcerea adâncă a unuia faţă de altul; pe când, în cealaltă parte a călătoriei noastre, eram toţi trei numai gură, cum se zice pe la noi. Aşa urcarăm noi, pe munte, în sus. Ba ne mai ajunse şi altă nenorocire, şi adică amicul C. îşi pierde revolverul, în care contam pe şase puteri. Hm, cuget în mine, acestea-s rele semne! Dar, totuşi, nu putui oprima în mine, ca să nu mă adresez amicului C, în cuvintele acestea:

– Iată ce înseamnă a călători, noaptea, prin păduri pustii!

La care amicul C. îmi răspunse prin o simplă tăcere. Tot sileam spre vârful muntelui, unde se afla a doua staţiune (de cai de poştă – n. n.), va să zică cârciuma Bârgăului şi un post de jandarmi. Dar ce să vezi! Când ajungem la o cârnitură hâdă a drumului, unde era brădetul mai des, eu zăresc, într-o distanţă de 10 paşi, vreo trei oameni, cu unelte lungi, ce se vedeau, peste capetele lor, în sus, mişcându-se în aer.

– Tâlhari îs aceştia, am păţit-o!, cugetai eu şi, pe moment, mă întorc către amicul C., care era cu 4 paşi înapoia mea, apoi îi zisei tremurând: Vai, că suntem pradă şi victime în mâinile spurcaţilor de tâlhari!

Apoi, tot la moment, am păşit înainte, dar abia am ajuns lângă aceşti oameni şi iată că unul dintre ei sare iute, de lângă drum, înaintea mea şi a trăsurii, apoi, cu voce puternică şi răstită, strigă odată:

– Staţi pe loc, un pas să nu vă mai clintiţi; daţi-ne banii, că, de nu, vă stingem!

Fireşte că la acest „Donnerwetter” („tunet ceresc” – n. n.) am înmărmurit şi ne-am sleit pe loc. Spaima din creştet până în tălpi mă fulgera, dar noroc de mine că prezenţa totuşi nu mi-o pierdui, ci, în tulburarea sângelui, am intrat repede în rostogolul acestor oameni, pregătit însă a primi o lovitură de moarte. Tot cu asemenea repeziciune grăbi la mine bunul meu amic C., ca să se împărtăşească şi el din soarta mea. Stăteam, acum, ambii ca doi miei între lupi carnivori, aşteptând sfâşierea noastră. Căci cine s-ar prinde în luptă cu tâlharii codrilor, cu un Tvanu, Pleşcanu şi ceilalţi paralei, înarmaţi şi ţintuiţi? Dar, pe lângă toate acestea, reclamam, în cuget, revolverul abia pierdut. După o tăcere mută, de 5-6 minute, adică după ce ne luptarăm în parte cu moartea, unul dintre aceşti nemernici, de-mi aduc aminte, ne grăi cam aşa:

– Ho, ho! Domnilor, nu vă temeţi de noi, căci noi suntem oameni buni şi nu tâlharii codrilor! Şi noi, tocmai de frica acestora, ne-am pitulat aici, în şanţ (în ortografia vremii, „şanţ” se scria „siantiu”, „si” citindu-se „ş”, „ti” citindu-se „ţ”, iar „u” fiind mut, preluat din scrierea slavonă, nu din latină, cum se crede; fac precizarea doar pentru a vă ajuta să înţelegeţi cât de dificil este de transcris în ortografie fonetică un text scris în ortografie etimologică – n. n.).

La această grăire, temându-ne că va fi o apucătură, îmi iau curajul şi pun mâna pe grăitor, îi pipăi unealta din mână şi mă conving numaidecât că nu e puşcă, ci o bucată de lemn şi că nu e costumat ca paraleii de bandiţi. Lucru prea firesc că, în urma acesteia, mi se potenţă curajul, apoi pe loc am aprins un chibrit şi le văzui la toţi cinstitele feţe. Acum mă convinsei pe deplin că aceste trei persoane nu sunt bandiţi, cel puţin nu de profesie. Zic nu de profesie, pentru că, de se întâmpla să-i îmbiem cu bani, sigur îi primeau şi, apoi, îşi pierdeau urma în brădetul des.

Doamne, cum ne mai uşurarăm, în fine, văzând că totuşi providenţa ne ferea de pierderea vieţii, ne scăpa de ghearele bandiţilor! Parcă scuturasem o moară de piatră dintre spete. Ba am uitat şi neghioaba glumă a acestor oameni, zic neghioabă şi negândită, fiindcă, de era la mână revolverul pierdut, sigur făceam întrebuinţare de el şi iată că o glumă proastă putea avea un sfârşit comico-tragic, ce poate mi-ar fi căşunat o remuşcare neştearsă.

După toate aceste scene, ne-am întovărăşit cu toţii, laolaltă, apoi astfel am mers, mai mult ca 2 ore, pe munte, în sus, până când, la o potecă ce duce spre valea Rodnei, cei trei indivizi de mai înainte, pe care nici astăzi nu-i cunoaştem, ne părăsiră, Iar noi, într-un sfert de oră, după miezul nopţii pe la orele 2, am ajuns în vârful muntelui Bârgăul, unde e o cârciumă şi o staţiune de jandarmi. Aici, în vârful muntelui, sub cerul liber, am descălecat, făcând un foc numai ca el / P. P. (Familia, Anul XVI, Nr. 29, duminică 13 / 25 aprilie 1880).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Nov 7