Vasile Tărâţeanu, un Grigore Vieru al Bucovinei

*

Întotdeauna, i-am iubit în mod egal, iar poezia lor ca un descântec tămăduitor mi-a încărunţit sufletul cu linişte, pentru a-l revărsa frunziş fără de moarte până la poalele munţilor. Şi-am fost, şi suntem, şi vom rămâne fraţi până în veacul veacurilor.

*

Vasile Tărâţeanu, acest Grigore Vieru al Bucovinei, e o flacără care pârjoleşte stelele – o simţi şi o vezi mai ales noaptea, când rădăcinile arborelui vieţii, înfipte adânc în nesfârşitul cosmic, prind să ardă, în dâre de lumină ale scrisului, ale risipirii poemului în sfânta carte a iluminărilor astrale. E atâta jar şi spuză, şi flacără, şi zvârcolire de scântei în cântecele lui Vasile Tărâţeanu, încât uneori chiar şi bunul Dumnezeu pleacă urechea şi ascultă vrăjit. L-am văzut şi pot depune mărturie.

*

Când mi se face dor de Vasile Tărâţeanu, care trăieşte pe muchia zării, la Sinăuţi, închid ochii şi îl aud cântând; apoi îl văd dansând, cum s-a întâmplat, într-o noapte de vară, la Breaza, şi mă simt fir de iarbă, pentru că, atunci când joacă, Vasile Tărâţeanu este un uriaş, care poartă pe umeri Căile Lactee. Nu există dansator mai bun decât Vasile Tărâţeanu, aşa cum nu există nici suflet mai cântător, de când fratele nostru, Grigore Vieru, a plecat să culeagă stelele, aruncându-ni-le, noapte de noapte, în palme ca pe fructe.

*

Vasile Tărâţeanu este nobleţea poeziei care frânge lanţurile pentru a ne dezrobi. Cei care nu le văd, măcar să le asculte zăngănitul prăbuşirii verigilor departe de noi. Pentru că aici, între zare şi sufletului fiecăruia, cântecul lui Vasile Tărâţeanu e o stare de veghe. A lui şi a noastră.

*

La mulţi ani, Vasile Tărâţeanu,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!