Sofia Vicoveanca şi călătoriile între Rai şi Rai

De câtăva vreme, poposesc prin preajma sufletului Sofiei Vicoveanca, desluşindu-l floare care îşi revarsă tainica frumuseţe în lumină. O întreagă mitologie străveche românească, în care s-a înrădăcinat şi insolitul iconarism bucovinean, pulsează prin dactilogramele şi manus-crisele irepetabilei interprete de cântec îndătinat, calea ei, cu întreg păienjenişul de drumuri, răzbind înspre inefabil prin aceleaşi relaţionări – cu străbunii, prin pământ, cu universul, prin credinţă, şi cu viaţa, prin dragoste – dar, în naraţiunile şi în dezvăluirile sale lirice cuvântul nu se mai potenţează pe sine, ci se lasă captiv în idee de parcă ar parcurge „singur în singurătate”, devenind închinare, rugă, vibraţie pe care doar glasul de veritabilă actriţă al Sofiei Vicoveanca îl poate aşeza icoană în sufletul şi în mintea fiecăruia dintre noi.

Dezinteresată de metaforă şi, în general, de trucuri stilistice mai mult sau mai puţin la modă, în favoarea sincerităţii trăirii, Sofia Vicoveanca nu ocoleşte figurativul alegoric, rotunjindu-l curcubeu în conturarea celor pe care simte nevoia să le comunice sau, mai inspirat spus, să le răsădească, aidoma celor 130 de flori din casa ei din Suceava, orientând spre lumină propriile noastre nevoi de iluminări, în căutarea şi aflarea bucuriilor fireşti, de care avem parte, deşi adesea le ignorăm ca şi pe copacii pe lângă care trecem nepăsători. Şi totul se întâmplă pe axa cosmică a călătoriilor – cu mama, la mănăstirea Suceviţa, călătorie din care se desprind toate celelalte, care aveau să urmeze prin lumea largă. Accentul, inclusiv în textele lirice, este pus spre viaţa reală, care mărgineşte, uneori ca mlaştină, alteori ca pajişte înflorită, calea dintre Rai şi Rai, cum îndrăznesc să numesc eu viaţa de artist împlinit a Doamnei Cântecului Românesc, o viaţă desprinsă, în fond, din prejmuirile căii, deci din locurile de popas şi de meditaţie la sensurile existenţiale.

Fără îndoială, cântecele Sofiei Vicoveanca redau tot frământul cosmogonic al spiritualităţii româneşti, tot focul lăuntric picurat din lumina primordială a Datinii, dar nevoia artistei de a trăi altfel, printr-o înşiruire de astre, înşiruirea clipitelor irepetabilă, din care s-a întrupat statuar simbolul atât de cuprinzător dăltuit de Maestrul Ion Irimescu, o înşiruire care, sub parabola mărgelelor de la gât, scapără şi scapătă aduceri aminte, toate cu învăţă-minte, deci cu o morală care trebuie să ne dea de gândit.

Personajul central al scrierilor Sofiei Vicoveanca este eul liric, lăuntricul plămădit de cele trei unice planuri cosmogonice (Dumnezeire, Viaţă, Pământ), de răsufletul conştientizării de sine şi nu doar cel al extazului, fie acest extaz bântuit de nelinişte, de zâmbete, de dor, de pârjolire sau de speranţă, deci de licăr dumnezeiesc. Şi toate se respită cu sufletul, se trăiesc firesc, fără artificialul unor măiestrii de împrumut, deci drept identitate, drept sigiliu sacru al sufletului şi al minţii de o splendidă unicitate.

Lucrez a doua carte a Sofiei Vicoveanca, dar nu vă pot spune câte cărţi a scris sau câte vinilinuri sau casete a înregistrat, şi asta pentru că Artista refuză inventarierea, preferând veşnica deschidere spre viaţă, înmugurirea şi lăstărirea prin noi şi noi dialoguri. În fond, ca şi cântecele ei, şi scrierile înseamnă comunicări, depovărări, deci rugi şi închinări, în sens religios, dar şi omenesc.

Tot ce săvârşeşte Sofia Vicoveanca – iar sugetia unui sacerdot ancestral nu poate fi ignorată – înseamnă un ritual al sufletului dăltuit din lumină şi care refuză, cu toţi porii, însingurarea şi întunecarea. Sofia Vicoveanca este o dezlănţuire a bucuriei de a fi, dar şi o sete neostoită de viaţă trăită frumos, moral, responsabil şi pe deplin. Îi simp bucuria, în vreme ce scriu aceste rânduri cu rol de portret al unui trăitor onest de frumos, de sinceritate. Mă închin în faţa acestei sincerităţi, pe care o percep dincolo şi mai presut de cuvinte, întotdeauna proaspătă şi de o uluitoare generozitate.

Scrierile Sofiei Vicoveanca nu se revendică drept literatură, deşi sunt mai mult decât atât, adică spovedanii lăuntrice, care îşi vor căuta locul reverberării doar în alte lăuntruri, adică doar acolo unde se simte aceiaşi nevoie de repere fundamentele, la care să ne putem raporta. Şi, din această perspectivă, scrierile Sofiei Vicoveanca sunt păşiri prin veşnicie, sunt conturări siderale ale aceleiaşi Căi predestinate, pe care păşeşte şi va păşi întotdeauna cu neîntinată demnitate (I. D.).