Veşnicia unor nume care merită totul (IV)

În anul 2000, prin vară, o nouă zavistie se revărsase peste oraş, pe seama fostelor averi mănăstireşti. Câţiva politicieni lansaseră subiectul „adevăratei cunoaşteri a istoriei noastre”, de care habar nu aveau, iar episcopului locului şi câţiva protopopi porniseră ofensiva „noi vrem pământ”, deşi, de la Iosif al II-lea încoace, când s-au secularizat („încamerat”) toate averile mănăstireşti din întregul imperiu, pădurile şi pământurile Bucovinei fuseseră recunoscute drept „avere naţională românească”. Ştiam că pădurile Bucovinei, cu care sistemul silvic îşi acoperea găurile judeţelor neproductive şi jafurile din ce în ce mai agresive, ar fi trebuit să-şi recupereze acest statut de „avere naţională românească” a locuitorilor Bucovinei, dar nu puteam accepta întoarcerea în bezna feudalismului. Am mers, deci, la Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, convins că un om de erudiţia ÎPS Pimen Suceveanul nu va refuza un dialog argumentat, dar l-am întâlnit acolo doar pe Anton Hrib, al doilea om în puterea ecleziastică locală, despre care am scris usturător uneori, dar cu care mă împăcam bine, în baza unui respect reciproc greu de zdruncinat. Istoricii tăceau mâlc, de teama unor anateme şi blesteme. Între timp, sosi şi ÎPS Pimen şi, în biroul lui Anton Hrib (în stânga, în fosta gospodărie de partid), am purtat o lungă discuţie. I-am explicat că fundaţia particulară, pe care o înfiinţase şi din care nu făcea parte nici măcar Arhiepiscopia, nu poate reprezenta obştea bucovineană şi că ar trebui să fie înfiinţată o alta instituţională, din care să facă parte Arhiepiscopia Sucevei, Consiliul Judeţean Suceava, direcţiile pentru sănătate publică, şcoală şi cultură, iar ca electori ai congresului bisericesc, primarii aleşi ai localităţilor. Speram să revină judeţului Suceava această avere uriaşă, iar banii să fie folosiţi, în baza unor proiecte aprobate prin votul majorităţii electorilor, şi pentru construcţia de mănăstiri şi biserici, şi pentru repararea drumurilor, şcolilor, spitalelor, şi pentru acte de cultură. Noua fundaţie putea să fie condusă de Arhiepiscopia Sucevei, dar nu de către un anume arhiepiscop, ci de cel pe care soarta sau bunul Dumnezeu l-ar fi desemnat pentru această înaltă onoare.

Arhiepiscopul a clătinat din cap, nemulţumit de sugestie, susţinând că instituţiile lumeşti nu ar fi de acord cu o astfel de fundaţie; numai că eu discutasem cu liderii lor, în dimineaţa zilei respective, şi toţi se arătaseră entuziasmaţi de idee.

– Nu trebuie, pentru că noi vom face acte de binefacere…

Vorbisem de pomană.

– Ştiu. Numai că dumneavoastră nici binecuvântarea nu o daţi pe gratis…

Înalt Prea Sfinţitul a zâmbit şi m-a binecuvântat, deşi nu de binecuvântări, ci de dreptate aveam eu nevoie. Peste câţiva ani, într-o dezbatere la Prefectura Sucevei, când i-am amintit de acest episod, ÎPS Pimen nu a negat, ci doar a plecat privirile, probându-mi că este un om cu adevărat demn.

Între timp, împotriva tentativei de înşfăcare a pădurilor Bucovinei de către o grupare de oameni, politicieni liberali şi ierarhi, nu se găseau adversari în media, cu excepţia lui Sorin Avram, care ridicase flamura „Jupânu’”-lui pe baricadele apărării a ceea ce ne aparţinea tuturor, iar eu am început să scriu „Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti”, descoperind argumentul juridic cel mai important: Statul, prin „Legea din 6 februarie 1924 pentru persoane juridice (Asociaţii şi Fundaţii), publicat în „Monitorul Oficial” nr. 27 din 6 februarie 1924, făcea distincţie între „persoanele juridice de drept public”, care se creau numai prin lege, şi „persoanele juridice de drept privat”, care se constituiau prin voinţa asociaţilor.

Lansarea cărţii, moderată de Sorin Avram, s-a făcut în Sala Mică a Casei Culturii din Suceava, fiind invitaţi să pună întrebări reprezentanţii Arhiepiscopiei şi ai liberalilor, care nu au găsit vreun alt cusur cărţii, decât pe acela că „nu e scrisă de un istoric”, de parcă eu i-aş fi oprit să o facă. Şi-atunci, din public, Aura Brădăţan le-a închis gurile ezitanţilor detractori:

– Ştiţi care este diferenţa între a fi scrisă această carte de un istoric sau de Ion Drăguşanul? Dacă ar fi fost scrisă de un istoric, era cel mult răsfoită; dacă a scris-o Drăguşanul, va fi citită din scoarţă în scoarţă.

Curând după aceea, au început, la Câmpulung Moldovenesc, procesele de presă împotriva mea şi a lui Sorin Avram, judecătoare fiind fata unui cârciumar, care avea să-mi plătească o poliţă. Ne însoţea, de fiecare dată, poetul Roman Istrati, responsabil cu buna dispoziţie. La Gura Humorului, de pildă, zărise câţiva condamnaţi care prestau munci în folosul comunităţii:

– Şi asta e o idee! Poate vă condamnă şi pe voi la fel, caz în care vă rog să-mi spuneţi ce mâncăruri preferaţi, ca să vi le trimit la pachet…

A scos un pix şi un notes, de parcă ar fi vrut să noteze.

La Câmpulung, în faţa instanţei, Sorin Avram era într-o vervă umoristică atât de spumoasă, încât doamna procuror de şedinţă avea ochii înlăcrimaţi de eforturile de a se abţine de la râs, iar eu am întrebat-o cu trucată naivitate:

– Doamnă procuror, atât de tare v-a emoţionat mesajul creştinesc al părintelui protopop încât v-au dat lacrimile?

Şi nu s-a mai putut abţine: a izbucnit într-un hohot dezlănţuit, care era cât pe ce să-mi aducă o amendă din partea fetei de cârciumar care-mi purta sâmbetele, din clipa în care luasem apărarea ziaristului Maricari  împotriva unei sentinţe nedrepte, corectată apoi de către Tribunalul Suceava. Aveam obiceiul să iau apărarea ziariştilor pe nedrept târâţi în faţa Justiţiei, doar pentru a fi umiliţi întru ostoirea ofticii denunţătorilor. În schimb, când eram eu chemat într-o instanţă, presa suceveană triumfa, iar când venea decizia finală, total favorabilă mie, „uita” să o mai menţioneze. Nu ştiam de la ce venea acea stupidă ură, dar, ceva mai târziu, avea să mi-o explice Mihai Chira, de la „Crai nou”:

– Era greu de îndurat ca, peste tot unde intri, să fii întrebat dacă îl cunoşti pe Drăguşanul… Dar, gata, problema s-a rezolvat: spunem că Drăguşanul este scriitor şi, atunci, rămânem noi cei mai buni ziarişti…

Mă aflam la Universitatea din Cluj-Napoca, unde lansam, în organizarea fiicei mele, Cozmina – ca lucrare practică, „Datina, Biblia Românilor”. Veniseră mulţi, mulţi profesori şi studenţi, inclusiv de la alte facultăţi, care să participe la întâmplare. Mi se ceruse să nu vorbesc mai mult de 50 de minute, iar fiică-mea mă prevenise că un profesor tânăr şi exigent pregătise „20 de întrebări încuietoare”, încă înainte de a şti ceva despre carte. Am vorbit exact cât trebuie, iar întrebările care mi s-au pus, după aceea, au ajutat la lămurirea unor teme mai puţin cunoscute la noi, apoi am privit spre universitarul tânăr:

– Domnule profesor, unde sunt cele „20 de întrebări încuietoare”?

– O să vi le dau, dar numai ca mostre al nepriceperii mele..

Deşi toţi profesorii păreau mult prea grăbiţi la începutul lansării, la final aveau timp berechet şi, ca să putem continua discuţia, am mers la o cafenea studenţească din „Zorilor”, însoţiţi şi de mulţi studenţi. Era deja târziu, când m-a sunat prefectul Orest Onofrei, întrebându-mă dacă nu voi putea participa, a doua zi, la ora 11, la o dezbatere pe tema averilor mănăstireşti. Ca să prind ultimul tren de noapte spre Suceava, aveam nevoie urgentă de un taxi, dar mi-a rezolvat problema unul dintre universitari.

A doua zi, cu deputatul ţărănist în capul mesei, flancat de Arhiepiscop şi de Anton Hrib, au început dezbaterile, dar prefectul nu putea deschide gura, pentru că făcea parte din altă biserică, iar mulţimea călugărilor din sală izbucnea în zgomotoase invective. Sorin Avram se uita des la mine, cerându-mi să intru în discuţie, dar eu tot ridicam din umeri, şoptindu-i că nu este problema mea. Şi aş fi tăcut până la capăt, dacă, întrebat de Dana Humoreanu, dacă din fundaţie fac parte şi Arhiepiscopia, şi mănăstirile (şi nu făceau parte), deputatul Vasile Lupu nu ar fi minţit cu seninătate. În faţa acestei insolenţe, a început să-mi clocotească sângele şi fără voia mea am izbit cu pumnul în masa de stejar, care adăposteşte, de regulă, şedinţele consilierilor judeţeni.

– Minţi!

Şi m-am ridicat. Se făcuse linişte, călugării plecând tăcuţi capul în jos şi ascultând discursul meu, dintr-odată calm şi adresat mai mult „domnului Pimen Zainea”. Am vorbit vreun sfert de ceas, apoi m-am îndreptat spre ieşire, oprindu-mă atunci când l-am auzit pe Vasile Lupu, încercând să iasă din încurcătura demagogiei lui spulberate:

– Aşa, domnul meu: e bine să ieşiţi puţin la aer…

– Nu  ies la aer, ci plec definitiv.

Din uşă, am concluzionat cu un catren al epigramistei Florina Dinescu din Ploieşti:

– Multe minţi mai luminate / spun că proştii n-au idei. / E greşit, gândesc şi ei / …din păcate!

Şi am plecat, însoţit de doi călugări tineri, care încercau să mă convingă că bunul Dumnezeu, pe cale naturală, va face să se stingă aceste lăcomii pământeşti.

– Măi băieţi, voi încă nu realizaţi că, îndată ce aţi îmbrăcat aceste haine, v-aţi pus pe suflete şi păcatele cu care s-au stigmatizat prin veacuri…

Ajuns acasă, m-a sunat prefectul Orest Onofrei, ca să-mi mulţumească.

– Cum, deja s-a terminat dezbaterea?

– Da. Imediat ce aţi plecat dumneavoastră, s-a terminat totul.

După aceea, nu m-a mai interesat subiectul, chiar dacă-i vedeam pe ştabii silviculturii proslăvindu-mă, pe la diverse televiziuni, drept „marele scriitor Ion Drăguşanul”. Minţeau. Doar se apărau cu cartea mea, chestie de care aveam să mă conving curând, când le-am cerut o sponsorizare pentru cartea „Povestea aşezărilor bucovinene”, volumele I şi II, pe care nu mi-au dat-o niciodată. Pădurile Bucovinei, jefuite ori de unii, ori de către ceilalţi, nu ne-au aparţinut şi nu ne vor aparţine vreodată drept „avere naţională românească”, aşa că nu m-am mai băgat, deşi, după cum se părea, cartea mea îşi căpătase o îndreptăţire. Într-o zi, m-a sunat Emil Ursu, ca să mă roage, din partea domnului ministru Răzvan Teodorescu, să scriu un elaborat de două pagini despre statutul averilor mănăstireşti de odinioară.

– Şi de ce nu m-a sunat domnul ministru?

– E ocupat, dar m-a rugat pe mine să…

– Bine, Emile. Spune-i domnului ministru că, dacă nu mă poate suna, îi scriu cele două pagini, dar costă zece milioane pagina…

Peste vreo zece minute, m-a sunat iar Emil, doar pentru a-mi retransmite rugămintea ministrului, iar eu i-am răspuns că, între timp, preţul paginii a ajuns la douăzeci de milioane şi că e în continuă creştere. Mi se părea o atitudine ciocoiască, din partea ministrului, pe care nu o puteam accepta. Ulterior, aveam să facem haz pe chestia asta, dar nu am cedat şi pace. M-a sunat, totuşi, şefa de cabinet a premierului Adrian Năstase, clujeanca aceea frumoasă şi inteligentă, dar al cărei nume nu mi-l mai amintesc. Mi-a pus întrebări, iar eu am sugerat să se dea, totuşi, Arhiepiscopiei nişte păduri, care să fie de folos pentru încălzirea bisericilor şi a caselor parohiale. Aşa s-a şi făcut, dar nu a fost preot care să primească un vreasc pentru biserica şi casa parohială din mijlocul comunităţii în care slujea. Pădurile au fost rase, păşunate pur şi simplu, în acelaşi dispreţ faţă de oameni, inclusiv faţă de liderii lor spirituali, preoţii. După aceea, problema nu m-a mai interesat, deşi scrisesem un proiect de lege, pe baza vechiului statut al Fondului, minţit fiind de un deputat sucevean cum că se va bate pentru ca averea românească a bucovinenilor să le revină lor. M-a minţit, pentru că, începând de a doua zi, deja trata cu Arhiepiscopul „cota” care i-ar reveni lui, dacă i-ar aduce averile mănăstireşti plocon.