Colindele sau Colinele venusiene ale Soarelui | Dragusanul.ro

Colindele sau Colinele venusiene ale Soarelui

 

O avertizare, din 1874, a cărturarului transilvan Grigore Silaş[1], despre faptul că, „până mai ieri, învăţaţii slavi erau cât pe ce să ne răpească” străvechile colinde „şi să le facă de origine slavă”[2], m-a obligat la o călătorie în timp şi spaţiu, în căutarea etichetărilor cândva credibile şi menţinute ca atare de o trândăvie intelectuală deja extinsă la nivel mondial. Trec peste naivitatea românească, dar preluată de o întreagă spiritualitate europeană, a falsei înrădăcinări a colindelor în calendele romanilor, pe care le-am moşteni ca „descendenţi ai glorioşilor legionari cuceritori ai lumii”[3], pentru că ritualurile ceremoniale pre-totemice, din care descind colindele, sunt cu milenii mai vechi[4] şi ţin de „idei şi privinţe stră­vechi păgâneşti, ca renaşterea Soarelui fizic, cu turma de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară[5]”, promovate de prima preoteasă a Soarelui, „Venus sau Vinere[6], care şi azi figurează ca zâna şi modelul frumuseţii, când duminicii personificate i se promite să fie mai frumoasă decât Vinerea”[7].

 

Colindele nu sunt nici egiptene, nici sumeriene, nici latine, nici greceşti, nici slave şi nici româneşti, dar singurul neam care le-a păstrat, de-a lungul timpului, în structura lor ritualică şi discursivă au fost numai valahii[8], deci descendenţii pelasgilor, ceea ce conduce şi obligă la concluzia că textele sacre ale nuntirii cosmice au supravieţuit doar în limba care descinde din cea în care au fost create, numită limba zeilor, iar mai târziu, latina vulgară.

 

În ilustrarea acestui capitol folosesc imagini din Gerard, Emily, The Land Beyond the Forest, Vol. I, London 1888

 

Colindele sunt cântecele şi horele care se cântau pe coline (în toate limbile semitice, inclusiv în turcă, prin kolinda defineşte colina), toponimul acesta devenind, ca şi magora, universal, Kolinda numindu-se „oraşe şi locuri din Asia, care se regăsesc în numele unor locuri şi oraşe din Europa“[9]. Kolinda nu trebuie confundată cu Koleda, deşi „din Koleda provin denumiri topografice, cum ar fi Kölleda la Sömmerda, în Saxonia, Koleda în Munţii Bihorului sau Koladan, râul de la granița dintre Bengal şi India“[10], pentru că, în diverse limbi planetare, se păstrează, prin aceeaşi rădăcină lingvistică monosilabică, fie locul de desfăşurare, fie doar ritualul ceremonilal săvârşit pe acel loc. Dacă măgura (Ma Go Ra – Primăvara pe Muntele Soarelui) se întâlneşte, în toată geografia boreală, de la Atlantic, la Himalaia, drept toponim, componentele de limbaj pre-totemic Go Ra, numesc fie muntele (gora, hora, în limbile slave), fie ritualul ceremonial săvârşit pe munte, adică hora (în română, greacă, hebraică). La fel, Kolinda, definind colina, în limbile semite, conduce la toponime care îşi iau numele de la muncelul ceremonial ancestral, supravieţuieşte şi ca nume de ritual, inclusiv în latină, unde calendele se săvârşeau la începutul fiecărei luni, pentru că „festivalurile Kalyndice[11] se desfăşurau în diferite anotimpuri… la toate popoarele din antichitate, care se închinau Soarelui, ca ființă divină“[12].

 

Dacă numele Kolindelor vine de la muntele Kalynda[13], care desparte Europa de Asia, menţionat de Homer[14] ca fiind în ţara caunilor, sau de la ritualul în sine, Ko-Lada (sau Go-Lada, ca şi în cazul Kogaion sau Gogaion, însemnând Muntele lui Venus), nimeni nu a încercat să afle, deşi în cultura europeană, în care s-a presupus, eronat, că denumirea „Kolinda sau Koleda[15] ar fi de provenienţă slavă, s-a tot indus sinonimia simbolică drept sinonimie lingvistică, deşi termenii, din punct de vedere lingvistic, diferă. Koleda, care îşi păstrează numele în spaţiul slav, defineşte Muntele lui Venus ca fiind Kalynda (preluat de greci, iar de la ei, de latini), dar Koleda face trimitere chiar şi la cea mai veche scriere a omenirii, compoziţia hittită „Cântecul lui Ullikummi”[16], în care, deşi nu se despărţiseră încă atributele lunare de cele venusiene, în Ishtar şi Innana, Luna-Venus însemnau împreună preoteasa Templului-Munte (Ko sau Go), în care „Zeul-Soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate”[17], iar „omenirea a privit Zeul-Soare în poarta răsăritului”[18].

 

 

Herodot îi menţionează pe caunieni doar pentru renunţarea lor la zeităţile împrumutate („Toată tinerimea caunică, îmbrăcându-şi armele, se duse cu alai până la fruntariile Calyndei“[19], dezicându-se, cu strigăte, de zeii străini) şi pentru un element nu doar ritualic, ci şi totemic, pe care îl regăsim în datina străveche, „toiagul lucrat de mână” şi împodobit cu simboluri („fiecare poartă cu sine un sigiliu şi un toiag lucrat de mână; în vârful fiecărui toiag se află un chip, fie măr, fie trandafir, crin, pajură sau orice alt semn, căci după datină nu le e îngăduit să poarte un toiag fără un anume semn“[20]). Despre cântările de pe calynda (colină), Herodot nu aduce vorbă, cu trimitere la caunieni, dar amestecul de populaţii scitice, sumeriano-babilonieni, mezi (numele mai vechi al tracilor), greceşti (inclusiv caunienii se revendicau din Insula Creta) foloseau Colina (Calynda), în vremea lui Cyrus şi Cresus, dar şi a legendarei Semiramida (secolele VII-VII înainte de Hristos), pentru ritualuri ceremoniale închinate celor trei ceruri şi nicidecum zeilor, ritualuri pe care „părintele istoriei” le-a şi descris oarecum contrariat de astralitatea nenumită şi neporeclită a acestora. „Ei nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei care le ridică sunt curat nebuni; şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit niciodată pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii”[21], ci, „înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului”, „aduc jertfe Soarelui, Lunii, pământului, focului, apei şi vânturilor”, „suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte” şi cică, şi mai uimitor pentru Herodot, „din timpuri străvechi, acestor singure zeităţi aduc ei jertfă”[22].

 

Cum festivităţile ceremoniale de pe colina Kalynda „şi-au găsit parţial drumul spre Grecia şi au fost cunoscute sub numele de festivalurile Kalyndice[23], logică pare teoria indo-europenismului lui Max Muller, dacă facem abstracţie de faptul că în toate limbile semitice kalynda înseamnă colină, fapt care obligă la observaţia logică şi susţinută şi de alte multe argumente, că muncelul caunilor, folosit pentru ceremonii religioase, nu însemna, în vechime, un toponim anume, ci o denumire pentru toate colinele folosite în scopuri ceremoniale şi care erau, de fapt, ko-lade, deci muncei ai ceremoniilor venusiene. Ceremonii de primăvară, deci echinocţiale şi nicidecum solstiţiale, chiar dacă învăţaţii lumii considerau, în secolul al XIX-lea, datorită transformării kolindelor în cântece de Crăciun, care se „obişnuiesc în noaptea de 24 decembrie și în cele următoare, până pe 1 ianuarie, deci pe durata sărbătorilor de Crăciun”[24], că dintotdeauna „Soarele a fost omagiat prin principalul festival Kalindic, care a avut loc în timpul solstițiului de iarnă“[25], deşi „în mitologia indiană găsim Kalenda ca fiică a Soarelui și soția lui Wischnu. Pare ciudat că Soarele se căsătorește cu Zeița stelei dimineții zilelor Lada (Leda = Koleda) ca şi la slavi“[26], deşi Venus, ca şi Sfânta Vineri din mitologia creştină, era doar mijlocitorul (steaua în şase colţuri, ca şi în stilizarea din ideograma lui Iisus), deci slujitoarea Muntelui-Altar, şi nicidecum soţia Soarelui. Cultul Venerei se înrădăcinase atât de puternic în spiritualitatea românilor, încât, în 1646, călugărul italian Marco Bandini constata că „ziua de vineri din fiecare săptămână ei o sărbătoresc în cinstea Sfintei Vineri, pe care ei pretind că ar fi sfânta ce stă, neîncetat, în genunchi înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-se cu lacrimi pentru aceia care o cinstesc. Şi, de aceea, mulţi cred, în orbirea lor, că e mai mic răul să-l superi pe Dumnezeu, decât pe Sfânta Vineri“[27], aşa că voievodul Vasile Lupu s-a văzut nevoit să cumpere moaştele unei Venus creştine, pentru a da o aparenţă ortodoxă, astfel ca „plăcerea superstiţioasă a publicului primilor ginţi”, încă supravieţuind subconştient, să poată fi „uzurpată de creştini”[28], silindu-se „măcar a le transfera la idei creştine”[29], deşi „schimbarea numelor vechi cu cele creştine nu înlătură cele mai originale elemente ale mitului”, după cum ţinea să sublinieze cărturarul maghiar M. Putnoky[30]. Şi mai există o mărturie importantă despre supravieţuirea cultului venusian la români, „eresul dacic”, cum numea Dimitrie Cantemir, într-o notă de subsol, colindul „Lado şi Mado” (Venus şi Marte), notat de Constantin Brăiloiu, în 1943, din sudul Basarabiei, unde, sub titlul de „Lado, Lado, nu mai plânge”, acest colind ancestral supravieţuia şi drept colindă, şi drept oraţie de nuntă, la „iertăciune”.

 

 

Spuneam că omagierile venusiene nu erau solstiţiale, deci nu se desfăşurau în decembrie, ci echinocţiale, pentru că, prin ele, se sărbătorea „renaşterea Soarelui fizic, cu turma de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară[31]”, „renaşterea şi reîntoarcerea Soarelui aducător de dulce primăvară şi vară, cu suavele flori, cu rândunelele şi cântăreţele selbeloru înverzite”[32], aşa cum, de fapt, s-a întâmplat din vremuri imemoriale, după cum o mărturisesc înseşi colindele, care abundă de flori şi buruieni caracteristice începutului lunii mai, şi după cum o confirmă două importante mărturii din vremea lui Alexandru Macedon, care s-ar fi pierdut, dacă nu s-ar fi folosit de ele Strabon.  Diodor Sicul spunea că, la hyperborei din Insula Şerpilor, Soarele este celebrat „în fiecare zi, cântând încontinuu laudele sale şi făcându-i cele mai mari onoruri, astfel se zice că oamenii aceia sunt ca un fel de preoţi” solari, în vreme ce la Tecuci, capitala hyperboreilor (Piroboridava), „cei ce locuiesc în acest oraş sunt, în mare parte, cobzari şi aceştia, în timpul serviciului divin, bat cobzele în cor şi cântă imne în onoarea zeului, lăudându-i faptele sale”. Iar atunci când Soarele li se arată biruitor, o dată la 19 ani, „în tot timpul acestei apariţii a zeului în insula lor, ei cântă noaptea din cobze şi fac într-una jocuri sau hore, începând de la echinocţiul de primăvară şi până la răsărirea Pleiadelor (Găinuşei), în prima jumătate a lui mai, bucurându-se oamenii de acele zile frumoase”. Iar Hecateu Abderida, al cărui text este preluat de Strabon din scrierile lui Claudiu Aelian, scria că, atunci când hyperboreii sărbătoreau Soarele, „la timpul îndătinat, fac serviciul divin solemn sau ruga, atunci zboară acolo stoluri nenumărate de lebede din munţii pe care dânşii îi numesc Riphae (Carpaţi), şi aceste lebede, după ce înconjură mai întâi templul cu zborul lor, ca şi când ar dori să-l purifice, se lasă apoi în curtea templului, al cărui spaţiu e foarte larg şi de cea mai mare frumuseţe. / În timpul serviciului divin, pe când cântăreţii templului intonează laude zeului Apollo, cu un fel de melodii ale lor proprii şi pe când cobzarii acompaniază cu cobzele lor, în cor, melodia cea foarte armonioasă a cântăreţilor, tot atunci lebedele se asociază şi ele la cântările lor, guguind împreună”.

 

„Şi totuşi, această avuţie naţională românească este azi, mai mult decât oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării”[33], şi datorită confundării colindelor cu cântecele de stea şi vifleimurile, frumoase – fără îndoială, dar reprezentând o datină ceva mai târzie, cea a creştinismului, în care „semințele credinței păgâne pot fi desluşite într-o haină creștină”, cântecele de stea şi vifleimurile devenind „predicatorii triumfului creștinismului”[34], dar mai ales datorită fabricării de colinde de către toţi neaveniţii. Colindele primordiale au existat la toate popoarele Europei, dar au fost pierdute, mai ales în Evul Mediu, când se impun „mistere divine din vest”[35], preluate şi de români, prin Irozi, de la maghiari şi germani, dar şi de la poloni, într-o tentativă bisericească nepremeditată ca deznaţionalizare, ci ca depăgânizare, deşi în „satul primordial” sau, cum îl numeau croaţii, în „satul bătrân Kmete“, în care se adunau tinerii, aceştia „obişnuiau să cânte imnuri și să joace dansul sfânt al Soarelui (Hora), în cinstea tânărului zeu soare Koleda (Soarele Reînviat)“, care, atunci când „se căsătorește cu Zeița stelei dimineții zilelor Lada“[36], se căsătoreşte, faptic, doar cu Primăvara, simbolizată şi de Alba (Luna, cu „florile d-Albei“), şi de Lado (Venus), care îşi află întrupare comună în Primăvară, deci în repetabila naştere şi renaştere a Naturii şi, indirect, dar mult mai adânc, a Pământului, nuntirea cosmică fiind, dintotdeauna şi pentru totdeauna, cea dintre Mama Terra şi Tatăl Ceresc. Toate elementele datinii străvechi, stabilite de Kali Calusar (Marte cel Negru sau, dacă vreţi, Centaurul Negru), prin cele 12 Arcane, sunt păstrate doar de către români şi tocmai de aceea pot fi desluşite în structura obiceiurilor româneşti de dincolo de neinspirata zonificare în „vetre folclorice”, cu consecinţa falsificării prin „folclor nou”.

 

 

În elaborarea acestui capitol al cărţii, aflată în lucru, Kali Calusar, Arcanele şi Lăutarii, am folosit texte din literatura europeană de specialitate, la care am tot făcut trimiteri prin notele de subsol, texte pe care le-am tradus şi trebuie să le reproduc în întregime şi pentru că dezaprob folosirea unor citate incomplete, ca „trageri la temă”, dar şi pentru faptul că am convingerea că mulţi dintre cititorii mei vor înţelege şi ceea ce mie mi-a scăpat. Deci, iată ce s-a mai scris despre Colindă, deci  despre Cântecele venusiene ale Soarelui prin Europa:

 

 

„Lada[37] era zeița frumuseții și a dragostei în rândul slavilor (în special printre rușii de la Kiev). Ea a avut trei copii, numiţi Lel (dragoste), Did (logodnă) și Polel (căsătorie).

 

În Rusia de azi se mai folosește faptul că, în această zi, fetele se adună lângă o apă curgătoare, în care fiecare aruncă câte două coroniţe de flori. Din plutirea pe apă a acestor două coroniţe de flori, fetele au relația viitoarei lor căsătorii şi a vieţii care urmează.

 

Din cântecele populare, se deduce că Lada a fost Sora zeului Soarelui, care și-a anunțat nunta și a invitat la nuntă stelele, împreună cu cele nouă zâne ale cerului. Mireasa este „zviezda Danica”[38] (zeiţa), nuntașii „zei”, în timp ce domnişoarele de onoare sunt noile „Vilas” sau sororile „Danica”[39], alese de Zeița lună.

 

Timp de trei săptămâni, zeului Soare îi vor cânta laude, după care mireasa sa, „Danica” – care s-a înroșit la față – apare, cu o coroană pe cap și face daruri micilor stele și zânelor.

 

Zeița Lună sau sora zeului Soare aduce, acum, apa vieții pentru nuntași, din fântâna vieții, apă din care acum zeul Soare, mireasa sa, zânele și toate stelele mici beau, ca „să trăiască pentru totdeauna”.

 

După ce toți au apucat să guste din apa vieții, „Soarele Radios” strălucește pe fețele lor şi pe chipul „lunii palide”, în timp ce, pe hainele lor, „toate stelele sclipesc”.

 

Odată stabilită Ziua Lada (ziua nunţii – n. n.), obiceiul celor ce se vor căsători este de a-și trimite vestitorii pentru a interveni şi a obţine mâna miresei. Din acest motiv, cehii și croaţii au numit luna decembrie „Prosinec = Prosinac = luna vestirii“.

 

Inițial, această lună a fost numită Koleda-Mesec (Colina Lunii), ca şi la bulgari, și, de aceea, luna aceasta, în ziua solstițiului de iarnă, a fost sărbătorită ca naștere a noului soare, numit „Koleda”.

 

În loc de „Lada”, moravienii venerau drept zeiță a iubirii pe „Krasopany”, care avea temple splendide în Brno și Olomouc. „Au fost confecționate din pietre tăiate drept, decorate la interior cu aur și pietre prețioase dintre cele mai frumoase” (Dr. W. Binder). În templul de la Brno (unde se află acum catedrala), zeița stătea pe un car, încadrat de două porumbiţe albe și de două lebede“[40].

 

 

„Koleda-fest este o sărbătoare religioasă străveche. După Homer, Hesichins[41] și Athenaeus, festivalurile Kalyndice[42] au fost sărbătorite diferit în Asia Mică. Deci a existat un Schwalben-[43], Raben-[44], Hirschfest[45] şi altele, care se desfăşurau în diferite anotimpuri. Sărbătoarea propriu-zisă a solstițiului de iarnă a fost una dintre principalele festivități la toate popoarele din antichitate, care se închinau Soarelui, ca ființă divină. Există obiceiuri religioase speciale pentru această sărbătoare. Acest lucru este specific, în primul rând, perșilor, parţilor și caldeienilor (primul ordin călugăresc asiatic, de inspiraţie egipteană – n. n.).

 

După cum se știe, caldeienii s-au ocupat de astronomie încă din cele mai vechi timpuri și au introdus diverse ritualuri ceremoniale în cultul lor solar. Acestea și-au găsit parțial drumul spre Grecia și au fost cunoscute sub numele de „festivalurile Kalyndice”. Atât în ​​rândul grecilor din Asia Mică, cât și al celor din Attica, precum și în rândul locuitorilor din insula Rodos, unde Soarele „a fost omagiat”, principalul festival Kalindic a avut loc în timpul solstițiului de iarnă. Pentru aceasta au folosit și cuvântul întoarcerii sau au aplicat ceea ce a fost legat de solstiții. În cadrul acestei sărbători, copiii umblau din casă în casă, vestind noul an, şi primeau fire de lână, copturi și smochine (Ciresione)[46]. Odată cu oferirea şi primirea darurilor, au început să se organizeze şi banchete. Aceast mod de a sărbători se regăsește și în rândul romanilor, sub numele de „Dies juvenalis“ (Zilele tinere), şi la români, sub denumirea de „Colinda Pițereilor“, precum și printre vechii sclavi sudici, sub denumirea de „Malkih momi“ (Băieţi mici).

 

La slavii din sud, care pătrunseră în munții Rodopi și Morea, tinerii se adunat la „satul bătrân Kmete (prima, deci în sensul de „Satul Primordial“)”. La sfârșitul sărbătorii, oamenii obişnuiau să cânte imnuri și să joace dansul sfânt al Soarelui (Hora), în cinstea tânărului zeu soare Koleda (Soarele Reînviat – n. n.).

 

Printre romani, găsim „Calendae”, care sunt sărbători ce aveau loc în prima zi a fiecărui an și au fost asociate cu Saturnalia și Opalia. Festivaluri mai mici se desfăşurau și în primele zile ale fiecărei luni.

 

Românii mai au şi „Festivalul Colinda”. De unde provine cuvântul Calendae (Kolinda, Koliada, Koleda) este dificil de ghicit.

 

În mitologia indiană găsim „Kalenda” ca fiică a Soarelui și soția lui Wischnu. Pare ciudat că Soarele se căsătorește cu Zeița stelei dimineții zilelor Lada (Leda = Koleda) ca şi la slavi.

 

Este posibil ca nașterea zeiței „Kalenda” să fie sărbătorită din timpuri imemoriale de către indieni la solstițiul de iarnă și ca această utilizare religioasă să se fi răspândit cu arienii în Europa, sensul inițial fiind prin transformări repetate ale religioase“[47].

 

 

„Kolinde sau cântece de Crăciun, cu numele derivat de la o zeiță păgână, Lada[48]. Acestea constau în cântece și dialoguri, cel mai adesea cu un personaj mitologic și care nu au niciun fel de aluzie la festivalul creştin. Interpreții trec, de la casă la casă, bătând la fiecare ușă, cu formula obișnuită, „Florile-s dalbe, bună seara lui Crăciun” – albe sunt florile, o noapte de Crăciun fericit pentru tine.

 

Turca sau Brezaia aparține, de asemenea, aceleiași categorii ca și Kolinda, dar are un caracter ceva mai boieros și este interpretată de bărbați tineri, care, urmând în toate pe un lider, îmbrăcat grotesc, într-o mantie lungă și purtând mască (cel mai adesea reprezentând un cioc lung de barză sau un cap de taur, de unde și numele), parcurg satele, noaptea și ziua, cât durează festivitățile de Crăciun, urmărind fetele și îngrozindu-i pe copii. Un anumit mister este atribuit personificării turcului însuși, personajul fiind considerat necurat sau vrăjit de diavol, pe o perioadă de șase săptămâni, și nu poate intra într-o biserică și nici nu se poate apropia de un sacrament, până la trecerea acestui timp.

 

În Bucovina, Turca sau Taurul poartă numele de Capră, iar în estul Transilvaniei se numește Cleampa.

 

Cântece de Irozi este numele dat textului multor jocuri și dialoguri de carnaval, în care Rahula (Rachel) și copilul ei, un cioban, un evreu, un popul roman și diavolul apar într-o dispută oarecum neinteligibilă”[49].

 

 

„În spațiul următor, ne vom ocupa, acum, de colinde. Multe colinde sunt încă balade. În unele locuri i se spune „colind”, dar numele „colinda” este mai frecvent. Cu privire la cuvântul „colind”, George Sion scrie că etimologia cuvântului a fost ignorată de filologi. Cihac, în dicționarul său deja menționat, spune că cuvântul „colinda” este un cuvânt slav, care a fost transferat în limba română, prin intermediul limbii maghiare (koleda, koledál). Cu toate acestea, originea cuvântului, indiferent de limba modernă, este, fără îndoială, latină şi provine din „Calendae” (vezi Kalendae), în timp ce „colindare” (Nota bene!: Nu în sensul de a striga, a urla) este la fel de mult o sărbătoare ca şi latinul „festum Calendarium”, despre care Du Cange spune (Glossarium mediae et infimae latinitatis): „Calendae, it appellant scriptores publicas illas ac superstitiosas laetitias, quas Calendis Ianuariis prezintă primum Gentiles, usurpavere postquam Christiani (Calendele, pe care scriitorii le numesc plăcerea superstiţioasă a publicului primilor ginţi şi care aveau loc în ianuarie, au fost uzurpate de creştini)”. Aceste sărbători latine au fost cele care aveau loc în prima parte a lunii ianuarie, copiii cântând din casă în casă şi scandând urări precum: „Gaudium et laetitia sit in hac domo; tot filii, tot porcelli tot agni!” (Bucurie şi veselie să fie în această casă; cât de mulţi copii, atât de mulţi miei, purcei!). La fel și colindele românești. Cântece cu diverse conținuturi, la finalul cărora cântăreții urează fericire, bucurie și un an rodnic. Se obișnuieşte în noaptea de 24 decembrie și în cele următoare, până pe 1 ianuarie, deci pe durata sărbătorilor de Crăciun.

 

Teodorescu împarte colindele în religioase (misterioase), vânătoreşti și sociale (religioase, vânătorești, domestice sau sociale). Vom numi colectiv ultimele două categorii; deci există colindele religioase și colinde seculare.

 

Colinda religioasă este o continuare a ideilor mitologiei păgâne, parțial remodelată și transformată în spiritul credinței creștine. Unele sunt foarte apropiate de credința păgână; acestea pot fi readuse la cea mai timpurie perioadă istorică romanică, epoca păgână; în altele, semințele credinței păgâne pot fi desluşite într-o haină creștină: își găsesc expresia în lupta dintre creștinism și păgânism; altele sunt, în sfârșit, interpretări ale principiilor creștine: ele sunt predicatorii triumfului creștinismului. „Colindele românești formează o linie neîntreruptă a celor mai frumoase imagini din mitologia greacă și romană; schimbarea numelor vechi cu cele creştine nu înlătură cele mai originale elemente ale mitului”, spune Putnoky M. în „Elemente clasice în poezia populară romană” (Ungaria, 1892, nr. 8), şi susține că poezia populară romană antică era suficient de bogată, nu consta doar din „câteva cântece ostăşeşti”, cum spune Hasdeu. Mitul este și subiectul colindei „Raiul și iadul” (A paradicsom és a pokol), susţine Putnoky şi compară colindatul cu detaliile frumoase din Aeneis (Aeneisböl).

 

Majoritatea colindelor religioase sunt de origine literară; românii le-au luat de la slavi sau de la greci. Gaster, conform „Colindul Crăciunului”, susţine că exista o carte de folclor străin încă din jurul anului 1650 (Chrestomaţie română, Bucureşti, 1891). Multe colinde sunt produse pur apocrife.

 

În primul rând, „Irozii” (jocul, Vifleimul, Bethlehem-ul). Drama religioasă are originea în Evul Mediu, în mistere divine din vest. Misterele sunt piese religioase, care își iau subiectul din „Biblie”, în special din viața lui Hristos (I. Beöthy Zs., Ed. Magyar, I, 20). Românii și maghiarii au preluat aceste scenarii mitice de la germani. Conținutul irozilor este încă religios, dar amestecat cu elemente laice. Iniţial, au fost distribuiţi călugări români în aceste piese populare, cu 2-9 personaje, spune Anton Pann (Cântece de stea și Vicleimuri, Bucureşti, 1830)”[50].

 

 

[1] Silaş, Grigore Dr., Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în Transilvania, nr. 5, Anul VIII, Braşov 1 martie 1875, pp. 51, 52

[2] Wilh. Schmidt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbűrgens, Hermannstadt 1866; şi alţii.

[3] Silaş, op. cit., p. 52

[4] „În aceeaşi vechime căruntă, ba poate în şi mai căruntă se suie cu originea lor alte producte de pe câmpul poeziei noastre poporale” – Transilvania, X, nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[5] Dovada caracterului echinocţial de primăvară al colindelor, anul având iniţial, după acelaşi Simion Mangiuca, doar două anotimpuri: vara, care începea în Berbec şi se sfârşea în Cumpănă, şi iarna, care începea, deci, în Balanţă şi se termina în Berbec – n. n.

[6] Venera, ulterior numită Sfânta Vineri – n. n.

[7] At. M. Marienescu, Colinde, Pesta 1859, p. 37, cf. I. C. Schuller, Kolinda, Hermannstadt 1860 – apud Silaş, op. cit. p. 52

[8] „Colindele, naraţiunile mitice şi descântecele posedă, împreună cu datinile superstiţioase şi nesuperstiţioase ale poporului nostru, mare însemnătate acum şi din punctul mitologiei noastre româneşti” – Transilvania, X, nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[9] Baron von Bretton, Lucas Peter, Recherche sur l’origine de la ressemblance et de l’affinité / d’un grand nombre de mots / qui se retrouvent dans / le francais, le danois, l’islandais, l’anglais, l’allemand, le latin, le grec et le sanscrit, Copenhahue 1866, p. 219

[10] Der Koleda-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, nota de subsol de la p. 62

[11] Din Koleda provin denumiri topografice, cum ar fi Kölleda la Sömmerda, în Saxonia, Koleda în Munţii Bihorului sau Koladan, râul de la granița dintre Bengal şi India.

[12] Géržetić, op. cit., p. 62

[13] „Trăsătura caracteristică a ţinutului Caunus este valea extinsă și mlăștinoasă a râului Calbis, parcă predestinată înmulţirii mistreților, care acum abundă în țară. Munții Calynda, din est, desparte acest ţinut de cel numit Troes şi care este cu totul montan. La nord este delimitat de muntele înzăpezit Taurus, iar la răsărit de înălțimile aproape egale ale munților Massicytus… Din cele mai vechi legende știm că acești munți au fost bântuiți de Himera (Chimaera), un animal mitic, reprezentat ca un leu cu cap de capră și coadă de șarpe“ – Fellows, Sir Charle, Coins of Ancient Lycia, London 1855, p. 6

[14] Homer, Istorii, I, Cartea I, p. 172

[15] „Kolinda sau Koleda, zeul păcii la slavii din Kiev. El este opus, în mod natural, Ledei, care este zeul războiului. O altă explicaţie fac din Kolinda şi Leda zeii Vara şi Iarna“ – Biographie universelle, anciene et moderne. / Partie mythologique / Ch-Ly, Paris 1832, p. 542; Koléda sau Kolinda. Zeul păcii la slavii din Kiev. Se celebrează printr-o sărbătoare magnifică în onoarea lui, la 26 decembrie; în acesta unii mitologişti au văzut în el pe Zeul Iernii“ – Eduard Adolf, Jacobi; Bernard, Thalès; Dictionaire Mythologique Universel, Paris 1863, p. 271; „Kaléda, zeul păcii, a cărui sărbătoare se celebra în 24 decembrie şi care, la Kiev, unde celebrarea se întindea până în 26, a primit numele de Koléda sau Kolinda (kal-é-da, începutul bucuriei; kolé-da, tăuraşul bucuriei; kolin-da, mica bucurie, bucuria ta sau buna bucurie)“ – Morbihan, Buletin de la Société Polymathique, Année 1872, Vannes 1872, p. 180

[16] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 153

[17] The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235

[18] The Sacred Books, Crearea Soarelui şi a Lunii, p. 70

[19] Herodot, Istorii, Volumul I, Cartea I, Bucureşti 1961, p. 95

[20] Herodot, Istorii, Volumul I, Cartea I, Bucureşti 1961, p. 97

[21] Herodot, op. cit., pp. 77, 78

[22] Ibidem, p. 78

[23] Der Koleda-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, p. 62

[24] Suciu,Traján, A román népköltészet: tanulmány, Brád, 1907, p. 32

[25] Der Koleda-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, pp. 62

[26] Ibidem, p. 63

[27] Călători străini despre ţările române, V, p.343

[28] Suciu,Traján, A román népköltészet: tanulmány, Brád, 1907, p. 32

[29] Silaş, Grigore Dr., Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în Transilvania, nr. 5, Anul VIII, Braşov 1 martie 1875, p. 51

[30] Putnoky, M., Elemente clasice în poezia populară romană, în Ungaria, 1892, nr. 8, apud Suciu, op. cit., p. 33

[31] Dovada caracterului echinocţial de primăvară al colindelor, anul având iniţial, după acelaşi Simion Mangiuca, doar două anotimpuri: vara, care începea în Berbec şi se sfârşea în Cumpănă, şi iarna, care începea, deci, în Balanţă şi se termina în Berbec – n. n.

[32] Silaş, op. cit., p. 52

[33] Silaş, op. cit., p. 53

[34] Suciu, op. cit., p. 33

[35] Ibidem

[36] Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, pp. 63

[37] Fata care ia; Lada, încă în uz.

[38] Venus, în cântecele populare, este numită „zlatna majka” (mama de aur), deoarece ea naște noul soare, în ziua de Koleda, „Koledo mladi Bog“.

[39] Danica, Danka, Daniša, Danislav.

[40] Der Lada-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, pp. 57-59

[41] Hesiod – n. n.

[42] Potrivit lui Herodot, Cartea I, p. 172, în țara Kaunilor, ţările din Asia Mică se învecinau cu muntele „Kalyndische”… Din Koleda provin denumiri topografice, cum ar fi Kölleda la Sömmerda, în Saxonia, Koleda în Munţii Bihorului sau Koladan, râul de la granița dintre Bengal şi India.

[43] Festivalul înghiţiturilor – n. n.

[44] Festivalul Corbului – n. n.

[45] Festivalul Cerbului – n. n.

[46] Cupe pline cu miere, vin sau ulei, precum și fructe, cu care împodobeau un măslin, pe care îl aşezau la ușa Templului lui Apollo, ulterior creanga împodobită fiind folosită şi în casele particulare.

[47] Der Koleda-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, pp. 62, 63

[48] Sinodul de la Constantinopol, din 869, a interzis membrilor Bisericii Orientale să țină sărbătoarea zeiței păgâne Kolinda sau Lada, care să aibă loc în cea mai scurtă zi. Aceste cântece Kolinda par a fi de origine slavă, de vreme ce găsim Koleda printre bohemieni, sârbi și slavoni, Koleda printre polonezi, și Koladul la ruși. O dovadă în plus a acestui lucru pare să fie acea asemănare inconfundabilă cu cuvintele slave Kaulo, Kul, Kolo, o horă care se aplică, fără îndoială, la rotația soarelui, care, în această zi, reînvie din nou. Grimm, însă, în Mitologia sa, spune că numele derivă din latină, din Calendae.

[49] Gerard, Emily, The Land Beyond the Forest, Vol. I, London 1888, pp. 271.

[50] Suciu,Traján, A román népköltészet: tanulmány, Brád, 1907, pp. 32, 33