prăbuşit într-o pasăre încă-i viu şi palpită

pasărea-i pasăre: Doamne, ce chip

ţi-ai aflat în aripa uriaş desfăcută,

iar sufletul meu e un fir de nisip

într-o piatră din stânca întruna durută

dintr-un larg în alt larg şi de-acolo mai sus

sau poate mai jos şi mult mai adânc

decât pot să-mi închipui când sfios şi supus

îmi pun puşca în cobul atârnat la oblânc

*

şi cu ochii închişi ascult zborul înalt

în care mă urci când voieşti să m-asemeni

altui chip desluşit şi ajuns celălalt

pe făgaşul îngust dintre semeni şi semeni,

hei, hei, cât de clară-i tăcerea din piatră

şi zvâcnirea-nlăuntru a acelor lumini

când scânteia desprinsă fără veste din vatră

a uitat că în focuri are vechi rădăcini

*

ca să urce-n înalt ca o pasăre gravă

care-şi află-n tării o supremă ispită,

iată: sufletul meu ofilit de otravă

prăbuşit într-o pasăre încă-i viu şi palpită