1875: Comoara comorilor, cântecele poporale române | Dragusanul.ro

1875: Comoara comorilor, cântecele poporale române

Lăutari basarabeni de înainte de anul 1900

 

Pe urma urmelor, venim la comoara comorilor, la cântecele poporale române. În respectul acestora, putem afirma, fără a ne teme de contradicţiuni valide, că poporul român e unu popor eminamente idilic. Dacă unele din ginţile învecinate se mândresc, cu temei mai mult ori mai puţin, de poezia lor poporală, apoi noi, românii, putem zice, fără a ne măguli prea peste măsură, cum că cântecele noastre poporale formează o adevărată avuţie naţională, un titlu de glorie pentru naţiunea română. El sunt depozitare a unor idei aşa de înalte, a unor simţiri aşa de fragede şi de duioase, formează o variaţiune aşa de încântătoare de datini strămoşeşti, de credinţe superstiţioase şi de notiţe istorice, au o atare abundenţă de frumuseţe poetică din cele mai originale şi mai fără pereche în literaturile altor ginţi, încât, în concluziunea acestora, Vasile Alecsandri, cu drept cuvânt, zise că „românul e născut poet”[1]. Din poeziile poporului român se răsfrâng cele mai strălucitoare raze ale geniului său, ne încântă cele mai geniale porniri ale inimii lui; deci, dacă undeva, apoi în ele trebuie, înainte de toate, să-i studiem caracterul.

 

Timpul şi locul ne constrâng a trece cu fuga peste deducţiunile erudite ale unui Iacob Grimm despre începutul cântecului şi al poeziei peste tot[2]. Amintim numai că, după acele deducţiuni, descântecele şi alte versuri şi cântece însoţitoare de ceremonie religioasă, de jocuri, de procesiuni, ar fi cele mai antice, din care descântece şi poezii cu origini mitice numai cu timpul s-a dezvoltat balada şi epopeea poporală. Trecem şi peste acea că poemele populare române încă sunt de varii specii, precum, pe lângă descântece, co­lindele de caracter religios; doinele sau cân­tecele de dor, amor şi jale; horele (choreae) adică cântecele de bucurie ale poporului; în fine, baladele şi cântecele bătrâneşti sau epice poporale, ce au de obiect fapte şi timpuri istorice măreţe.

 

Dintre acestea, mai vârtos colindele, cum şi baladele şi cântecele epice sunt acelea ce poartă adeseori timbrul unei vechimi forte înalte şi, deci, în toate privinţele au interes şi însemnătate mai mare. Anume colindele, pe care, până mai ieri, învăţatii slavi erau cât pe ce să ni le răpească şi să le faca de origine slavă[3], e ştiut că cu „Turca”[4] împreună, colindele le avem de la Saturnalii[5] şi de la sărbătorile calendelor lui ianuarie[6], pe care străbunii romani antici le serbau, pe lânga oarecare întreruperi, de la 17 decembrie, până către 6 ianuarie; le serbau cu jocuri, ospeţe, cântece şi alte petreceri, travestindu-se ca femei sau în formă de animale[7], întocmai ca „Turca” noastră a românilor. Crestinismul, neputând înlătura şi extermină din uzul poporului nici calendele[8], precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine. Ci silinţa, măcar că foarte sinceră, a avut succes numai pe jumătate: calendele, adică colindele noastre păstrară numeroase răsunete mitologice străvechi. Ca să tăcem, între altele, de zei şi zânne, de exemplu despre Venus sau Vinere[9], care şi azi figurează ca zâna şi modelul frumuseţei, când duminicii personificate i se promite să fie mai frumoasă decât Vinerea[10]; dară apoi crăciunul, fără îndoială, se concepe, în multe colinde, după idei şi privinţe stră­vechi păgâneşti, ca renaşterea Soarelui fizic, cu turma de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară[11], când întruna se zice:

 

„Coborât-a, coborâtu,

(Corindăm, doamne, corinda)

De mai sus din răsăritu

Dumnezeu din ceri pre scări

Pre miruri, pre lumânări,

Cu-o turmă de oi domneşti…

Şi o paşte în serinu,

Şi-o adapă în nuor linu”[12],

 

se concepe ca renaşterea şi reîntoarcerea Soarelui aducător de dulce primăvară şi vară, cu suavele flori, cu ruândunelele şi cântăreţele selbeloru înverzdite, când, într- altă colindă, se zice:

 

„Vă aduc un Dumnezeu,

(Florile dalbe)

Un Dumnezeu nou-născut

Cu flori de crin învăscut.

Dumnezeu adevărat:

Soare în raze luminat…

Că pre ceri s-a arătat

Un luceafăr de-mpărat,

Stea comată strălucită

Pentru fericiri menită…

Iată lumea că-nfloreşte,

Pământul că-ntinereşte,

Cânt-prin luncă turturele,

La fereastră rândunele”[13].

 

Şi că colindele, întocmai şi baladele noastre po­porale, răsună şi azi de mărirea străbunilor admi­raţi de lume, de datinile, credinţele şi superstiţiile lor. Pe urzitorul gintei noastre romane, pe divul Traian, cu alegorica sa Dochia[14] sau Dockiana (Dacia), românul şi azi îl venerează cu pietate, în balade ca „Erculan”, „Făt-logofăt”, „Cântecul plugului” şi altele; şi astăzi memorează pe Hadrian şi Reriu[15] sau Aurelian împărat[16]; şi astăzi crede că Joe tunătorul (Jupiter tonans), în persoana cre­ştină a sfântului Ilie, îmblă cu căruţa de foc pe bolta cerului şi de aceea durduie; şi astăzi, în ad­mirabilul cântec epic intitulat „Sorele şi Luna”[17], consideră Soarele de un zeu frumos, cu plete de aur, ca Apollo din mitologia eleno-latină, care cutriera cerul pe un car tras de nouă cai.

 

Iacă în ce stă, pe scurt, literatura română tradiţională! Iacă tezaurele inestimabile ce le cuprinde! Productele literaturii noastre tradiţionale sunt cele mai nefalse şi nefalsificate expresiuni ale spiritului românesc; sunt cugete din modul de cugetare, simţăminte din modul de simţire a românului, aşa-zicând, os din oasele, carne din carnea şi sânge din sângele lui.

 

Şi totuşi, această avuţie naţională românească este azi, mai mult decât oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării. Timpul progresează cu paşi gigantici; progresăm, fără îndoială, si noi cu el, şi puternicele idee ale culturii şi ale materialismului modern strâmtorează şi resping, pe zi ce merge, tot mai mult acele concepţiuni străvechi din inima şi mintea poporului nostru. Şi ce facem noi pentru mântuirea lor? Ne vom mulţumi oare cu respectivele opuri, altcum prea lăudabile şi merituoase ale unui Marienescu, Sim. Florian şi, mai ales, V. Alecsandri, pe tărâmul cântecelor, cum şi ale unui A. Panu, pe tărâmul proverbelor şi poveştilor poporale?[18]. Dar acestea sunt abia numai începutul, acestea formează abia o mică parte din obiectele pe care, cum văd, le îmbrăţişează literatura tradiţională.

 

Se ne apucăm, dară, să ne apucăm de lucru cu o oră mai înainte. Cele de păstrat din vechile credinţe, datini şi celelalte nu însă atât ca să le dezrădăcinăm, cum începuse zelosul, altcum, vicar I. Marian, cât mai vârtos se le explicăm poporului; cele de dezrădăcinat încă să le consemnăm în scris şi să le conservăm pe această cale. Să nu lăsăm ca străini ca Schuler, fraţii Schott, Stanley, Kotzebue, C. Acs şi alţii să ne admire şi adune ce e al nostru. Dacă străinii se uimesc şi încântă de frumuseţile poetice extraordinare ale literaturii noastre tradiţionale, se cuvine ca noi peste aceia să reflectăm şi la însemnătatea ei pentru literatura noastră propriu-zisă, care numai din rădăcina celei tra­diţionale poate suge sucul naţionalităţii şi identităţii sale româneşti; dar să reflectăm, mai presus de toate, la însemnătatea ei pentru trecutul nostru cel mai depărtat. Da, să ne străduim a conserva aceste tradiţiuni sacre ca pe una dintre cele mai principale şi mai puternice elemente de conservare a naţionalităţii noastre române printre furtunile milenare.

 

Nu cutare şi cutare biserică, cutare şi cutare confesiune, cu principii altminteri prea divine, prea liberale, prea umanitare, precum că „nu este între noi nici grec, nici roman, nici liber, nici sclav, ci toţi suntem una în Cristu”[19], nu atare biserică şi confesiune religioasă, zic, ne-a dat cea ce nici dânsa nu avea: puterea conser­vatoare a naţionalităţii noastre. Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; la din ­contra, ne dete când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele. Cea ce, însă, în treacăt ne strecură printre atâtea Scile si Caribde, ne scoase ca prin minune din ghearele morţii naţionale iminenţi la viaţa actuală, fură, în prima linie, prea îndegetatele tradiţiuni şi reminiscenţe sacre. Prin mijlocirea acestora ne şoptiră străbunii din mormânt mereu cum că suntem fii ai Romei, descendenţi ai glorioşilor legionari cuceritori ai lumii. Memoria virtuţii lor ne-a oţelit; memoria virtuţii lor ne va oţeli, trebuie să ne oţelească, în veci şi pururi, la fapte de glorie şi mă­rire ca ale lor. / Clusiu, in 1874. / Dr. Gregoriu Silasi” (Silaş, Grigore Dr., Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în Transilvania, nr. 5, Anul VIII, Braşov 1 martie 1875, pp. 51, 52).

 

 

Lăutari ardeleni

 

[1] V. Alesandri, Poesii popularie ale romaniloru, Bucuresci 1866; in prefatia.

[2] Iac. Grimm: Kleinere Schrifen.

[3] Wilh. Schmidt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbűrgens, Hermannstadt 1866; şi alţii.

[4] „Turca” este Colindul morţii şi învierii aparente a Timpului, în Capricorn (Cernunos, de unde Cronos al grecilor) – n. n.

[5] Sunt cântece echinocţiale de primăvară, Anul Nou începând în prima decadă a lunii mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, după cum spune Polybius; de asta vegetaţia florală de mai (flori de măr, de păr) abundă în colinde – n. n.

[6] Eroare datorată modei latiniste a vremii, dar şi agresiunii creştine de bisericizare a ceremoniilor străvechi – n. n.

[7] Du Cange s. v. Calendae: „Publicae illae ac supertitiosae laetitiae, quas kalendis Januarii, quibus annus aperitur, exhibuere primum gentiles, usurpavere etiam post modum Christiani, et quas utrique  indecoris choreis, mulierumque aut ferarum assumptis formis ac vestibus foedabant”.

[8] În sensul de colindele, Grigore Silaş închipuindu-şi, în 1874, că etimologia colindelor vine de la calende, şi nu de la fenomenul astral al „rotirii Soarelui prin solstiţii”, deci prin constelaţii zodiacale, după cum inspirat înţelegea, cam tot pe atunci, un alt cărturar sibian, Simeon Mangiuca  – n. n.

[9] Venera – n. n.

[10] At. M. Marienescu, Colinde, Pesta 1859, p. 37, cf. I. C. Schuller, Kolinda, Hermannstadt 1860.

[11] Dovada caracterului echinocţial de primăvară al colindelor, anul având iniţial, după acelaşi Simion Mangiuca, doar două anotimpuri: vara, care începea în Berbec şi se sfârşea în Cumpănă, şi iarna, care începea, deci, în Balanţă şi se termina în Berbec – n. n.

[12] At. M. Marienescu, Colinde, p. 47.

[13] V. Alesandri, Poesie popor. Ale Romanilor, p. 394

[14] Troian, adică preotul Solar, devine Traian, iar nevasta lui „d-ochioşică”, adică brunetă, se transformă, datorită lui Gheorghe Asachi, în Dochia sau Dochiana, ba sora lui Decebal, ba însăşi Dacia; latinismul, deci, provoacă el însuşi o restrângere a „arcanelor” (tainelor) datinii  – n. n.

[15] Eroare latinistă, care presupunea că formula sacramentală străveche „Ler, Oi, Ler” (Legea, Doamne, e Lege) ar păstra, în Ler, numele diminutivat al lui Aurelian – n. n.

[16] At. M. Marienescu, Balade poporali romane, Pesta 1858; în precuvântare.

[17] V. Alesandri, op. cit., în care e şi „Erculan”, şi „Pluguşorul”; era „Făt-logofăt”, publicată de At. M. Marienescu în „Albina” 1872

[18] Ziarele chiar ne anunţă că datinile şi credinţele poporale româneşti (pe lângă Marienescu, care multe din acestea le adună şi asemenea cu cele antice romane într-un op manuscris) mai aflară un cultivator în junele G. Dem. Teodorescu din Bucureşti.

[19] Sf. apostol Paul, Epistola către Romani, ş. a.


Comments are closed