Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Suceava

Suceava, Ruinele, în 1807 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

SUCEAVA. În 10 februarie 1388, „luni, în prima săptămână a postului”, Petru Muşat, domnul Moldovei,  îi scria lui Vladislav, „rege al Poloniei, stăpânitor al Lituaniei şi al Rusiei şi domn al mai multor ţări”, ca să-i dea de ştire că i-a trimis un împrumut de 3.000 de ruble de argint, şi nu de 4.000, cum coneveniseră anterior şi cum se menţiona în zapisul aflat în posesia lui Petru Muşat, zapis pe care voievodul moldav se obliga să-l returneze, atunci când avea să primească altul nou şi în care să fie menţionată valoarea reală a împrumutului. / „Şi s-a scris cartea în Cetatea Sucevei, luni, în prima săptămână a postului, sub pecetea noastră, în anul naşterii Domnului 1000 şi 388”. / Scrisoarea aceasta, exhaustiv comentată de istoriografia românească, reprezintă prima atestare documentară a Cetăţii Sucevei, ridicată, de acelaşi Petru Muşat, între anii 1374-1391.

1388: Târgul Sucevei a fost atestat documentar în 18 august 1388, un document al cancelariei domneşti fiind scris şi semnat în târgul Sucevei, de Petru Muşat, cel care a ctitorit şi cele două cetăţi din vecinătatea târgului, Suceava şi Zamca, şi Curtea Domnească din centrul târgului, şi biserica Mirăuţi, toate acestea făcându-se în timpul domniei lui, deci între anii 1374-1391. O tradiţie bucovineană, înveşnicită de Simion Florea Marian, pune pe seama unor păstori construirea bisericii de lemn Mirăuţi şi statornicirea, în jurul ei, a unei vetre de păstori, pe locul bisericii existând, cică, din vremea vremurilor, un stejar uriaş, în scorbura căruia locuia un sihastru. Acelaşi sihastru este menţionat şi într-o altă tradiţie, culeasă de Dimitrie Dan, dar localizat la Şcheia, calea râului Suceava adăpostind, în vechime, un lac uriaş, cu o insulă în mijloc, pe care ar fi locuit Zâna Iazului. Pe fond mitic, dar preluat mistic, lacul acela s-ar fi scufundat, ceea ce pare să conţină şi o oarecare doză de adevăr, din moment ce, sub jumătate din actualul oraş Suceava, încă se mai află un lac subteran. Biserica Mirăuţilor avea să fie reclădită, din piatră, de Ştefan cel Mare, între anii 1481-1491, formula arhitectonică actuală datorându-se lui Karl Adolf Romstorfer, arhitectul vienez care, pregătind comemorarea lui Ştefan cel Mare, în 1904, a izbutit, într-un deceniu de muncă, să reconstruiască multe dintre bisericile Bucovinei, inclusiv cea a mănăstirii Putna, şi să scoată din pământ, din gunoaie şi din uitare ruinele Cetăţii Suceava.

1390: În 17 martie 1390, în oraşul Suceava, s-au întâlnit solii Domnului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, şi cei ai Regelui Poloniei, Vladislav II Jagielo, pentru a conveni şi semna primul tratat politic şi militar dintre cele două ţări. Din Valahia sosiseră Roman Heriţchi şi Radlus Gadchi, „din însărcinarea şi porunca osebită a preavestitului principe, Domnul Mircea, Voievodul Ţării Româneşti”, iar din Polonia veniseră Ghervasie de Dalewicz şi Benko de Zabokruc, ambii cu „poruncă deplină şi însărcinare osebită ca (soli) ai prealuminatului principe, Domnul Vladislav, vestitul Rege al Poloniei”. Negocierile au fost încununate cu succes, în tratat menţionându-se: „Ne-am întâlnit cu rodnic spor, în oraşul Suceava, din părţile Moldovei, spre a cădea de acord asupra înţelegerii şi legământului de nestrămutată prietenie între amintiţii noştri stăpâni”. / Există în documentul menţionat şi câteva realităţi pe care noi, românii, în patriotismul nostru nobil şi veşnic efervescent, trebuie să le ignorăm; şi mă refer, în primul rând, la statutul de domeniu feudal vasal pe care îl avea Moldova lui Petru Muşat, ca şi Moldova de mai târziu, închinată, funcţie de conjunctură, dar din ce în ce mai păgubos, ba polonilor, ba turcilor, iar uneori şi ungurilor, care, încă din vremea întâiului Descălecat, au poftit, la concurenţă cu polonii, ceea ce nu le aparţinea. / Este de presupus că noua ctitorie a lui Petru Muşat a înlocuit o mai veche întăritură de lemn şi pământ, care servea „ca loc de retragere şi apărare pentru vremuri de restrişte… pe obiceiul timpului”, dar „această presupusă întăritură, ca întocmire şi valoare strategică, trebuie să fi însemnat însă prea puţin. Căci nici o mărturie n-o afirmă şi nici săpăturile n-au scos la iveală zidării mai vechi decât ale cetăţii actuale, care, sub raport istoric şi constructiv, nu poate fi anterioară epocii când Suceava a devenit capitală a Moldovei” (Al. Lăpedatu). Ce-i drept, nici nu a căutat nimeni.

1395: Cetatea lui Petru Muşat ar fi rezistat, conform cronicarului regelui Sigismund al Ungariei, unui asediu, în 1395, când oştile maghiare şi-ar fi „pus castrele lângă reşedinţa voievodului Ştefan” I Muşat. Piatra de mormânt a primului voievod Ştefan din istoria Moldovei, pusă de Ştefan cel Mare, glorifică, însă, victoria de la Hindău (Ghindăuani) a strămoşului său, iar victoria asta, soldată cu zdrobirea şi alungarea oştilor duşmane prin ţinutul Neamţului pare să anuleze afirmaţia cronicarului maghiar, deşi e posibil ca Sigismund să fi ajuns la Suceava şi, neputând cuceri cetatea, să se fi retras şi să fi fost înfrânt pe drumul întoarcerii.

1395: Biserica Sfântului Dumitru, ctitorită, ca şi biserica din Iţcani, şi închinată, împreună cu aceasta patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea, în 1395, de Iaţco, fratele lui Herman şi fiul lui Iaţco din Voitin (cel din legenda lui Dragoş Vodă, care avea mănăstire şi casă la Voitinel), a fost reconstruită, din piatră, după anul 1497, de Ştefan cel Mare, care sărbătorea şi în acest fel victoria de la Codrul Cosminului, o a doua reconstrucţie fiind săvârşită de Petru Rareş, între anii 1534-1535, turnul clopotniţei, înalt de 40 metri şi celebru de-a lungul vremurilor, fiind construit de Alexandru Lăpuşneanul, în 1561.

1401: „În 1401, o catedră de drept exista la Suceava (?! – n. n.) şi, de asemenea, câte o şcoală grecească, latină şi pentru multele limbi care se vorbeau atunci. Cotwar (?) avea, atunci, o mare bibliotecă. Românii au fost unul dintre primele popoare care au folosit ştiinţele pe calea civilizaţiei. Un mare număr de moldo-valahi i-au ajutat mult pe ruşi să se civilizeze. Petru I a avut el însuşi, ca învăţător, un savant moldovean, numit Nicolas Kirmel. Înainte de a da legile în ţara lui, ţarul a cerut o copie a Codului de legi care se practicau în Moldova (dreptul valah – n. n.), din care a făcut numeroase împrumuturi. Reglementările pe care le-a extras fură numite înţelepte şi creştineşti de către ruşi, şi sunt încă în uz. A fost, de asemenea, prinţul Dimitrie Cantemir, consilier intim al lui Petru I şi preşedintele Academiei de Ştiinţe din Saint-Petersbourg. În sfârşit, mănăstirile din provinciile dunărene au cultivat, cu zel, scrierile şi ştiinţele, cu toate că ţara era îndurerată de desele năvăliri barbare şi, timp de mai multe veacuri, au adunat opere preţioase ale antichităţii”[1].

1449: Primul cartier al Târgului Sucevei, „mahalaua Sucevii”, a fost atestat documentar în 5 iunie 1449, şoltuzii târgului fiind un sas, „Nichil voitul”, şi un armean, „Serkiz, voitul armean”. Prima stradă suceveană, „Uliţa Rusească”, a fost menţionată într-o inscripţie, datată în 30 ianuarie 1481, o a doua stradă, Uliţa Nouă, urmând să fie menţionată abia în 21 martie 1528, iar o a treia, Uliţa Armenească, în 16 mai 1623.

1476: Ştefan cel Mare a extins şi întărit Cetatea Sucevei, care, sub domnia lui, avea să se dovedească inexpugnabilă, şi încă în două rânduri: în 1476, împotriva turcilor, şi în 1479, împotriva polonilor. Vistierul sultanului, Giovanni Maria Angiolello, descria, în 1476, probabil că pentru prima dată în memorialistica europeană, târgul şi Cetatea Sucevei: / „Parte din ea (oastea turcească) a plecat spre Suceava, pe care am găsit-o goală, deoarece locuitorii fugiseră şi lucrurile lor parte fuseseră luate cu ei, iar altele fuseseră ascunse în pământ… / Oraşul Suceava era înconjurat cu şanţuri şi palisade. Casele şi bisericile erau de lemn şi acoperite cu şindrilă. Numai castelul Sucevei era clădit din piatră şi tencuială, pe o coastă în afara oraşului. Acesta rezista şi era bine înzestrat”.

1502: „Ştefan, eroul cel mare şi sfânt al românilor, nu avea doctori, până la 1475. Şi, cu toate acestea, la asediul Chiliei, la 1462, Ştefan căpătase o rană adâncă la încheietura piciorului, care încheietură nu ştiu. Documentele veneţiene, citite de un om de ştiinţă, îi vor spune poate care din încheieturi fusese rănită. Se făcuse o fistulă, pe care Ştefan o răbda, ajutându-se cu faimoasa lui icoană de minuni făcătoare, cu icoana Sfântului Gheorghe, pe care, mai târziu, o dărui bisericii Zografos din muntele Athos. Se vede, însă, că, la 1475, durerile deveniseră atât de groaznice, încât sănătatea de fier a marelui Domn fu zdruncinată. Se hotărî să ceară Senatului Veneţiei un medic, care îi fu trimis. Cum îl cheamă, ce i-a făcut, nu ştim. / Un alt document, din 1502, ne vorbeşte de un nou doctor la curtea lui Ştefan, anume Mateo Muriano, care este de mai înainte decât 1502 la Suceava. Rana mergea înrăindu-se; vârsta şi sănătatea Domnului nu puteau să mai reziste. La 9 decembre 1502 (amănuntul e interesant), Ştefan, după îndemnul doctorului Muriano, trimite la Veneţia pe Demetriu Purceviu, să-i cumpere doctorii. De farmacii, în ţară, nici pomeneală. / Doctorul pregătea singur doctoriile şi, acum lipsindu-i ingredientele trebuincioase, trimitea la Veneţia. Până să se întoarcă trimisul, Muriano moare la Suceava, iar Ştefan se îndreaptă, iarăşi, cu stăruitoare rugăciune la Senatul Veneţiei, ca să-i trimită doctor bun, pe care, zicea el, îl va plăti bine. / Plata ce se lega Ştefan a o da doctorului era de 500 de galbeni pe an. Fără îndoială că, pe lângă această sumă însemnată foarte pe timpurile acelea, doctorul Domnului avea să mai câştige cine ştie cât încă. Lucrul acesta era cunoscut la Veneţia şi, îndată ce Senatul porunci să se vestească dorinţa şi oferta Domnului Moldovei, doctori mulţi se prezentară: Giorgio di Piemonte, Girolamo da Cesena şi Alessandro Veronese. Alegerea Senatului se opri asupra lui Girolamo da Cesena, care şi plecă la Suceava. / Boala Domnului, rana, starea generală, totul în fine părea a fi de o gravitate excepţională, încât doctorul nu voi să ia singur asupră-şi răspunderea urmărilor, mai cu seamă când se uita în juru-i şi vedea pe fiul Domnului, pe Bogdan cel groaznic la mânie, precum şi pe acei soţi de lupte şi victorii ai lui Ştefan, pe uriaşii de la Rahova şi Valea Albă, care, încărunţiţi ca şi marele Domn pe câmpurile de bătaie, stăteau acum mâhniţi împrejurul bolnavului şi sorbeau din ochi pe doctor, năzuind să ghicească, pe fruntea lui, dacă Ştefan avea să mai scape ori nu. Măreţ cadru pentru pictorii noştri care nu fac numai portrete! / Girolamo da Cesena se înfricoşă şi ceru consult… ca şi azi. Era pe vară, în 1504. Se mai chemă, deci, Leonardo Massari, doctor vestit de la Buda, şi un doctor evreu, de la Curtea Hanului tătăresc. Se consultară şi hotărâră să ardă rana, care se lăţise şi, probabil, începuse să gangreneze. Nu garantau nimic. Bogdan primi. Doctorii arseră cu fier roşu. Era la sfârşitul lui iunie 1504; la 2 iulie, Ştefan muri. Spaima doctorilor fu, la început, mare. Bogdan însă recunoscu că nu puteau face altminteri şi lăsă pe cei doi aduşi să plece. Pe Girolamo da Cesena voia să-l reţină pentru curtea lui. Se vede însă că Bogdan, dându-şi, în dese rânduri, drum slobod mâniei lui celei viforoase, italianul o sfecli şi ceru să plece cu orice preţ. Prin stăruinţele Regelui Ungariei, la care Cesena apelase, Domnul Moldovei îi dete drumul. Italianul plecă fără să se mai uite îndărăt. / Curtea rămase iarăşi fără doctor. Lucrul acesta se ştia în Polonia şi de aceea, când Bogdan trimise, după 1504, ne spun documentele slavone ale Academiei Române, pe Tăut logofătul, deşteptul şi şăgalnicul diplomat al Moldovei, împreună cu Isac cămăraşul şi Ivanciu logofătul, la Alexandru, Regele Poloniei, ca să ceară pe sora acestuia, Elisaveta, de soţie, Regele ceru, şi trimişii Moldovei primiră, ca principesa să aducă la Suceava pe doctorii săi, pe care Bogdan se îndatora a-i plăti şi întreţine”[2].

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

1514: A doua biserică de mir a Sucevei, care să adăpostească moaştele Sfântului Ioan cel Nou, aduse la Suceava, în 29 iunie 1402, de Alexandru cel Bun şi adăpostite, iniţial în biserica Mirăuţilor, a fost începută, în 1514, de Bogdan cel Orb, fiul său, Ştefăniţă Vodă, fiind cel care va termina, în 1522, construcţia bisericii Sfântului Gheorghe a mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Portretele celor doi ctitori încă se mai pot zări, în ciuda patinei cenuşii a vremurilor şi a nepăsării, pe un perete din apropierea sfintelor moaşte. Bogdan cel Orb, care se mai numea şi Vlad, se născuse în vara anului 1475, când l-a avut drept naş pe Vlad Ţepeş.

1538: În 20 septembrie 1538, când sultanul Soliman Magnificul venise, în fruntea unei oştiri de două sute de mii de oameni, să spulbere pâlcurile de luptători ai lui Petru Rareş, „prea frumoasa cetate a Sucevei se supuse Turcilor şi o batjocoriră ca pe roaba cea din urmă şi ca pe o curvă de pe drumuri” (Macarie). De atunci, din septembrie 1538, 300 de ieniceri au rămas în garnizoana cetăţii ca să apere domni slabi, precum Ştefan Lăcustă, Alexandru Cornea, Petru Rareş (în a doua domnie a fost un domnitor slab) şi fiii săi, Alexandru Lăpuşneanu, Ştefan Tomşa sau Despot Vodă. În vremea acestui aventurier albanez, Cetatea Sucevei a suferit un lung şi sângeros asediu, care a început în august 1563 şi s-a sfârşit abia atunci Despot a fost dus în faţa lui Ştefan Tomşa, pe tăpşanul Arenilor, şi ucis cu o singură izbitură de buzdugan. Dar şi Tomşa a sfârşit tragic, la Liov, după ce fugise din calea lui Lăpuşneanu, voievodul care, în a doua sa domnie, a abandonat cetatea, în anul 1564, dar fără a o incendia, mutând capitala Moldovei la Iaşi, aşa cum promisese sultanului.

1592: În 1592, Aron Vodă, singurul voievod evreu al Moldovei, a mutat reşedinţa domnească la Suceava, dar cetatea începe să fie reparată abia din anul 1595, când Ieremia Movilă s-a aşezat, cu gânduri statornice, în Cetatea Sucevei.

1596: „Între anii 1596-1606, a domnit în ţara Moldovei Voievodul Ieremie Movilă şi fratele său, George, era, pe atunci, mitropolit. Un nepot al acestor fraţi, anume Petru Movilă, născut chiar în anul 1596, adică atunci când unchiul său se suise pe tronul Moldovei, a fost, de la 1633-1647, vestitul mitropolit din oraşul Kiev, în ţara muscălească. Lată, acum, ce istoriseşte mitropolitul Petru: El scrie că, la curtea unchiului său, Ieremie, era în slujbă şi un paharnic polon, anume Uiazdovschi, care, odată, a venit, cu stăpânul său, în ziua de sfântul Ioan cel Nou, la Suceava, şi au întrat în sfânta mănăstire. Văzând acolo Uiazdovschi închinarea atâtor oameni, la moaştele Sfântului, l-a hulit pe Sfântul Ioan, înaintea întregului popor, rostind către tovarăşii săi nişte cuvinte nebuneşti, ce nici nu se pot spune aici, măcar că ele au rămas scrise de fericitul mitropolit Petru şi se ştiu şi acuma. / Atunci, fiind de faţă şi Ieremie Vodă, a intrat, cum zice mitropolitul Petru, duhul cel necurat în paharnicul Uiazdovschi, l-a trântit ia pământ şi l-a muncit foarte, iară el striga aşa de tare, încât spaima îi cuprinse pe toţi. Scoţându-l pe paharnic afară, din sfânta biserică, diavolul a început a-l munci şi mai tare, Tovarăşii hulitorului s-au dus deci la mitropolitul George, au căzut la picioarele lui şi au cerut să se roage pentru Uiazdovschi, iar mitropolitul, înţelegând vina, le-a zis: „Lăsaţi-l, puţin, să se chinuiască, căci a hulit pe sfinţii lui Dumnezeu şi credinţa noastră drept-măritoare!”. După sfârşirea sfintei liturghii, mitropolitul a poruncit să-l întindă pe hulitorul îndrăcit pe pământ, lângă racla Sfântului, şi preoţii au început să cânte rugăciuni, iar la urmă, mitropolitul a citit, asupra îndrăcitului, rugăciunile Sfântului Vasile, şi a ieşit dintr-însul diavolul şi a rămas sănătos. / Uiazdovschi s-a rugat, apoi, lângă racla Sfântului, zicând: „Iartă-mă pe mine, Dumnezeul meu, şi nu-mi socoti acest păcat, căci, de acum, nu voi huli şi nici nu voi grăi de rău credinţa drept măritoare, ci ca pe o credinţă adevărată şi dreaptă voi mărturisi-o înaintea tuturor. Şi tu, sfinte al lui Dumnezeu Ioane, iartă-mă pe mine, că, de acum, înainte, tuturor şi în tot locul te voi mărturisi ca pe un sfânt şi făcător de minuni al lui Dumnezeu!”. Ieşind, apoi, Uiazdovschi din sfânta biserică, toţi oamenii au mărit pe Dumnezeu şi cinste au adus sfântului Ioan, pentru certarea şi pedeapsa cea dată hulitorului. Mitropolitul Petru Movilă zice că a auzit această minune de la părinţii săi, care au fost de faţă, în biserica sfântului Ioan cel Nou din Suceava, când ea s-a întâmplat, şi mai zice că pe acel Uiazdovschi l-a văzut şi el singur. La sfârşitul istorisirii acestei minuni, iată ce cuvinte mai adaugă mitropolitul Petru: „Am scris aceasta ca şi hulitorii de acum ai credinţei celei sfinte şi ai sfinţilor lui Dumnezeu, văzând această minune întâmplată şi temându-se de pedeapsa cea mare a lui Dumnezeu, să înceteze de a mai huli, ştiind că, deşi este Dumnezeu îndelungat răbdă­tor şi un grabnic în răsplătirea vinei, El, odată, tot pedepseşte, şi cât este de cumplit a cădea în mâna Dumnezeului celui viu!”[3].

1600: În 20 mai 1600, pârcălabul Ioan Kaptury a deschis porţile Cetăţii Sucevei în faţa lui Mihai Viteazul, jurând „pe Dumnezeu şi pe sfântul Fiul Său Iisus Hristos că voi fi drept şi cu credinţă domnului meu, stăpânitorul şi Domnul Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei”. În 15 septembrie 1600, oştile hatmanului Zamoyski încearcă un asediu asupra Cetăţii Sucevei, dar pârcălabul Ioan Kaptury şi-a respectat jurământul, păstrând cetatea până după înfrângerea lui Mihai Viteazul, când a închinat-o domnului legiuit, adică lui Ieremia Movilă.

1602: „Mitropolitul Petru Movilă istoriseşte că a auzit, de la ieromonahul Varlaam, minunea aceasta: în anul 1620, miercuri, după Dumineca mare (Pogorârea Duhului Sfânt), când s-a serbat pomenirea sfântului Ioan cel Nou din Suceava, oamenii, ca de obicei, au adus multe daruri la sfânt şi, sărutând sfintele moaşte, au dat şi mulţi bani. Atunci, ecleziarhul, fiind învăţat de diavolul, a luat o parte din banii ce erau pe talgerul de la racla Sfântului şi i-a ascuns în punga sa. Dar abia a închis punga şi a întrat Satana într-însul şi la trântit la pământ, înaintea raclei Sfântului, strigând şi curgându-i balele. Cei ce erau de faţă i-au dat de ştire despre aceasta mitropolitului, care, venind şi văzându-l pe ecleziarh muncindu-se de cel rău, a zis: „Ori din moaştele Sfântului a luat, ori din banii aceştia, fără binecuvântare, s-a încumetat a face furare de cele sfinte!”. Şi îndată a poruncit să-l caute şi, căutându-l, au găsit nu puţini bani în punga lui. Deci, părându-i rău mitropolitului, când îl vedea pe dânsul că se muncea foarte de cel rău, a început să-i citească rugăciunile de blestem şi îndată a ieşit duhul necurat şi, sculându-se, a căzut la picioarele arhiereului, mărturisind greşeala sa şi rugându-se de iertare. Iar el, mult mustrându-l şi dându-i oprire, l-a învrednicit de iertare”[4].

1606: Prima menţionare a sfântului de la Suceava într-un document străin avea să se facă abia în 1606, într-un inventar al bisericilor catolice din Moldova, iar prima minune, intens mediatizată de biserică pentru a putea stabili un loc în calendar, s-ar fi făcut în 2 iunie 1622, când, în faţa pericolului unei invazii tătăreşti, racla sfântului nu s-ar fi lăsat dusă şi adăpostită în Cetate, dar ar fi provocat o ploaie cumplită, care a umflat apele, barând accesul ceambulurilor tătăreşti spre Suceava.

1641: În 12 octombrie 1641, Petru Bogdan Baksik vizitează Suceava, apoi descrie târgul şi Cetatea Sucevei: „Am vizitat oraşul Suceava, neîmprejmuit cu ziduri, dar alături de oraş se află o cetate frumoasă şi puternică, aşezată pe un deal, la poalele căruia curge un râu numit Suceava, în care se află păstrăvi şi alţi peşti; şi acest râu vine din Transilvania… / Cetatea… are trei-patru turnuri mari şi altele mai mici şi, deasupra porţii, are săpat un cap de bour, care este stema ţării; dedesupt sunt inscripţii slavone ale diferiţilor principi. E bine păzită, înzestrată cu arme şi este ţinută, totdeauna ferecată. / În piaţă (deci în târg – n.n.), în faţa palatului domnului, se află un spital pentru bolnavi şi săraci, dar nu este prea mare. Mai sunt băi turceşti, nu departe de palat. Se află, acolo, multe ape curgătoare şi fântâni cu apă rece… / Moldovenii au 700 de case, ceea ce face peste 3.000 suflete; au 16 biserici, o mănăstire cu biserică, închinată unui oarecare Sf. călugăr Ioan, şi se spune că trupul său se află în această mănăstire… / Există 300 case de armeni, ceea ce face peste 1.600 de suflete. Armenii au cinci biserici”.

1653: În 16 iulie 1653, seimenii şi ungurii lui Gheorghe Ştefan, aflând că în Cetatea Sucevei s-ar fi refugiat „casa lui Vasile Lupu cu toată averea lui”, au început să bată cetatea cu tunurile, dar zidurile au rezistat, până la venirea cazacilor lui Timuş Chmelnicki, care, sub pretext că vrea să-şi elibereze soacra, i-a alungat pe seimeni şi pe unguri, apoi a săpat şanţuri în faţa cetăţii, cu intenţia de a o smulge din mâinile garnizoanei moldoveneşti. În 18 august 1653, pe când cazacii lui Timuş prădau mănăstirile din nordul moldav, iar el încerca, fără succes, să cucerească cetatea, Gheorghe Ştefan se întoarce şi începe să-i asedieze pe… asediatori. În 15 septembrie 1653, rănit de o bucată de lemn, desprinsă dintr-un turn căzăcesc, sfărâmat de o ghiulea, Timuş Chmelnicki moare, iar noul hatman, Feodorovici, intră în negocieri cu pretendentul la tron şi, în 9 octombrie, primeşte învoirea să se retragă. Gheorghe Ştefan lasă în cetate o garnizoană de 200 lefegii nemţi, apoi se retrage spre Roman, alarmat de zvonul unei năvale tătărăşti.

1673: Agonia Cetăţii Suceava începe în octombrie 1673, după trădarea lui Petriceicu Vodă la Hotin, când în Cetate şi în târgul Sucevei se instalează o garnizoană polonă de trei mii de oameni, care, jefuiesc şi pradă satele din megieşie până în primăvara anului 1674, când, din porunca voievodului Dumitraşcu Cantacuzino, hatmanul Sandu Buhuş împresoară cetatea cu trupe turceşti, tătare şi moldoveneşti, împresurarea luând sfârşit în 9 august, când, urmare a unei convenţii speciale, polonii ies din cetate şi părăsesc Moldova.

1675: Cetatea Sucevei şi Cetatea Neamţului, „cetăţile cele vestite ale Moldovei” au fost încărcate cu lemne şi incendiate, la porunca voievodului Dumitraşco Cantacuzino, în iulie 1675. „Un cuptor uriaş – rug al măririi noastre celei vechi” (Iorga) au fost Cetăţile Sucevei şi Neamţului în „luna lui Cuptor” a anului 1675.

1681: Cutremurul devastator din 8 august 1681 a distrus şi ce mai rămăsese de pe urma pârjolului, iar cetatea „măririi noastre celei vechi” s-a mistuit sub cenuşi şi sub colburile şi mâlurile pe care le-au adus vânturile şi ploile. Din când în când, târgoveţii Sucevei desfăceau rămăşiţele de ziduri, piatră cu piatră, pentru a-şi construi casele, bolţile şi pivniţele lor făloase. A mai rămas, deasupra pământului, un stei ciudat de piatră zidită, care fusese, cândva, într-o vie durată, paraclisul bisericii Cetăţii de Scaun a Moldovei.

1686: În 1686, moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava au fost luate şi duse în Polonia de mitropolitul Dosoftei, cel care păgubise Moldova şi de multe dintre documentele voievodale, dar şi de însemnate piese de tezaur naţional. Polonii, care s-au tot vânturat prin Moldova, aveau să ocupe Suceava în 1691, stabilindu-şi trupele în incinta mănăstirii Zamca, pe care au transformat-o într-o adevărată cetate, întărită şi cu valuri de pământ, şi cu şanţurile căzăceşti care se mai văd şi astăzi. Trupele acelea s-au purtat cu sălbăticie, devastând oraşul şi satele de până în marginea zării, aşa că, după pacea de la Carlowitz, din 12 septembrie 1699, când polonii părăsesc ţinutul, târgul Sucevei arăta mai ruinat şi decât Cetatea, pierzându-şi importanţa pentru totdeauna.

1697, noiembrie 15: „O scrisoare din Leopol, din 15 al lunii trecute (noiembrie 1697 – n. n.), spune că turcii pregătesc la Iaşi, în Moldova, un convoi cu alimente şi muniţii, pe care tătarii le vor duce, odată după primul dezgheţ, la Kameniţa; şi se mai spune că însuşi hanul va conduce escorta convoiului. Se mai spune, în scrisoare, că un detaşament militar al Coroanei Poloniei, aflat în garnizoanele din Suceava şi din Câmpulung, pe frontiera Moldovei, au pornit în marş spre Podolia, ca să iasă în calea tătarilor, ca să-i nimicească şi să ia prizonieri”[5].

1768: În 26 octombrie 1768, popii Postolachi şi Ioniţă închiriaseră tăpşanul bisericii Sfântului Dumitru lui Tanase bacalu, care îşi făcuse şase dughene, plătind popilor 24 lei pe an, mijlocitorii tranzacţiei fiind epitropii bisericeşti Ivancio cupeţ şi Antohe căpitan. Tot pe atunci, în 1770, un oarecare Stan ruptaş, străin de pe aiurea, fusese dat afară din casa pe care o cumpărase în Suceava, băştinaşii Niculai Chiţăscu şi Ion Blănar transformând locuinţa aceea în închisoare, în „gros”, cum se spunea pe atunci.

1769: Chemaţi să ocupe nordul Moldovei de mitropolitul Gavril, ruşii ocupă şi Suceava, în 2 decembrie 1769, după ce curăţaseră de turci Hotinul şi Cernăuţii. Oată cu ocupaţia rusească, destul de vremelnică, târgul Sucevei începe să beneficieze de o oarecare securitate, deşi rămâne o aşezare neînsemnată, care avea, în 1774, când se statornicesc în nordul Moldovei austriecii, 5 mazili, 9 răzeşi, 12 preoţi, 50 ţărani[6], deci cam o treime din populaţia satului Bosanci, din acelaşi Ocol al Mijlocului, în condiţiile în care Suceava cuprindea şi Lisaura. Dintre emigranţii transilvăneni, care, conform Consignaţiunilor lui Enzenberg, veniseră, în acele vremuri, în număr mare ca să colonizeze nordul moldav, s-au stabilit la Suceava Arnold UNGUREAN din Rodna, în 1768, Dumitru DELATINSKI, dulgher din Râbnic, în 1770, Ion GRĂDINAR şi Ion GRĂDINARIU, pălmaşi din Şimeu-Sălaj, amândoi în 1772, Simion şi Petru UNGUREAJN din Săcăluşeni, în 1774, Florea UNGUREAN din Gabşani, în 1775, Ion MOLDOVAN din Dobrin, Paul SCHULER din Bistriţa, Ion MOROŞAN din Călineşti şi Grigore CÂRDEI, berar din Baia Mare, în 1776.

1774: În octombrie 1774, „sucevenii au privit cu uimire la oştile arătoase, harnice şi disciplinate, care au trecut la instalarea cordunului (între 1 şi 25 octombrie) şi la marcarea cu stâlpi de graniţă şi pajure”[7] (până în 16 noiembrie). Devenind târg de graniţă, deci căpătând o oportunitate comercială, Suceava începe să se întremeze, în vremea ocupaţiei austriece, dar fără a mai redeveni vreodată, şi cu atât mai puţin astăzi, o localitate cu adevărat importantă, iar acel nou început era pe măsura faptelor anterioare, prezente şi viitoare, adică meschin, mărunt, dar plin de făloşenie, pe fondul unei nepăsări crase faţă de moştenirile noastre istorice şi faţă de identitatea noastră, inclusiv faţă de limba română, pe care sucevenii, în decursul istoriei târgului, au vorbit-o cu o oarecare neplăcere, oportunismul ispitindu-i cu limbi de stăpânitori străini. „Sediul trupelor austriece, introduse în Bucovina, se afla la Cernăuţi, iar de aici au fost înaintate departamente individuale până la granița cu Moldova. Puterea acestora a fost de 400 de soldați, la începutul lunii septembrie 1774. La începutul lunii octombrie, Batalionul Siskowitsch a fost direcționat către Suceava pentru a putea oferi mai mult sprijin trupelor avansate, în caz de eventualități neplăcute, şi a primit ordinul de a stabili și menține legătura cu Transilvania, prin Pasul Rodna, prin intermediul poştelor. Astfel de poşte au fost în Dorna, Capu Codrului și Stupca. Poziţionări similare au fost făcute și în interiorul graniței transilvănene, de brigada de frontieră situată acolo, iar generalul de câmp  Preiss a informat Înaltul Consiliu de Război din Viena că a luat măsura pe care Filo a considerat-o necesară pentru a stabili legătura dintre Transilvania și Bucovina. Această măsură a constat în faptul că al doilea regiment grăniceresc românesc a trebuit să mențină un post de vamă între Coşna și Dorna, adică în afara Transilvaniei. Postul era format din opt bărbați puternici (inclusiv un caporal și un sergent), care subordonau postului principal de la Kukuraza”[8].

1775: „Dintr-un raport ulterior1[9] al lui Barco către ministrul de război de la Curte, aflăm și data la care rușii s-au angajat să părăsească cele două principate. Țara Românească trebuia evacuată după două luni, din ziua semnării tratatului de pace, iar Moldova, după cinci luni. Cu toate acestea, evacuarea Moldovei a avut loc cu aproape o lună mai târziu, din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile din ianuarie 1775, moment în care Bucovina era de fapt deținută de Austria. Ca urmare a ordinului primit, de a merge la granița preconizată imediat după încheierea păcii, Mieg a plecat la Suceava, pentru a cunoaște starea de spirit a țării și pentru a auzi opinia unor personalități ale vremii despre pace. Iubea experiența dobândită și îl informa pe Ellrichshausen, într-o lungă scrisoare[10]. Pentru a afla amănunte precise despre țară și despre oamenii săi, Mieg nu a ezitat să călătorească la Iaşi, unde i-a întâlnit pe Barco și pe ofiţerii ruși. / Boierii și oamenii de rând erau într-o atitudine deprimată. Nu se așteptau la nimic bun de la pacea neașteptat de rapidă și, multă vreme, au rămas complet ignoranți faţă de condițiile păcii. Țara era complet sărăcită. Remarcabilă este declarația boierului Millo, potrivit căreia Romanzow s-a grăbit să facă pace, astfel încât celorlalte puteri li s-a refuzat posibilitatea de a o influența, iar absenţa ministrului Obreschkow[11], care era în contradicție cu Romanzow, la acea vreme, trebuia prevenită. Absența acestui ministru era regretată mult de rezidenții din ambele principate. Mieg informa, de asemenea, că a cunoscut două mari drumuri de țară din Moldova, care duc, de la Suceava, la Iaşi, și, de aici, până la Sniatin – probabil prin Mamorniţa – și a observat că, de la dislocarea trupelor rusești, zona Sucevei a fost ignorată. Deci, din moment ce numai trupele de ocupație foarte slabe au fost lăsate în Bucovina de către ruși și, chiar după pace, în regiunea Suceava nu au fost așteptate trupe ruse mai mari, era evident că, cu acordul lui Romanzow, Austria putea să avanseze în această țară. Intenția a fost luată în considerare și de împăratul Josef II, care a dispus punerea în aplicare a unor măsuri importante[12]. Printre altele, Mieg a fost însărcinat să ducă un cadou pentru Romanzow, la Iaşi, și să-l predea lui Barco. Două brigăzi, Spleny și Kiss, erau gata să mărșăluiască în Bucovina[13], dar avansul a fost întârziat, până la obţinerea aprobării lui Romanzow, ceea ce, din fericire, a venit curând… // Odată cu intrarea trupelor austriece în Cernăuţi și cu înființarea unei administrații de stat acolo, s-a stabilit strategia pentru dimensionarea, înfrumusețarea și ajungerea la importanța de astăzi a acestui oraș. Dacă, din punct de vedere al trecutului său, nu se poate compara cu alte orașe mai vechi, precum Suceava, Rădăuţi și Siret, datorită amplasării convenabile pe un mal al Prutului, pe un drum principal, care ducea, de la Iaşi, la Lemberg, precum şi datorită apropierii lui de granița poloneză, Cernăuţii au fost chemaţi să joace un rol în istorie. În secolul al XV-lea, în Cernăuţi exista deja un staroste[14].  Cu toate acestea, trupele care fuseseră aduse anterior în Bucovina nu erau încă suficiente pentru a proteja țara de toate pericolele iminente. Din acest motiv, aceste trupe au fost consolidate, treptat[15]. Abia pe 24 octombrie Ellrichshausen i-a scris lui Hadik[16] că măsurile militare din țară vor fi finalizate până la 25 din aceeași lună. După ce s-a făcut acest lucru, s-au depus eforturi pentru a înfige pajurile imperiale înainte de plecarea rușilor, deoarece turcii fuseseră deja informați despre marșul din Austria, ceea ce ar putea îngreuna situația. Pajurile se înfigeau deja pe 19 noiembrie[17], fiind un fapt împlinit, în ciuda faptului că rușii au rămas în Moldova până în ianuarie[18] 1775. Încartiruirea trupelor în Bucovina a avut o oarecare dificultate. Drept urmare, împăratul Josef al II-lea s-a simțit obligat să emită următoarea rezoluție: „Batalioanele nu ar trebui să fie, la sfârșitul toamnei şi, cu atât mai puțin, iarna încartiruite în colibe, ci găzduite în cele mai apropiate sate. / Unitățile vor primi proviziile, în așa fel încât trupele să nu sufere şi cu atât mai puțin rezidenții, iar ideea încartiruirii, pe timpul iernii, este exclusă, deşi în Bucovina nu există nimic, în afară de câteva sănătoase”[19]. / După cum puteţi constata, împăratul Iosif a avut grijă deosebită de locuitorii Bucovinei. Acest lucru a provocat o mai mare simpatie în rândul populației pentru Austria, decât pentru Rusia, deoarece aceasta din urmă pierduse simpatia în timpul războiului, din cauza tratamentului nemilos. Doar din Moldova, 13.484 de căruţe[20] au fost rechiziţionate de ruși pentru diverse transporturi. Districtul Cernăuți a trebuit să ofere 1.500 de căruţe[21], iar Suceava nu mai puţin de 2.000”[22].

1779: Câţiva armeni suceveni, Ivan Capri, Moise Bogdan şi Ariton Pruncul, dar şi românul Ştefan Zota începând, din 6 aprilie 1779, în vremea judeciei lui Filip Arhip, demarează şi susţin un şir de procese cu mănăstirea din Sfântu Ilie pentru văile cu fânaţ de lângă Moara. Conflicte cu proprietarii ecleziaşti şi mai ales cu Mitropolia au tot avut sucevenii şi pentru terenuri din Tătăraşi, din Lisaura şi din Areni, câmpul întins al Arenilor, care începea din locul în care se află, astăzi, Palatul de Justiţie, fiind folosit, de-a lungul veacurilor, drept târg de animale, cirezi de vaci, herghelii de cai şi ciurde numeroase de porci fiind aduse, adăpostite, negociate şi vândute pe acel câmp în fiecare marţi de după Duminica Rusaliilor, în 8 iulie, în 20 august, în 14 septembrie, şi în 26 octombrie, un târg special având loc în 2 ianuarie, iar târgul săptămânal, de dimensiuni mai reduse, desfăşurându-se în fiecare zi de joi[23]. Târgoveţii suceveni, care au revendicat moşiile comunale în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, erau reprezentaţi, în faţa acelei comisii, în 20 mai 1785, de Andrei Dragomir, de Ştefan Zota, de Ioan Brandabur, de starostele ţiganilor, fierarul Macovei, de fostul stareţ al mănăstirii Sfântului Ioan, Ursachi, şi de bătrânul fierar Ion Libedale. Jude al Sucevei era Costachi Borcilă, iar staroste moldovenesc era Gheorghe Tupilat.

1781: „La Suceava, Sulzer află 17 biserici, „parte cu totul ruinate, parte de restabilit numai cu puţine cheltuieli”, iar patru „în stare bună”: „una grecească (sic), alta armenească şi două româneşti”. Catolicii ar fi avut, din cele dărîmate, „una, dacă nu mai multe” (p. 430). „Pivniti şi bolţi supt pământ se află oriunde s-ar pune sapa. Se pomeneşte şi cetatea, tăgăduindu-i, după o Istorie a Genovei din 1622, originea italiană, pe care a găsit-o în cronică: „Pe un deluleţ, lângă oraş, stau două castele masive, clădite alături, pe jumătate ruinate, pe care le-ar fi clădit genovezii”. Existau şi resturile Curţii: „Nu departe de aceste castele sunt rămăşiţele rezidenţei celei vechi a Domnilor, mare şi puternic zidită” (p. 431). Armenii au case „destul de bine zidite”. Cele 16.000 de case, de care vorbeşte Cantemir, s-au făcut una cu pământul”[24].

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

1783: „Alaiul militar, la repatrierea Sfântului Ioan cel Nou. În această lucrare, dl Dr. Simion Reli, după documente inedite ne descrie repatrierea moaştelor Sfântului mare mucenic Ioan cel Nou, din Galiţia, la Suceava, la 1783. După un succint tablou al împăratului Iosif al II-lea (1780/1790), ni se arată îmbunătăţirile ce le-a făcut pentru românii din Transilvania, prin înfiinţarea episcopiei ortodoxe române de la Sibiu, la 1783, iar în Bucovina, readucerea moaştelor Sfântului mare mucenic Ioan cel Nou, de la Zolkiew, din Galiţia, la Suceava, şi înfiinţarea Fondului religionar ortodox oriental al Bucovinei, în anul 1786. / Moaştele Sfântului mare mucenic Ioan cel Nou au fost răpite, de către regele Poloniei, Ioan Sobieski, în 1676, şi au fost reţinute de călugării bazilieni greco-catolici din mănăstirea lor, Zolkiew, lângă Lwow, din Galiţia. Încercările de readucere ale lui Antioh Vodă Cantemir, la 1705, când a şi trimis o delegaţie la poloni, au rămas fără rezultat, ca şi războiul ce l-a purtat, care a fost nenorocos. Astfel, multe generaţii de moldoveni au plecat, în decursul celor 100 ani, în mormânt, fără să-şi vadă visul împlinit: readucerea moaştelor. / S-a întâmplat, însă, că Iosif  al II-lea, în călătoria sa, a doua, prin Transilvania, la 1783, să treacă şi în Bucovina, ajungând şi în Cernăuţi, în 17 iunie 1783. În Bucovina, a făcut cunoştinţă cu poporul şi dorinţele lui. Episcopul Bucovinei, Dositei Herescu, prezintă împăratului, în numele întregii populaţii româneşti, o petiţie, în care se exprima rugămintea de a i se restitui moaştele Sfântului mare mucenic Ioan cel Nou, care erau reţinute în Galiţia, din anul 1676. Împăratul Iosif al II-lea a împlinit dorinţele lor şi, în 30 iunie 1783, episcopul Dositei Herescu a trimis, la Zolkiew, pe arhiereul Meletie, care se afla la Lwow, şi pe Ioasaf, proegumenul mănăstirii Putna. / Moaştele Sfinte au fost aduse cu mare alai militar, cu muzică şi mare pompă, până la hotarele Bucovinei, unde le-a aşteptat Dositei Herescu, cu întreg clerul şi poporul. Din actele inedite şi publicate de dl profesor universitar Dr. Simion Reli, din acel raport al contabilităţii provinciale şi camerale a Bucovinei, către guvernul provincial galiţian din Lwow, referitor la conturile veniturilor din jertfele băneşti ale moaştelor Sfântului mare mucenic Ioan cel Nou, ni s-au păstrat multe amănunte cu privire la alaiul militar, cu care au fost transportate moaştele sfinte, de la Zolkiew, la Suceava, în iulie 1783. Oficiul contabilităţii punea chestiunile băneşti, ce le-a întrebuinţat Dositei Herescu, pentru aducerea moaştelor sfinte, „ca fiind fără drept şi fără absolută nevoie”. Sumele întrebuinţate de Dositei Herescu erau contestate, ele erau întrebuinţate pentru băutura soldaţilor, apoi pentru cadourile ce le-a făcut, un ceasornic de salon – căpitanului de husari, şi o tabacheră – sublocotenetului. / Episcopul Daniil Vlahovici, urmaşul lui Dositei Herescu, cu multe argumente, cu o caldă însufleţire, îl apăra pe răposatul Dositei Herescu, care nu mai putea să se apere, de toate învinuirile ce i s-au adus. Foarte frumoase, deosebit de elocvente, sunt argumentele lui Daniil Vlahovici, pentru apărarea lui Dositei Herescu, iar acuzaţiile neîntemeiate ale birocraţiei austriece, faţă de blândul şi bunul arhipăstor Dositei Herescu, au fost şterse, prin argumentarea plină de respect şi adânc judicioasă a lui Daniil Vlahovici. / Documentele inedite din lucrarea domnului profesor universitar Dr. Simion Reli ne pun într-o lumină nouă atâtea fapte ce s-au petrecut în Bucovina. / „Din episoadele înşirate până aici, culese şi scoase la lumină din vechile hârtii prăfuite şi uitate, în legătură cu marele eveniment din viaţa religioasă a românilor bucovineni, care a fost repatrierea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou, de la Zolkiew, în Polonia, la Suceava, în anul 1783, se desprinde constatarea faptului istoric că moaştele acestui mare mucenic au fost, întotdeuna, în cursul veacurilor, de la Alexandru Vodă cel Bun, încoace, un puternic factor de cultivare şi de susţinere a sentimentului adânc religios şi a dragostei faţă de credinţa creştinească şi strămoşească, care a fost pavăza de apărare şi chezăşia cea mai puternică de viaţă a neamului şi de tăria ţării noastre, sub stăpânirea străină şi sub orice împrejurări ale timpului. Rugăciunile şi închinările la relicviile acestui sfânt mucenic din ţara noastră au picurat, de atâtea ori, balsam alinător în rănile trupeşti şi sufleteşti ale poporului românesc din aceste părţi ale României, susţinându-i, astfel, tare şi vie credinţa în învăţătura Mântuitorului nostru şi ale Bisericii creştine. Şi, pe această credinţă, s-a răzimat forţa şi unitatea neamului nostru, întotdeauna, până azi. / Fie, şi în viitor, ca tot românul să ştie că, iubindu-şi legea şi biserica strămoşească, îşi apără, totodată, neamul şi ţara. Căci numai cine e bun creştin poate fi şi bun român”[25].

1783: „Două școli gimnaziale germane, în care se învață și moldovenește, una dintre ele la Cernăuți, iar cea de-a doua la Suceava, au fost înființate și este impresionantă pentru națiune. În acestea, moldovenii sunt pregătiți pentru școlile naționale, dintre care patru au fost deja înființate, după care se vor forma treptat școli triviale. Faptul că întemeierea de şcoli, la fel ca şi în cazul celorlalte elemente de îmbunătățire a vieţii, nu a ajuns la stadiul care s-a dorit se datorează prejudecății și neîncrederii românilor față de toate inovațiile, prejudecăţi care nu pot fi îndepărtate, de-a lungul vremii, decât prin dovezi și convingeri”[26].

1784: „Enzenberg enumeră următoarele ameliorări: d). Pentru a controla nevoile publice, va fi construită, în Suceava, o cazarmă pentru o întreagă companie și un birou pentru ştabi și alți ofiţeri, şi se va aloca teren pentru construirea unui spital pentru 50 de bolnavi, apoi va fi construit un apartament pentru auditorul districtual, împreună cu cancelaria și temnițele necesare, permisul și materialele necesare fiind deja furnizate. / e). În ceea ce privește economia prin economate, cererea pentru un hambar de cereale și o moară, la St. Ilie, lângă Suceava, și o fabrică de cherestea la Vatra Dornei sunt de așteptat în acest an. De dragul agriculturii, s-au făcut demersurile necesare pentru a-i învăța pe localnici cum se face o cultură autentică. Exemplificările constau în modul de a cultiva pământul, timpul de a face acest lucru și de a-l cultiva, de a trata pământul, în funcție de circumstanțe, de a ajuta natura și de a fi mai preocupat de avantajele pe care le oferă terenul mâinii muncitoare. În cele din urmă, învăţămintele li s-au părut ciudate”[27].

1785: Numele sucevenilor „de viţă veche” ai anului 1785, cum singuri îşi ziceau, au rămas menţionate în evidenţele şcolii moldoveneşti din Suceava, pe care o frecventau feciorii de plugari Andrei VORNICUL, Grigore GHERASIM, Vasile UNGUREANU, David RUSUL, feciorii de meseriaşi Vasile sin IORDACHE, Vasile sin TOADER cojocar, George sin VASILE blănar, Dumitru sin MIHAI blănar, Ioniţă sin BOTEZATUL blănar, Eftimie CROITORUL ciobotar, Ioniţă DUMITRAŞ olar, Iordache IONIŢĂ blănar, Manolache BARGIR bărbier, Nicolae UNGUREANU legător, Pintilie ANTON olar, feciorul de dascăl Constantin sin DASCĂL, feciorii de negustori Vasile sin TOADER, Vasile sin IORDACHE, Grigore GAVRILĂ, Lefter IONIŢĂ, Nichita CURCAN, Nicolae BRANDABURUL, Petrache sin TEODOR, Ştefan CUPEŢ şi Toader sin CONSTANTIN, feciorul de cârciumar Radul BUHAIUL, feciorul de băcan Matei sin TEODOR, dar şi feciorii unor funcţionari, precum Ştefan şi Vasile ai căpitanului ANDRONACHE, Tudorache TUPILAT, băiatul starostelui, feciorii celor doi mesargii, Toader BOTGROS şi Filimon UNGUREANUL, şi feciorul protopopului VASILE.

1785: Cartierele Sucevei, în 1785, dacă se pot numi cartiere acele cuturi, adevărate „colţuri de sat” erau[28]: / Ţigănia, care începea în spatele Mitropoliei, acolo unde se întâlnesc pâraiele Areni şi Şipot, continua spre vechiul Râbnic al Mitropoliei, spre pârâul Şipot, care delimita cutul ca şi casa negustorului Stamate grec, locuinţa lui Ioniţă Foti, biserica Învierii lui Cristos, considerată biserică superioară pe atunci, strada bisericii Învierii lui Cristos, Uliţa Poni sau Strada Mare, cum i se mai zicea, casa chirurgului districtual Tideriu Gutter, Groapa Veche a oraşului, Podul lui Macarie şi pârâul Areni. / Cartierul Armenesc, aflat în centrul târgului, în vecinătatea străzii Kapry, a grajdului împărătesc „ce merge din oraş la Areni”, „grajdurile husarilor” şi „drumul spre Sf. Ilie”, cuprindea gospodăriile lui Nicolai Ciubotar, Bogdan Drăghici, Ivan Norhap, Iordachi Ciubotar, Andruşca Sarchis, Mihai Tănase, Timoftei Diacon, Marcu Văcar, Ferdinand Cechnovici, Ivan Barbăroşie, Luca Păra, Dumitru Bocăneţ, Iordachi Croitor, Ion Izmană şi Grigore Rus, în locul numit „vechea groapă” având case Toader Păra şi Gavril Ciobanu. / Mahalaua Tătăraşi era alcătuită, înspre Areni, de casele zidite, de gospodăriile şi de grădinile lui Toader Spătar, Iordachi Popovici, Ioniţă Iftimachi şi Ion Răileanu, în vecinătatea casei berarului Meixner aflându-se gospodăriile altor berari: maistrul berar Georg Meixner, Axenia Rigan, Andrei Ciobanul, Andrei şi Grigore Rus, iar în partea dinspre Uliţa Mare locuind dulgherul Ion Andronic şi membrii consiliului orăşenesc Nicolai Rigan, Maria Ruşcuţa şi Dumitru Popovici. În mahalaua Tătăraşi se aflau biserica părăsită a Bunei Vestiri şi biserica ruinată a Sfântului Toader. / În centrul târgului Sucevei, pe Uliţa Poni, îşi aveau locuinţele secretarul Nani (Nagni), vornicul Simeon Tăutul, preotul Mihalache, croitorii Barbul Croitor, Nicolai Calu şi Ştefan Zota, blănarul Mihalachi Blănar, precum şi dughenele, uneori şi casele, unii negustori armeni, precum Ioan Capri, Ivan Manuşag, Apostol Pruncul, Ariton Pruncul şi Marco Popa. Tot acolo îşi aveau casele Teodor Ursu, preotul Ioniţă, boierii Constantin Balş şi pan Stamati, croitorul Isak Abraham şi maistrul franzelarul Johann Darfber. / Pe Uliţa Mare sau Uliţa Boierească aveau prăvălii, bolţi, pivniţe şi case evreii Leibel Grihmann, Taube, Joseph Schmil, tăbăcarul Ursu Manases, Chaya Naftuly şi Iacob Lazăr, armenii Nicolae Capri, Safta Pădure, Axenti Moises, Ioan Capri, Grigore Capri, Ariton Pădure şi Gheorghe Popovici, precum şi amestecul de moldovenii, saşi, greci şi slavi Toader Bacal, Gavril Nicşoiul, Catrina Nicşoaia, Cârste Tăbăcar, Maria Filipoaia, Dumitraşcu Brandeburg, Ioniţă Foti, Catrina lui Cozma băcan (casa o va cumpăra berarul Georg Meixner), vlăstarele boiereşti Iordachi Cantacuzino, Petrea Cheşcu şetrar, Manolache Balş, Iordache Balş, Matei Cantacuzino, germanul Georg Meixner şi grecul Constantin Pantazi. În mijlocul acestei străzi se afla biserica armenească a Sfintei Cruci, cu cimitirul ei. / În jurul bisericii Sfântului Dumitru, în aşa-zisa Piaţă, se aflau 9 dughene ale lui Matei Cantacuzino, una a lui Constantin Pantazi, o „boltă” (crâşmă) a mănăstirii Dragomirna, dughenile, câte una, ale lui Ioniţă Brandeburg, Toader Chiţescul, Constantin Chiţescul, Andrei Păscariul, Constantin Păscariul, Dumitraş Brandenburg, Dumitru Popovici, Costea Argintar, Ivancea Hagiu, Dumitru a lui Gheorghe Tupilat, două dughene alăturate având Dumitraş Pantazi, în vreme ce biserica Sfântului Dumitru avea şase dughene proprii. În această zonă se mai aflau alte case ale armenilor Ariton Pruncul, Ioan Capri şi Paraschiva Păduroaia, casele evreilor Iacob Mosco, Rifca Mendel, Jenkel Sulem, văduva Manze, Aron Leibel, Iosef Selig, Leibel Selig, David Moises, Lazăr Iosip şi Leibel Solomon, casele moldovenilor (dacă le spuneai români, protestau: „Rumân îi Gheorghe, vizitiul, eu mi-s moldovan!”) staroste Gheorghe Tupilat, Oprea Munteanul, Andrei Asandei, Toader Sămileanu, Stoica Dulgherul, boieroaica Ilinca Balş, Constantin Chiţescul, Iordachi Greculesi (străbunul artistului plastic Elena Greculesi), Toader Nicşoiu, Alexandru Săpunar, Mihai Blănar, Maria Preuteasa, Mucha din Fălticeni, boieroaica Maria Bălşoaia, Toader Băcal, Procopi Marchitan, Ionaşcu Croitor, Constantin Bărbieru, Ştefan Zota, Constantin Sângiori, Radu Munteanul şi Paraschiva Sămilean, casele celor doi meseriaşi germani, fierarul Bartolomeu Laitz şi curelarul Georg Weiderhalt, casa rusului Ştefan Rus şi casa cuţovlahului Crâste Cuţovlahul. / În mahalaua numită Cut din vecinătatea bisericii Învierii lui Cristos îşi avea gospodăriile Ioniţă Schipor, Sandală Nicşoiul, Ioniţă Foti, Pan Stamati, boier care avea casă şi în centrul târgului, şi Nicolae Croitor, tot aici aflându-se, în casa răposatului Formagiu, şi un spital militar, deschis chiar în acel an 1875. / Mai jos de Mitropolie, se afla cartierul numit Groapa sau Râpa de la Fântâna Doamnei, unde funcţionau baia domnească, baia evreiască, un templu evreiesc, construit pe temelia altuia mai vechi, o biserică ortodoxă închinată Sfintei Vineri, dar transformată în… grajd al târgoveţilor, îşi aveau proprietăţile armeanul Ioan Capri, cel care cumpărase măcelăria lui Bogdan Moisei, evreii Moises Kitzinger, Selig Kalman, Schmil Kleinrichter, moldovenii Ioniţă Chiţescul, Ioniţă Valdmeister, Toader, Simion şi Constantin Capstrâmb, Vasile, Ioniţă şi Toader Ropotă, Anastasia Iamandi, Vasile Ghinovici, Şerban Trene, Maria Bubei, Catrina Necşoiu, Alexandru Dascălul, Vasile a Greculesei, Gheorghe Dulgher, mazilul Ion Tăutul, Dumitru Pietrar, Nicolae Bejenar, Tofana Axenia, morarii Gheorghe Morar şi Ion Vieru, Didina Pânzăriţa, Iacob Formagiu, Petrea Ungureanu, Gheorghe Croitor, Gheorghe Tupilat, Andrei Ungureanu, Constantin Ciubotar, Ion Ungureanu, popa Vasile, Stanca Bărbieriţa, Ion Neculce, Maria Vieţoaia, Ioniţă Foti, Maria Buzăloaia, maiştrii lăcătuşi germani Bartholomeus Mick şi Wilhelm Fidelis, sârbii Pavel şi Ştefan Sârb, grecul Dele Blănar şi rusul Ştefan Rus. / Pe teritoriul bisericii Sfântului Ioan, deasupra ruinelor fostei curţi domneşti, îşi avea gospodăriile chirurgul Tiberius Gutter, Gavril Cojocar, Irina Blănăriţa, croitorul evreu Abraham, Ştefan Hotinceanu (străbunul marelui epigramist bucovinean Eusebiu Hotinceanu, cel care avea o moară în Suceava, pe Cacaina,  lăsată moştenire urmaşilor). / În partea nordică a târgului, în hotar cu Iţcanii, exista un spital orăşenesc, adăpostit de o casă cumpărată de la Maria Filipoaia, de-a lungul drumului spre Suceava, aflându-se gospodăriile sucevenilor Mitrofan Chisăliţă, Gavril Posluşnic, paraclisierului armean Agop Kallos, armeanului Unan Apar, Ion Burdei, Ştefan Olar, Dănilă Calic, Gheorghe Zeperigă, Ion Neghină, ardelencei văduve Nedele şi a lui Mihai a lui Ion Blănar, precum şi casele polonezilor Ştefan Grabowsky şi Toader Zecimschi. / În vecinătatea bisericii Mirăuţilor se afla cartierul Muntenimii de Sus, numit şi La Bursuci, în care îşi aveau case soţii Vasile şi Vlada Munteanu.

1786, noiembrie 28: „Viena, 11 noiembrie 1786. Oraşul Suceava din Bucovina a obţinut de la Împărat privilegiile unui oraş comercial liber”[29]. / „Lemberg, 20 noiembrie 1786. Împăratul a reunit Bucovina şi Galiţia într-o singură administraţie juridică şi toate câte privesc guvernarea politică, a întărit Curtea de Justiţie provincială cu două consilii şi câţiva ofiţeri subalterni; se va deschide câte un Tribunal de Justiţie provincială la Cernăuţi, Suceava şi Siret. Contele de Brigido, guvernator al Galiţiei, a plecat la Cernăuţi, unde generalul Enzenberg îi va încredinţa guvernământul Bucovinei. Se spune că, în călătoria sa, el a trecut prin Văşcăuţi, unde a vizitat herghelia, în care se află 4.000 de cai pentru armata imperială. Aceşti cai au fost cumpăraţi din Moldova şi din Crimeea, din împrejurimile Persiei şi Turciei şi, de fiecare dată când au fost trimise herghelii trupelor, au fost cumpăraţi alţi cai, pentru a completa efectivul”[30].

1786: „În Bucovina, împăratul Iosif II trebuia să urmeze planul inițial; venind din Borgo-Prund, trebuia să petreacă noaptea în Dorna, pe 24 iulie, dar a continuat călătoria spre Câmpulung, în acea zi. În noaptea următoare, el a petrecut la Suceava. De asemenea, el a rămas cu greu în Cernăuţi, timp de 24 de ore (26 iulie)[31]. Cu toate acestea, a izbutit, tot timpul, să privească atât de intens încât, după cum vom vedea mai târziu, el putea lua deciziile care aveau o importanță majoră pentru întreaga țară”[32]. „Ceea ce poate sau nu poate face obiectul unei excepții de la colonia armenească din Suceava[33], în conformitate cu propunerile făcute, se poate consta că: / a). Armenii trebuie să beneficieze de libertate religioasă, precum catolicii, şi nu trebuie împiedicați deloc. / b). Sunt scutite de taxe construcţiile militare, astfel încât cazarma va fi fost construită în Suceava, iar orașul va trebui să suporte costurile din moștenirea de la Aerariu, timp de 8 ani. / c). Fii negustorilor și cetățenilor nu trebuie să fie recrutați ca soldați și nici luați la oaste cu violență, dar cine se va alătura voluntar militarilor va trebui să prevaleze asupra prerogativelor clasei militare. / d). Pentru ca granițele să nu fie blocate prematur, din cauza zvonurilor false despre o molimă de ciumă și boli ale bovinelor, administrația de stat va efectua, în fiecare caz, anchete normale și va dispune asupra consumului necesar. / e). Orașul Suczava nu poate rămâne neafectat de taxele şi impozitele introduse, dar nimic altceva, decât ceea ce spune tariful, nu îi poate fi impus. / f). Dacă vor fi primiți coloni armeni la Suceava, magistratul armenilor va avea singur autoritate asupra lor și toți locuitorii armeni ai orașului vor fi în subordinea acestuia. Magistrul poate apela la a treia instanță a auditorului de stat, în cauzele judecătorești, la a doua instanță și la auditorul superior din Cernăuţi. Disputele pot fi soluționate aici sau la Lviv, conform legilor armene. / g). Colonia armeană din Suceava este aprobată, cumpărând bunuri sau luându-le în arendă. Administrația de stat le va da mână liberă, dacă acest lucru nu intră în conflict cu viitoarea constituție de frontieră: cu toate acestea, Aerariul nu poate efectua nicio plată în avans. / k). În ceea ce privește pe moldovenii care locuiesc în Suceava, aceștia ar trebui să fie lăsați aşa cum sunt: armenii au, totuși, libertatea să cumpere case în sine. Armenilor ar trebui să li se ofere și locuri libere, pentru a construi case noi pentru armeni; nu mai puțin, vechile ziduri din Suceava, subsolurile și bolțile le sunt oferite gratuit. Acei armeni care cumpără case și terenuri nu pot fi scutiți din contribuție, dar nu trebuie să plătească contribuția în funcție de animalele pe care le cresc. / l). În orașul Suceava mai pot fi încă 2 târguri, peste cele 5 piețe de bovine existente, și anume de Anul Nou și de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, în așa fel încât toate națiunile, inclusiv evreii, să poată beneficia de ele și, eventual, și în Suceava, la fel ca la Brody, cele 2 noi târguri pot avea privilegiul exclusivităţii taxelor, deoarece, în afară de unele scutiri pentru comercianții străini, nu se poate spera la alte profituri din aceste piețe. Anunțarea piețelor poate avea loc în zilele regalo-imperiale. În ceea ce privește țările străine, armenii ar putea, totuși, să fie preocupați de modul în care ar putea face cunoscută peste tot existența acestor piețe. / m). În cazul în care autoritățile moldovene ar face față taxei menţionate, notificarea ar putea fi trimisă la oficiul regional. / n). Se acordă înființarea de făbricuţe pentru producerea berii, băuturilor alcolice și vinului, ocupaţii din care nu pot fi excluşi vechii locuitori moldoveni. / o). Deoarece nu există nici un import de tutun în Bucovina, tutunul turcesc poate fi importat, pentru un preţ rezonabil, cu care se va procura sare gemă din Transilvania. / p). La Suceava, se va construi o biserică catolică pentru soldaţi, pe cheltuiala aerariului, biserica putând fi folosită şi de armenii catolici: acest lucru le va oferi posibilitatea de a-și înființa școli la această biserică. / q). Dacă Patriarhul sau trimisul său excommunică sau alungă ad pias elemosinas pe cineva, administrația de stat trebuie notificată imediat. / r). Dacă Suceava este prea aglomerată și familiile armenești vor voi să se stabilească într-un alt oraș, ele trebuie să fie susținute pe cât posibil, iar dacă, în locul în care se mută, ajung la 100 de familii, armenii pot alege propriul lor magistrat și pot să construiască o biserică nouă, cu aprobarea administrației de stat. Un număr mai mic de familii are voie să îşi aleagă liderul. După ce, în noua colonie, tavernelor, berăriile și distileriile, măcelăriile și tarabele de piață sunt gata pentru a intra în folosință, acest lucru nu va face doar posibilă plata magistratului, dar va aduce bani şi pentru construcția de școli, în acest fond putând fi colectate şi amenzile. / Cu această ocazie, în care comerciantul de fructe Nikorovics a putut auzi în ce mod intenționează armenii să se stabilească la Suceava, el ar trebui privit drept mijlocitorul armenilor, pentru a-și duce la îndeplinire planul, iar privilegiile și libertățile acordate lor ar trebui să fie învățate doar oral și exclusiv pentru ei înşiși și, prin urmare, fără ingerințe din partea autorităților, cu atât mai puțin a Curţii Supreme și, în special, a Cancelariei Statului; în afară de Nikorovics, nu va exista nici un alt tutore al coloniei, în așezarea propusă şi nu ar trebui să li se permită armenilor să pășească pe pământ turcesc, deoarece ar putea suferi inconvenienţe sau chiar pedepse din partea turcilor… // În Bucovina există până la 800 de familii de evrei, în jur de 400 venind de sub ocupație rusească… / Principalele autorităţi din Cernăuţi li se vor supune şi cahalii din Suceava, Siret, Sadagura și Vijniţa, deşi mențin un judecător al evreilor, iar împreună cu rabinul și meseriaş evreu prezintă facturile către administrația de stat, pentru inspecție”[34].

1786: „Viena, 11 noiembrie 1786: Oraşul Suceava (în text: Luczara) din Bucovina a obţinut de la Împărat privilegiile unui oraş comercial liber!”[35]. / „Lemberg, 20 noiembrie 1786: Împăratul va alipi Bucovina la Galiţia, prin unificarea administraţiei, justiţiei şi a tuturor celorlalte componente ale guvernării politice, întărind Curtea de Justiţie provincială cu două Consilii şi câteva Oficii subordonate; se vor înfiinţa câte un Tribunal de Justiţie provincial la Cernăuţi, Suceava şi Siret. / Contele Brigido, guvernatorul Galiţiei, a plecat la Cernăuţi, unde generalul Enzenberg (în text: Ekzenbourg) îi va încredinţa guvernământul Bucovinei. Se aude că, în călătoria sa, Contele Brigido a trecut prin Văşcăuţi (în text: Waskowits), unde a vizitat herghelia, în care se află 4.000 de cai pentru armata imperială. Aceşti cai sunt cumpăraţi din Moldova, iar din Crimeea, cai din împrejurimile Persiei şi Turciei; este pentru prima dată când se repartizează trupelor imperiale un număr atât de mare de cai, pentru a-i înlocui pe alţii cu aceştia, care au fost cumpăraţi în acest scop”[36].

1787: Tranzacţiile funciare ale unui târg împovărat, ba chiar spulberat de istorie sugerează o vagă conturare de nouă identitate, una multiculturală, de care avea să fie foarte mândru, cândva, preotul George Mihuţă, deşi vechea şi decăzuta boierime a Sucevei părăseşte, încet, încet, târguşorul, pentru a se stabili fie la Iaşi, fie la Cernăuţi, iar vechile locuri boiereşti sunt luate de oameni străini, care îşi construiesc noi case, cumva străine de arhitectura tradiţională, mai curând galiţiene, decât europene, dar cu temelii zdravene, durate din piatra sfântă a Cetăţii Suceava sau a numeroaselor bolţi din glorioasa Suceavă de altădată. În 30 mai 1787, Dumitrachi, fiul lui Nicolae şetrar, vindea douăsprezece dughene cu pivniţe de piatră în Suceava şi locul dimprejur, dar şi o livadă în Iţcani, pentru 100 guldeni şi un cal, care valora 20 guldeni, grecului Constantin Pantazi. Hagi Simion cumpărase, prin licitaţie, căsuţa de la nr. 312, de lângă casa lui Andrei Pascari, „de patru stânjeni de largă şi cinci stânjeni de lungă”, iar documentul era semnat, în 20 octombrie 1788, de Soste Voinovici, Ursachi Cenuşe, Petre Găină şi Mihai Costea, în ziua următoare, cea de 21 octombrie, imobilul fiind vândut, pentru 50 lei, armeanului Ariton Pruncul. Dughenele bisericii Sfântului Dumitru au fost cumpărate de Hagi Simion, Ioniţă Hormota, Constantin Pantazi, Petrea Făclier, Vasile Abărghieriţei şi Pentelei Sârghi.

1788, octombrie 21: „Viena, 4 octombrie 1788. Prinţul Cobourg mărşăluieşte prin Transilvania: el îşi va stabili cartierul general la Suceava (Sutschava), în Bucovina”[37].

1789-1850: Nemţii noştri bucovineni. O splendidă, dar ignorată lucrare a profesorului cernăuţean Raimund Friedrich Kaindl, Das Ansiedlungswesen in der Bukowina / seit der / Besitzergreifung Durch Österreich – în traducere aproximativă; Localităţi din Bucovina, de la încorporarea ei în Austria, apărută la Innsbruck, în anul 1902, conţine o puzderie de date, care valorifică primele cercetări istorice bucovinene, făcute tot de un german, pasionatul Friedrich Adolf Wickenhauser, primul cercetător temeinic al documentelor voievodale moldoveneşti, care zăceau, ignorate, prin chiliile mănăstireşti. Pentru materialul acesta, este importantă mărturia că primele trei familii germane din Suceava au fost „familia Koretz ACKERFELD, stabilită în târg în 1782, şi două familii germane Faltschen WIESEN, în 1787”, familia lui „Faltschen WIESEN, plecând, din Suceava, la Roşa”.

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

1803: Colecţiile de documente sucevene[38] prezintă exhaustiv, uneori şi cu amoc, tranzacţiile care-i ţin loc Sucevei de mărturisire reală, de istorie, vehiculând nume de oameni, aflaţi, aidoma unui cuib de viespi, într-o ciudată foşcăială funciară: Sarchis Andronic, Axente Andronic (27 iunie 1803), Israel şi Caja Tauba Lenzer (1804, 1815), Valentin Rebitzki, Peter Schmidt, Mihai Cozma, Ioniţă şi Ştefan Foti, Berl Moldauer, Naftuli Weinbach şi aşa mai departe şi mai fără de identitate, Suceava devenind o insulă de străinism (ca în poemul lui Constantin Berariu), inclusiv prin românii „târgoveţi de viţă veche”, singura pulsare involuntară de românism real şi programată de ortodoxism petrecându-se anual, în iunie, prin scoaterea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava în pelerinaj prin urbe, readuse din Polonia în 10 iulie 1783, din porunca împăratului Iosif al II-lea, care vizitase Suceava în 15 şi 16 iunie 1783. În vremea acestei istorii fără de istorie, Suceava a avut primari deja uitaţi, precum Josef BERGER (1856-1865), Abraham cav. PPRUNKUL (1865-1870), Josef KREUZ (1870-1871), Ferdinand STARK (1871-1874), Julius HUBRICH (1874-1883), Adolf KOCZYNSKI (1883-1884), Michael cav. PRUNKUL, Albert FUCHS von Braunthal (1866), Iulius MORWITZER (1887-1891), după aceştia urmând, din 25 iulie / 6 august 1891, până în 10 mai 1914, singurul primar cu adevărat important, întemeietorul Sucevei moderne, Franz cavaler DES LOGES. Până La Franz cavaler Des Loges, glorioasa Suceavă de odinioară arăta „ca o regină părăsită”, care „în tăcere şi supunere îşi jeleşte zilele tinereţii, plânge timpurile când regii îi făceau curte”, după cum inspirat zugrăvea oraşul şi cetatea Wickenhauser. Abia în epoca primarului Des Loges Suceava îşi individualizează o arhitectură urbană şi îşi recuperează sau reface vechile lăcaşuri religioase (între anii 1849-1854, Suceava a fost devastată de trei mari incendii), dar şi ruinele minunatei Cetăţi de Scaun a Moldovei.

1804: Primăria Sucevei funcţiona, din 1804, într-o casă cumpărată de la familia Hatzendorf, de lângă turnul lui Lăpuşneanu, modernizată, în 1844, de inginerul Ioanelli, refăcută şi extinsă în 1859, după planurile inginerului Munnich. În acelaşi sediu, cunoscut, astăzi, după modernizări succesive, drept rezidenţă a Colegiului Naţional de Arte „Ciprian Porumbescu”, avea să funcţioneze, iniţial (vreo trei decenii şi mai bine!), şi gimnaziul greco-ortodox. Palatul Comunal sau Primăria, cunoscut, astăzi, drept Palat Administrativ, în care funcţionează Consiliul Judeţean şi Prefectura, a fost construit, prin strădania lui Des Loges, în anii 1903 şi 1904, în cele 72 de încăperi ale sale funcţionând administraţia oraşului, poliţia, pompierii, casa de economii şi Muzeul Sucevei. Construit în stil baroc, cu subsol, parter şi două etaje, iniţial în formă de „L”, Palatul a fost dotat cu un turn de 52 metri, în care a fost instalat ceasornicul oficial al urbei.

1807: Auzise Napoleon Bonaparte de Suceava? Sigur că ştia, după cum o probează în „instrucţiunile pentru o misiune”, referitoare la „mişcările trupelor ruseşti care ţin sub supraveghere Tiraspol şi Kameniţa”, instrucţiuni scrise în Varşovia, la 17 ianuarie 1807[39], şi prin care îi cerea Domnului de Montesquiou să-l însărcineze pe Domnul de Vincent, care pleca la Tiraspol, prin Kameniţa şi Suceava, cu observarea mişcărilor trupelor ruseşti în Moldova. La întoarcerea de la Tiraspol, de Vincent trebuia să rămână la Suceava, pentru a-şi continua observaţiile, şi abia apoi să revină în Varşovia, dar numai în condiţiile în care ar avea noutăţi de comunicat.

1809: „Suceava (Suczawa sau Sutschawa – n. n.), Oraș Liber Regal, se află în Bucovina de jos, la granițele Moldovei: este înconjurat de ziduri și șanțuri. Acest oraș a fost anterior reședința Principelui Moldovei și a Reşedinţei Mitropolitului. A fost distrus de tătari; poziția lui este plăcută. Se zăreşte în mijlocul unei câmpii întinse, străbătută de râul Suceava”[40].

1809: „Fiind, după cum s-a zis mai sus, pacea încheiată la 14 octombrie 1809, şi aşa sperând toţi ceea ce doreau, adică linişte şi reculegere cel puţin momentană de calamităţile trecutului, diregătoriile militare erau la îndoială de ar fi continuat cu adunarea de voluntari. Generatul Colloredo, de la direcţiunea generală militară, cu datul din 2 noiembrie 1809, face deci, către Împăratul Francisc (cel care inaugura şoseaua dintre Bistriţa şi Suceava, făcută de Iosif al II-lea, şi care avea să se numească „Şoseaua franciscană” – n. n.), urmă­torul prea plecat raport: / „În emulaţiunea generală, în care toate provinciile monarhiei, în decursul răzbelului prezent, au dat do­vadă de Credinţa şi alipirea lor către Maiestatea Voastră şi către stat şi pentru susţinerea lui, şi au încordat toate puterile, a urmat şi Bucovina acestei provocări înalte, şi anume cu atâta succes că, prin zelul patriotic al locuitorilor ţării şi prin deosebita activitate a dominioanelor, în urma înrolării voluntare, un corp de arnăuţi, de 6 escadroane, este acum format, iară cu formarea unui batalion de infanterie de asemene s-a făcut începutul. Prea înalta rezoluţiune emanată deunăzi, cu toate că pacea cu Franţa e încheiată, ca ridicarea insurecţiei transilvănene să se facă şi să se finalizeze, cu toată încordarea, deşi îl îndreptăţesc pe consiliul aulic de răzbel la presupunerea întemeiată că şi formarea a acestor extra-corpuri ar fi să se continue, totuşi, pentru ca nu cumva să se iasă din părerea Maiestăţii Voastre, în privinţa aceasta, şi aşa amăsurat acesteia să se poată face dispuneri corespunzătoare în obiectul acesta, se face prea plecata rugăminte ca să se emane, curând, o Preaînaltă deciziune de se poate continua cu înfiinţarea acestor corpuri de infanterie şi cavalerie ale Bucovinei”[41].

1811: „Capitala și sediul vechi era la Suceava, un oraș din Moldova sus, situat într-o vale, în apropierea izvoarelor Prutului, la poalele Alpilor Transilvani. Acum Suceava nu mai este decât o grămadă de ruine şi face parte din Bucovina austriacă”[42].

1811: Şcoala principală germană, construită între 1811 şi 27 iulie 1815, când a fost inaugurată, a rămas mărturie arhitecturală şi astăzi, când funcţionează ca Muzeu al Ştiinţelor Naturale. În această clădire au învăţat şi elevii armeni, până în 1835, când a fost inaugurată Şcoala trivială armenească, lângă biserica Sfântului Simion, dar şi elevii români, până în 1833, când Şcoala trivială românească a fost desfiinţată, din lipsă de învăţători şi de elevi.

1813: În lista elevilor care au absolvit Academia cezaro-crăiască de Inginerie Militară din Viena, se află şi ofiţeri-ingineri austrieci născuţi în Bucovina, inclusiv „Ignaz Chevalier Ruiz de Roxas, născut în 21 ianuarie 1802, la Suceava.  Tatăl era infanterist. A absolvit în 9 august 1920 şi a fost angajat cadet în Regimentul Nr. 15 de Infanterie Zach”[43].

1820: Prima clădire a spitalului vechi a fost ridicată, „dincolo de târgul de vite”, în 1820.

1823, septembrie 25: „Cernăuţi, 18 august… Bucovina este fericită de a fi primit, în aceste zile, vizita Alteţei Sale Imperiale Arhiducele Francisc-Karl. Acest prinţ a vizitat provincia care a făcut parte, până de curând, din Moldova, inclusiv capitala Suceava, în baza mai multor convenţii şi interese. Alteţa Sa Imperială a examinat în detaliu diferitele instituţii administrative, instituţiile publice şi a primit, la Cernăuţi, o deputăţie din parte domnitorului Moldovei, în persoana tatălui său, boierul Alexandru Sturdza, preşedintele departamentului de afaceri străine, prilej cu care, conform uzanţelor ţării, pentru legăturile de prietenie între cele două imperii vecine (Austria şi Turcia – n. n.), a fost transmisă invitaţia Moldovei pentru Alteţa Sa Imperială de a o vizita. Boierii emigraţi în Bucovina, precum şi alţii, au avut, de asemeni, onoarea de a fi prezentaţi trimisului Moldovei şi Alteţei Sale Imperiale, căreia i-au adus recunoştinţa eternă pentru protecţia de care se bucură Bucovina din partea augustei Case de Austria, pe care tânărul prinţ are cinstea de a o reprezenta”[44].

1832: Biserica catolică a Sfântului Nepomuk a fost construită între anii 1832-1836 şi împodobită, în 24 decembrie 1845, cu un ceasornic public, achiziţionat, cu 387 florini, de la firma vieneză „Wilhelm Stiehl”. Ceasornicul acesta fusese menit, iniţial, turnului lui Lăpuşneanu, de lângă biserica Sfântului Dumitru.

1841: Hanurile importante ale Sucevei erau „Casa Polonă”, „Ca Cerbul de Aur”, „La Trei Coroane”, „La Şapte Draci”, „La Craiul Negru” („boltă” cântată de T. Robeanu şi „zugrăvită” superb de Ion Grămadă), „La Para de Aur” (o boltă-băcănie, lângă piaţă), „Hotel Bucovina”, „Hotel Moldavia” şi celebrul han, descris şi de Iraclie Porumbescu, cel care îl vizitase, pentru prima dată, în decembrie 1841, „Hanul Langer”. Dar la fel de importantă era şi băcănia „Gewolb”, cunoscută, înainte de a fi dărâmată, drept „Casa bucovineană, în care obişnuiau să se întâlnească elitele sucevene.

1843: „În dimineața zilei de 27 septembrie, am părăsit carantina, cu una dintre briştele ţărăneşti  acoperite și am ajuns, în curând, în plăcutul oraș Suceava, cu opt biserici strălucitoare și cu un castel în ruină, dar și o populație considerabilă de greci, romani. Catolici și armeni. Poziţia sa este frumoasă, pe malul înalt, accidentat, al unui pârâu care curge dintotdeauna prin mijlocul copacilor de toate soiurile. Casele sunt văruite, ceea ce le conferă un aspect de curat, iar pereţii sunt din lemn. Jumătate din oraș este ocupat de armeni, care se ocupă, în principal, cu comerţul de vite. Evreii de aici comercializează mult cerealele și mulți dintre ei sunt bogați și respectabili. / În așteptarea semnării pașapoartelor noastre, am vorbit cu mai mulți dintre ei, pe stradă. Ne-au spus că aici sunt 200 de familii evreieşti și că au o școală, durată de ei, unde mulţi copiii evrei învață limbile germană și latină. Ei așteaptă ca pe Mesia reîntoarcerea pe propriul lor pământ. Ne-au întrebat dacă suntem romano-catolici și, după ce le-am spus că nu suntem și că venim din Marea Britanie, ei au întrebat dacă suntem calviniști, şi le-am declarat imediat că suntem; după care ne-am referit la Sărbătoarea Corturilor și la cabanele care se aflau înaintea caselor lor, le-am spus cum a lucrat Dumnezeu pentru oameni în trupurile noastre. Pe când urcam în trăsură, unul dintre ei s-a ridicat și a întrebat cu nerăbdare cât de departe aveam să călătorim în ziua aceea. Întrebarea era menită ca, prin răspunsul nostru, să probăm dacă suntem sau nu cu adevărat creștini, pentru că, așa cum am descoperit atât de des, nu erau obișnuiți să li se vorbească cu bunătate de către nimeni care nu era din propria lor națiune. Le-am spus cât de departe mergem și, după ce ne-au spus că va trebui să călătorim până după șase, seara, când începe Sabatul evreiesc, unul dintre ei a clătinat din cap și le-a zic celorlalți, că „nu eram evrei”. Le-am lăsat un tract ebraic, unul dintre puținele pe care trebuia să le avem în puterea noastră, înainte de a pleca în teritoriile austriece. / La ieșirea din oraș, drumul nostru a trecut printre garduri de nuiele curioase, apărate de ploaie prin acoperişuri împletite. Drumul era macadamizat și în stare excelentă; căsuțele erau mai confortabile decât cele ale Moldovei, iar aspectul țării era mai civilizat. Prunii și merii huzureau prin grădini. Am văzut mai multe biserici de țară, care seamănă oarecum cu bisericile parohiale liniștite din Scoția și am ajuns la un pod de lemn, acoperit ca o casă, de la un capăt, la celălalt, așa cum se întâmplă în cea mai mare parte a punctelor vamale din țara respectivă , ținute de evrei. Evreii sunt întotdeauna găsiți, ca Matei, „stând la primirea obiceiului”. / Drumul, timp de trei ceasuri, a alergat în linie dreaptă, printr-o pajiște frumoasă, uneori ridicându-se ușor, alteori aproape o câmpie, cu raza densă de pădure a Carpaților din stânga noastră, care delimitează orizontul. Câmpurile erau aromate, cu crochiuri frumoase de toamnă”[45].

Suceava, biserica armenească – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

1846: „Era pe vremea când nu se încuibaseră atâtea mode, nici sărăcie straşnică; când ţăranul, deşi iobag, nu lua calea grea a pribegiei spre America. Pe atunci, deputaţii bucovineni din sfatul împărătesc din Viena erau, cei mai mulţi, ţărani, ca de pildă, Vasile Morgoş din Coţmani, Miron Ciupercovici din ţinutul Humorului, Vasile Cârste din Boian, George Timeş de pe lângă Cernăuţi şi Mihai Bodnar din ţinutul Rădăuţilor. Nu erau tobă de carte, căci învăţaseră buchiile de la dascăli ambulanţi, care pribegeau pe la răzeşi, pe la popi şi pe la boieri, din casă în casă, dar, totuşi, au lucrat pentru despărţirea Bucovinei din împreunarea necurată cu Galiţia, au cerut slobozenia tiparului şi au desrădicat boierescul, iar în sfatul împărătesc de la Kremsier au vorbit cu atâta dragoste şi căldură despre durerile ţărănimii împilate, încât toate gazetele nemţeşti şi „Bucovina” fraţilor Hurmuzachi scriau că „deputaţii ţărani din Bucovina îşi cunosc chemarea”. / Nici poştă îndemânoasă ca acum nu se pomenea, dar nici drumuri de fier care să aducă străini în ţara noastră; dacă aveai de trimis veşti grabnice la prieteni din ţară sau la cei din Moldova şi din Ardeal, le trimiteai prin curieri sau ştafete. Acestea erau nişte căruţe cu două roţi înalte, trase de cai iuţi şi pietroşi, care ţineau lungă vreme la drum. În căruţă, deasupra lăzii cu răvaşe, şedea curierul, pe pieptul căruia atârna, pieziş, o goarnă cu canafi şi cu găitane negre-galbene, care sunt culorile împărăţiei. Alături de curier, ghemuit într-un colţ, îi ţinea tovărăşie un soldat înarmat până-n dinţi, care era pus spre paza scrisorilor şi a banilor, căci era mare primejdie să treci, pe acele vremi, prin codri şi zăvoaie pustii. / Caii porneau la goană pe drumul de ţară plin de hârtoape, iar curierul sufla în goarnă ca să se ferească oamenii şi, cu toate acestea, se-ntâmpla să fie zdrobiţi călătorii ce nu se dădeau repede în lături. / Cale de o poştă, adică atât cât putea alerga o ştafetă până să obosească caii, se afla o staţie. La staţia poştei, erau han pentru călători, grajduri pentru cai proaspeţi şi locuinţa poştaşului. Aici, deshămau curierii caii cei vlăguiţi şi luau alţi olăcari, împărţeau şi luau scrisori, şi îmbucau ceva pentru drumul cel lung. / În Suceava, era poştăriţă Popovicioaia, o văduvă bogată şi frumoasă, care avea poştă lângă biserica unită, două hanuri alăturea şi grajduri pentru vreo treizeci de cai, frumoşi şi graşi cum e linul. / Birjari cu trăsuri arcuite nu se aflau în Suceava, tot aşa în toată ţara Cordonului (Bucovinei). De plecai undeva, la drum, pe vreme lungă, năimeai un jidov prăpădit – căci ei singuri erau căruţaşi – cu o haraba hârbuită, trasă de doi cai slabi, o haraba prin care trecea vântul, şi acoperită cu o covergă veche, afumată. În coşul harabalei puneai fân sau paie ca să nu te scuture aşa de tare „rădvanul”, te rugai lui Dumnezeu să vii înapoi cu ciolanele întregi şi haide, băiete!, căci bun e Domnul şi meşter e dracul! / Dar, să fi avut graba cea mai mare, trebuia să te supui toanelor cărăuşului tău, că, îndată ce însera şi-l prindea sabăşul pe cale, să-l fi tăiat pe jupân şi nu se mişca din loc. Dumnealui se oprea într-un sat sau la vreun han jidovesc din câmp, îşi făcea rugăciunea de seară şi, apoi, se culca; iar ţie nu-ţi rămânea alta decât să înjuri toţi patriarhii şi bătrânii poporului lui Israel, începând cu Avram şi sfârşind cu rabinul de la Sadagura. / Oraşul Suceava nu era aşa ticsit de jidovi ca acuma, căci, până la anul 1848, n-aveau drepturi ca ceilalţi supuşi ai împărăţiei. Ei locuiau separaţi de ceilalţi târgoveţi, în cartierul lor, numit „Ghetto”, unde mişunau ca viermii. La sărbători, bărbaţii îmbrăcau caftane lungi, iarmurcă de mătase şi pălărie de catifea, iar în picioare – pantaloni strâmţi, până la genunchi, şi colţuni albi. Fetele purtau cordele cusute cu fir de aur şi de argint, caţaveică cu blană, iar pe cap, de la tâmple-n sus, aveau nişte coarne de argint, groase de un deget şi lungi de o şchioapă; grosimea şi lungimea lor atârna de la avuţia celei ce le purta. Astfel îmbrăcaţi, ieşeau, în sabăş sau în alte zile de sărbători, să se plimbe pe stradă. Semnele până unde aveau dreptul să se plimbe erau nişte sârme de-a curmezişul străzii, ca la stâlpii de telegraf. Şi acum se mai văd în Suceava semnele acelea, şi anume pe uliţele ce duc spre satul Bosanci, spre mahalaua Arenilor, spre mănăstirea armenească Zamca şi spre gara Iţcani. / În partea târgului dinspre asfinţit şi miezul nopţii, era cartierul armenilor paşnici, care aveau casa cu cerdac dinainte şi fete oacheşe şi frumoase; ei erau negustori chiaburi şi isteţi, mai ales băcani, cu prăvălii în vatra târgului. Unii ţineau şi hanuri, precum şi cofetării întocmite după gustul vremilor acelea, unde vindeau îngheţată, şerbeturi şi plăcinte turceşti, rahat, alviţă, dulceaţă şi alte bunătăţi. Ei singuri mai păstraseră vechiul port al işlicelor mari cât o baniţă, de aveau de ce face haz târgoveţii români; se îmbrăcau cu giubea şi anteriu şi se încălţau cu târlici, iar Armencele mai ţineau în modă neîndemânosul crinolin, ce-nfoia rochia ca o turlă de biserică. Păcat că această naţie de oameni cu care se-nvoiau românii atât de bine s-a stins, încetul pe-ncetul, aşa că, acum, se află numai vreo cincisprezece familii în vechiul lor cartier; mulţi au sărăcit şi au pribegit din pricina vestitelor incendii ce-au pustiit „târgul” armenesc din Suceava, în mai multe rânduri. / Românii erau meşteşugari, împărţiţi în bresle, bogaţi şi ei, cu locuinţa în vatra târgului, nu ca acum, în mahalale şi prin suburbii. Portul lor era asemănător cu al armenilor, afară de işlice. În mahalaua Cutului de lângă Areni, erau şi lucrători de pământ, iobagi, ca şi ţăranii. Deoparte, cam pe lângă biserica vechii mitropolii, unde se păstrează moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, erau împrăştiate şi vreo douăzeci de fumuri ţigăneşti, în care trăiau fierarii şi lăutarii târgului. / Nemţi erau puţini şi mai toţi funcţionari. / Paza oraşului era încredinţată desetnicilor (poliţiştilor), înarmaţi cu săbii şi cu suliţi, iar la ţară ţineau ordine în public vatamanii (jandarmii călări). Pentru ţinutul Sucevii, se alegeau numai doi vatamani; pe la anul 1848, erau rânduiţi fioroşii Budean şi Tott, care era Neamţ; aceştia cutreierau călări, zi şi noapte, prin toată împrejurimea Sucevii, ca să pedepsească cu bătaie pe clăcaşii ce nu ieşeau la robotă (boieresc) şi să bage hoţii în fiare. Purtau la oblânc două pistoale grele, ferecate în alămuri galbene, la şold aveau sabie şi-n spate – puşcă lungă, cu cremene. Împreună cu mandatarii, care erau notarii de la sate, băteau ţăranii, la scară, cu harapnice de piele, încât le sfâşiau bucăţi de carne de pe trup şi veneau câinii să lingă sângele de sub scară”[46].

1847: „În Suceava, oamenii trăiau în pace şi se-nvoiau bine unii cu alţii, dar, în anul 1847, nu se făcuse pâine în ţara întreagă şi, de aceea, era mare groază de foamete. În anul următor, dădu o secetă cumplită, de secară toate izvoarele şi fântânile, până şi cea de la Areni, dimpreună cu şipotul oraşului, a cărui apă vine de sub pământ, tocmai de pe dealul Tătăraşilor. Mai rămăsese numai fântâna din ograda mănăstirii Zamca cu apă destulă şi rece, cum nu afli pe toate meleagurile acelea. / Pe cer, se iviră semne: stele cu coadă şi pânze de foc, ce fluturau noaptea dinspre asfinţit. Zodierii şi vracii, care, întotdeauna, au înfricoşat lumea cu porogăniile lor, ziceau că au să vină peste ţară multe plăgi: lăcuste, foamete, boli şi, la urmă, chiar război. De astă dată, li s-a împlinit prorocirea. / Deodată cu vânturile cele calde, ce băteau din jos, veniră roiuri mari de lăcuste. În ziua când s-au ivit, era o arşiţă grozavă, de nu puteai merge desculţ pe drum, căci te frigea colbul. Iată, însă, că, fără de veste, se întunecă soarele de-a binelea, iar oamenii auzeau prin văzduh pârâiri ca de trestie uscată, când o calci cu piciorul; pe sus treceau nouri grei de lăcuste înspre văile Siretului, ale Prutului şi ale Nistrului, unde au ros alăturea cu pământul cele din urmă rămăşiţe de holde. Pe ţarinile Sucevii nu s-au lăsat, căci zburau prea sus, numai cele obosite de îndelungata cale peste ţări şi ape căzură la pământ. Oamenii le luau în mână, privindu-le cu mirare, căci pe aripile lor aveau nişte semne ciudate. Toţi ziceau că-s slove; unii mai fricoşi şi bisericoşi credeau că sunt slove trimise din cer, ca să se pocăiască oamenii; alţii, iarăşi, care auzeau şi toaca din cer, socoteau că-i vreo scrisoare de la vreun fel de oameni, căci, ziceau ei, pe podul pământului sunt multe feluri de naţii şi de limbi, şi anume, în toată lumea, sunt şaptezeci şi şapte şi jumătate de naţii; şaptezeci şi şapte sunt naţii întregi ca şi noi, iar jumătate de naţie sunt ţiganii. De aceea, oamenii căutau cărturari bătrâni să le dezlege slovele acelea. / Şi cine era mai iscusit cărturar în Suceava decât Serafim Cărăşel, diacul de la biserica Sfântul Neculai, care „ştia limbă” şi ţinea gazetă? Umblase lumea în lungiş şi în curmeziş, când fusese douăzeci de ani cătană la împăratul; a fost cu împăratul Napoleon Bunaparte în ţara Moscalului şi în a Parisului, apoi se bătu în oastea împăratului nemţesc de la Beci cu franţujii, ba fusese chiar şi în Paris. Dar Serafim era un pezevenchi şi jumătate, care ştia să scape din încurcătură spunând că nu-i bine de cercetat voinţa lui Dumnezeu şi că el se teme să nu-l trăsnească din senin, dacă va dezlega slovele cele ciudate. / Din pricina secetei – căci nu plouase de lungă vreme – şi a lăcustelor, izbucni o foamete cumplită. Mai ales în nordul Bucovinei oamenii mâncau, acum, de luni întregi, mămăligă cu jir măcinat şi amestecată cu rugumătură de fierăstrău. De băut, beau apă fiartă cu ciocani de păpuşoi. Zile întregi, rătăceau pe câmpii, după măcriş, şi prin păduri, după jir. Mai târziu, când bântuia războiul între unguri şi între împăratul, se urcase preţul bucatelor grozav de mult şi era şi lipsă de bani, căci „toţi banii de aur şi argint erau trimişi în ţara Talionului şi la ungur”, cum ziceau bătrânii. Nici bani mărunţi nu erau în ţară. Pe atunci, umblau nişte bancnote de hârtie, în preţ de un franc, care se chemau „leu şain”. Spre a se ajuta la nevoie, oamenii rupeau o astfel de hârtie în patru părţi şi un sfert se chema grivnă; cele ungureşti erau roşii, iar cele împărăteşti – negre. / Pe lângă toate aceste nenorociri, mai veni şi holera să nimicească ce a mai rămas pe urma foametei. Cumplita boală izbucni, mai întâi, în Galiţia, de unde se răspândi cu iuţeala fulgerului şi în Bucovina. Vânturile cele calde duceau germenii bolii prin toate colţurile ţării. Dar mai aprig, bântuia la Suceava, unde murea tot al doilea om, până şi copiii. Cioclii umblau prin oraş, cu căruţele lor negre, de la casă la casă, şi întrebau ori de nu sunt bolnavi sau morţi în familie, ca sa fie îndepărtaţi din mijlocul celor sănătoşi. Spre a nu se molipsi, oamenii se afumau cu bălegar de vită şi cu ierburi uscate, iar dinaintea uşii se afla un hârdău cu apă, peste care trebuia să treacă fiecare, când intra în casă. / Se iscă, atunci, zvonul că holera e o femeie cu părul despletit, frumoasă, dar palidă la faţă, şi umbla pe hotare, arătându-se străjerilor, noaptea. Dacă o primeşti şi-i dai de mâncare, apoi nu se atinge de căsenii tăi; iar dacă o alungi, trebuie numaidecât să-ţi moară cineva. Iată, însă, că atunci se rătăci prin târgul Sucevii – Dumnezeu ştie de unde – un bătrân, voinic şi roşcovan la faţă, ce colinda din casă în casă şi învăţa lumea să fiarbă spini albaştri de holeră şi să bea fiertura ca să scape de boală. Oamenii îl ţineau de sfânt şi nimeni nu ieşea din cuvântul lui. Cu apropierea toamnei, se schimbă şi boala şi nu mai era aşa de primejdioasă: rar unde se auzea că a picat cineva. Iarna, apoi, puse capăt acestei plăgi care secerase aşa de crud în rândurile oamenilor. / De la o vreme, se zvoni prin Bucovina că în ţara franţuzească şi pe la Viena e prăpădenie, că se surpă temeliile drepturilor boiereşti, că „dobitocul” de ţăran cere şi el să fie om, că se pustiesc şi se ard moşiile domnilor şi curge sânge… / Sucevenii se strângeau cârduri pe drumuri, vorbeau, şopteau şi clătinau din cap. Tot la zece zile, venea ştafeta cu gazetele de la Beci şi de la Cernăuţi, cu foi volante şi cu lexicoane întregi, în care le tălmăcea pe înţelesul tuturor ce-s acelea „constituţie, parlament, deputaţi” şi alte bazaconii, despre care nu mai auzise neam din neamul lor. / Şi în Bucovina erau nemulţumiţi ţăranii, căci multe din jalbele trimise la împărăţie, prin deputaţii ţărani, n-au fost ascultate. Se mai povestea, iarăşi, că, în munţii huţăneşti, se ridicase „craiul” Cobiliţă, cu huţanii săi, pustiind şi arzând moşiile domnilor, că ar fi ţinut la Vijniţa o adunare numeroasă de huţani, că scotea vornicii (primarii) din vornicie şi punea alţii în loc, lua bir câte o dimirlie de porumb şi douăzeci de creiţari de om şi precum că s-ar fi aflând cu o gardă de huţani tineri, înarmaţi cu ciomege şi cu suliţi. Ba, ce-i mai mult, că ajuta pe unguri, pe sub mână, împotriva împăratului, care trimisese oaste să răscolească munţii huţăneşti şi să-i spânzure pe buntujnicii de huţani. Chiar Cobiliţă singur a murit în ştreang, mai târziu. Şi colonia ungurească Hadicfalva, de lângă Suceava, se răsculase, aşa că groaza de năvălirile ţăranilor în oraşe creştea pe zi ce merge. Mai ales jidovii se boceau de frică pe străzi, îşi strângeau catrafusele să plece, dar tot pe loc rămâneau. Pretutindeni era clocot şi fierbere mare, şi toţi aşteptau să se surpe temeliile lumii celei vechi şi să răsară alta nouă”[47].

1848: „În Moldova, la Iaşi, se ridicară boierii cei tineri contra stăpânirii, dar fără ispravă, căci mulţi au fost prinşi, iar alţii trimişi în surghiun. În Bucovina, se dăduse poruncă, pe la toate cerdacurile din ţară, ca să lase graniţa deschisă pentru toţi boierii fugari din ţara Moldovei. Necontenit, soseau în Suceava, peste graniţă, bejenari în chervane grele, braşoveneşti, ferecate cu lanţuri şi înconjurate de feciori călări şi înarmaţi până în dinţi. Stăteau o zi-două în Suceava, se închinau la moaştele Sfântului Ioan, se îngrijeau cu de-ale gurii şi, apoi, carele greoaie plecau, scârţâind, spre Cernăuţi, unde casele marelui vornic Doxachi Hurmuzachi îi găzduiau mai pe toţi boierii fără ţară. Acolo petreceau Vasile Alecsandri, cu fratele său Iancu, apoi Domnitorul de mai târziu Alexandru Cuza, Costache Negri, dimpreună cu două surori ale sale, care erau călugăriţe, Kogălniceanu, principele Moruzi, George Sion, cântăreţul limbii româneşti, şi alţii. În tovărăşia acestora mai veni şi Aron Pumnul, luminătorul românilor bucovineni, care, rupt de oboseală şi slăbit în urma bolii de holeră, de care suferise, numai cu mari greutăţi putu trece graniţa dinspre Moldova, intrând, în puterea nopţii, în Cernăuţi. Şi George Bariţ, liberat de familia Hurmuzachi din ghearele zbirilor lui Barco, afla refugiu în „sânul lui Avram”, după cum numeau surghiuniţii casa bătrânului şi bunului Doxachi. / În toate dimineţile, bătrânul Doxachi Hurmuzachi, îmbrăcat în antiriu şi cu giubea, cu fes pe cap şi încins cu un şal de mătase, încăleca pe un cal focos, ce juca sub călăreţ, şi colinda pe la conacurile boierilor pribegi, chemându-i la cafeaua de dimineaţă, cu cuvintele poetului Alecsandri: // Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,  / N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător… //. De altfel, nu le mergea rău pribegilor, ci dimpotrivă, după cum ne povesteşte Iraclie Porumbescu, surghiuniţii petreceau foarte bine la Cernăuţi, numai în banchete şi petreceri, de s-au fost speriat cernăuţenii de galantomia boierilor „valahi”. Alte dăţi, mergeau în cete prin grădina publică, cuprinşi de după cap şi cântând „Marsilieza”, de se uitau trecătorii cu gurile căscate după dânşii. / Pentru că în ţară era puţină oaste şi n-avea cine să ţină ordine în publicul ce părea foarte agitat, se formară gărzi naţionale prin toate oraşele. În ziua când se răspândi vestea că şi Suceava are voie să-şi facă o gardă naţională de cetăţeni, colinda pe uliţele târgului un crainic, însoţit de un toboşar şi de un gardist, ce pofteau lumea să intre în gardă. Cetăţenii lăsară tejghelele, calupul şi acul, şi alergară de bună voie în rândurile gardiştilor. Mai ales erau mulţi români şi armeni tineri, care stăteau alături cu bărboşii starosti de isnafuri sau bresle. / Căpitanul întregii gărzi era berarul jidov Fischhoffer, scurt şi gras cât o bute. Garda era împărţită în două părţi: o parte se deprindea în meşteşugul armelor pe imaşul Mirăuţilor, sub conducerea lui Fischhoffer, cealaltă, în târgul vitelor de lângă Areni, sub ascultarea lui Serafim Cărăşel, diacul de la biserica Sfântului Nicolai. Uniforma gardiştilor era: pantaloni surii de dril, tunică albastră cu parole roşii, adică în culorile ţării; pe cap purtau o pălărie mare calabreză, cu un fleonc roş-albastru – ca panaş, şi cu numărul companiei. Cei mai mulţi aveau săbii şi suliţi, şi numai foarte puţini se procopsiseră şi cu o puşcă ruginită sau cu o pereche de pistoale vechi. Pe dealul Tătăraşilor, se uneau amândouă companiile şi făceau „manevre”. La început, îi muştruluia Fischhoffer pe toţi gardiştii, dar, mai pe urmă, nu voiră să asculte pe jidov, care nici nu se pricepea la comandă, şi, de aceea, îl aleseseră toţi, într-un glas, pe Serafim Cărăşel căpitan, care cunoştea meşteşugul armelor în fel şi formă. / Îndată cum veni diacul la cârmă, puse numaidecât pe gardişti să meargă în pas alergător, spre hazul tuturora, căci fostul căpitan, gras cum era, de-i atârna bărbia peste guler, rămânea totdeauna în urmă, gâfâind. Noaptea, patrulau pe străzile târgului şi pe la margini, dar, de cele mai multe ori, se afundau în vreo crâşmă, „La şapte draci” şi „La Craiul negru”, unde cinsteau vin de contrabandă, adus din Moldova, şi ascultau palavrele lui Serafim Cărăşel, care, după cum zicea el, numai în piatră seacă n-a fost.  În Cernăuţi, şi seminariştii, şi liceenii din clasele superioare făceau parte din garda naţională a oraşului. / Viaţa în Suceava era foarte neliniştită, mai ales în zilele de târg, joia şi duminica. Pe piaţă, la Bărbunc („bărbunc” înseamnă recrutare şi vine de la cuvântul nemţesc „Werbung”), se auzea cântând muzica, iar lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţii, se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare, cu chipie ostăşeşti. Primprejur, juca o roată din cei mai frumoşi şi mai voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa din tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de „Bărbunc” ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când vedeai cum cătanele luau la joc pe cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele cele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc lângă dânsele. Jucai un joc, două, apoi doi căprari cât bradul te duceau de subsuori, cu vorbe dulci, la o vivandieră, care te cinstea din ploscă şi-ţi dădea buzele ei subţiri şi roşii. Ofiţerul îţi punea, pe dinapoi, şapca-n cap şi erai, de acum, vrând-nevrând, cătană la împăratul. / Scumpă, însă, era, pe atunci, sărutarea unei guri frumoase, căci doisprezece ani trebuia să duci raniţa împărătească în spate, tocmai prin fundul lumii, pe la Beci (Viena) şi în Lombardia. De aceea, voluntarii erau bociţi de neamurile şi de drăguţele lor ca şi morţii. În vremea asta, vestita bandă a lui Grigore Vindereu, ţiganul, zicea să-ţi rupă inima, iar feciorii, după ce erau juraţi sub steagul cel mare, ce flutura în mijlocul pieţii, se cuprindeau de după cap şi cântau din gură, însoţiţi de plânsul nevestelor şi al drăguţelor: // Vino, mândră, pân’ la cruce / De vezi neamţul cum ne duce, / Că ne duce ca pe boi / Şi ne tunde ca pe oi, / Ne-aruncă păru-n gunoi, / Vai, săracii, vai de noii…//. Aveau toată dreptatea bieţii să se vaiete, căci grea era slujba cătăniei, pe vremile acelea, şi cea mai mică greşeală o pedepseau nemţii cu „stroiul”. Pedeapsa asta crudă se aplica în modul următor: pe toloacă sau într-o ogradă, se aşezau ostaşii, cincizeci sau o sută la număr, în şiraguri, formând o uliţă strâmtă. Dinaintea lor ţineau, cu stânga, puşca, iar în dreapta avea fiecare câte o nuia de lozie. Cel ce avea să treacă prin „stroi” îşi dezbrăca trupul, de sus, până la brâu, şi păşea, de la un capăt, la altul al uliţei, ca să aibă când să-l croiască fiecare soldat peste spatele gol. Dacă cel pedepsit păşea dintr-un capăt, atunci, în partea opusă, bătea un tambur toba, ca să nu se audă strigătele de durere ale osânditului; tot astfel, bătea toba alt toboşar, când osânditul se întorcea. Drumul încolo şi înapoi se numea o „uliţă”. Cătanele mai bătrâne, care nu erau aşa de haine la inimă ca tinerii, rupeau nuiaua de se ţinea numai în coajă şi, în locul rupt, puneau policarul de la mâna dreaptă, aşa că varga se îndoia tare, când loveau pe cel bătut, însă nu-l durea mai deloc. După ce făcea osânditul „uliţele” hotărâte, i se punea pe spate o prostire înmuiată în slatină, ca să scoată „focul” dintr-însul şi ca să nu leşine sau să piardă sânge prea mult. / În mijlocul gălăgiei iscate din pricina „Bărbuncului”, se oprea câte o ştafetă, cu caii în spume, ce aducea veşti din împărăţie şi de pe câmpul de război din Italia. Se adeverise, în fine, vestea că „craiul Kossuth” se ridicase împotriva împăratului cu oaste, că în ţara ungurească e răzmeriţă straşnică, iar împăratul e dovedit şi ungurul vrea să intre în ţară. Urmarea a fost că se desrădicară gărzile naţionale şi se confiscară toate armele, căci peste întreaga ţară s-a fost decretat stare de asediu. Era oprit chiar de vândut seceri, topoare şi furci, iar oamenii n-aveau voie nici măcar să poarte cuţite lungi de vânătoare pentru spintecat cerbii. De la zece ceasuri, seara, trebuiau să fie toate uşile închise şi lumina din casă stinsă; pe uliţi umblau patrule de cătane, care împrăştiau orice strânsură de oameni, chiar ziua, în amiaza mere. Petrecerile aveau să dureze numai până la miezul nopţii şi, atunci, încă în prezenţa mai multor vătăjei. Paşapoartele bejenarilor ce treceau graniţa în Cordon erau foarte minuţios revizuite. Ţăranii care aveau trăsuri trebuiau să meargă la „Voşpont” (Vorspannwagen – care de transport) şi să ducă merinde cătanelor. Cei ce se codeau căpătau cătane jecuiţi (executori) în casă, până ce erau siliţi să plece cu carul. Carele acestea erau greoaie şi aveau două proţapuri: când se apropia duşmanul, dintr-o parte, oamenii desjugau boii şi-i puneau la proţapul dindărăt, căci, din pricina drumului celui rău, nu era chip să întorci carul. / Ca din senin, se răspândi, într-o bună dimineaţă, vestea că oastea împărătească se bate cu „Craiul” lângă graniţa Bucovinei dinspre Ardeal. De fapt, se lupta colonelul Urban cu insurgenţii generalului unguresc Bem. Urban avea puţină oaste, dar vitează, compusă aproape numai din grenadiri şi grăniceri români. Despre aceşti români vorbeşte Urban, într-o scrisoare către maiorul Wieser, când zice: „Românii sunt oamenii dracului; ei merg ca diavolii”. De fapt, aşa şi era: trupele de români ale lui Urban făcuseră, într-un singur marş, în aceeaşi zi, de la Dorna Candrenilor, până la Murăşenii Bârgaielor, şapte mile nemţeşti! / Altădată, se lăţi zvonul că colonelul Urban s-ar fi retras dinaintea ungurilor, care au intrat pe pământul Bucovinei şi că au ajuns până la Podul Verde, de la Dorna. O spaimă nemaipomenită îi cuprinse pe cei de la sate; cei mai mulţi îngropară averile în zămnice făcute în pământ şi ascunseră banii sub cărămizile vetrei, apoi alergară, cu puţinul avut ce-l puteau duce, spre munţi. Urban, însă, cu cei 1.800 de oameni ai săi şi cu puţină artilerie, a stat vreo cinci săptămâni, de la sfârşitul iernii anului 1848, la Câmpulung, aşteptând ajutoare. După câteva isprăvi milităreşti, s-a retras mai spre Vama, dar mulţi feciori cădeau de lungoare (tifos) şi, afară de aceasta, erau lipsiţi de veşminte şi de mâncare. / Sucevenii stăteau, zi şi noapte, pe ruinele cetăţii, fumau şi povesteau, ca oamenii ce n-au de lucru; când se întâmplă ceva straşnic, ei tâlcuiesc în fel şi formă orice întâmplare sau veste cât de neînsemnată. De pe cetate, se auzea, noaptea, când bătea vântul dinspre munţi, cum bubuiau tunurile lângă Prundul Bârgăului şi Poiana Stampei; zice-se că omul care avea ochi buni zărea cum se deschide cerul, uneori, ca tăiat de o sârmă de foc. Din oraş, plecau, noaptea, boierii şi neguţătorii cei bogaţi, încărcând scumpeturile lor pe care braşoveneşti, ferecate cu lanţuri, şi apucau calea spre ţara muscalului, unde era linişte, lăsând acasă numai slugile şi odăile pustii. Săracii, însă, care n-aveau ce pierde, rămaseră să-şi apere pământul, care, la moarte, avea şi aşa să le astupe gura cea flămândă”[48].

1849: „Dar iată că muscalul se hotărî să treacă graniţa cu oastea sa şi să-i ajute împăratului. Ştirea despre asta venise încă prin mai 1849, când se porunci ca în toată ţara să se strângă provizii de fân, de ovăz, de paie şi să se cumpere vite pentru înjunghiere. Mai ales s-au adunat cantităţi uriaşe de rachiu: în Suceava, erau vreo 3.000 de vedre de rachiu pentru oştirea muscălească, căci, după cum se ştie, cătanele sfintei Rusii sunt beţivani de aceia care-şi vând şi nevestele pentru rachiu. / În ajunul zilei, când aveau să sosească, în Suceava, muscalii, umbla un pristav pe uliţi, cu poruncă de la comună ca, a doua zi, să nu treacă trăsurile şi oamenii pe calea ce duce spre Tătăraşi; să se strângă tarabele de pe lângă drumuri, iar plozii să stea acasă, pentru ca să nu cadă în picioarele cailor. Oraşul era bucşit de lume străină, căci, a treia zi, era iarmaroc (bâlciul) şi sărbătoare, anume Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, care-i patronul ţării şi, de aceea, se adunase mulţime de peregrini din ţări depărtate. Tocmai de la Zolkiew, din Galiţia, veniseră, pe jos şi în trăsuri, rusniaci cu picioarele însângerate de cale; printre aceştia, se amestecau ţăranii din Maramureş, cu sarici miţoase, huţani unsuroşi, ai căror cioareci păreau însângeraţi, lipoveni voinici, în ciudatul lor port de pe atunci, cu pălării înalte cât o cofă şi curmate, pe la mijloc, jidovi şireţi şi iuţi cum e prâsnelul, care amăgeau lumea cu marfă proastă; felurite limbi loveau auzul şi nenumărate feluri de porturi ciudate împestriţau uliţele vechiului oraş. Prin spuza asta de oameni, se furişau, tăcuţi ca nişte umbre, călugări în rasele lor cafenii, cu feţele smerite şi uscate de atâta post şi rugăciune, veniţi de la mănăstirile din ţară şi de la Sfântul Munte. Unii vindeau icoane ce-nchipuiau muncile iadului sau judeţul din urmă, alţii, iarăşi, făceau negoţ cu ierburi şi cu „lacrămile” Maicii Domnului, ce cresc pe Sfântul Mormânt din Ierusalim. / Oamenii făcuseră greaua şi îndelungata cale ca să se vindece la moaştele Sfântului de bolile ce-i chinuiau, să plătească slujbe pentru sănătatea lor şi a neamurilor şi să ducă cu dânşii câteva crengi verzi, de tei sau de plop, cu care va fi împodobită racla mucenicului. Oraşul vuia şi se zbătea ca o mare înfuriată, ale cărei ape ameninţă să iasă din matcă. / Dimineaţa de 13 iunie a anului 1849 era frumoasă şi senină. Orăşenii şi străinii se suiră pe ruinele cetăţii, ca să poată zări mai degrabă cele dintâi şiraguri de muscali, alţii, însă, merseră lângă măreţul pod de peste apa Sucevei, ca să-i vadă mai degrabă. Era acest pod o minune de meşteşug, cum nu mai afli altul în ţara noastră. Deasupra, era acoperit cu draniţă, iar pe de-alături avea fereşti, şi o lungime de 300 de paşi. Înăuntru, ardeau lămpi, zi şi noapte, ca să i se vadă calea călătorului. Meşterul îl clădise numai din lemn de stejar, pe căpătâi tare de piatră. Spre apărarea podului de puhoaie şi de năvala sloiurilor, se făcuseră astfel de întocmiri încât se frângea gheaţa; credeau oamenii că această puternică clădire, făcută de împărăţie în secolul al optsprezecelea, va dura încă veacuri, dar marele puhoi din anul 1803 l-a rupt, în iunie, la 3 ore după miezul nopţii. Un călător străin, V. Batthyani, de la începutul secolului al nouăsprezecelea, scrie că a auzit următoarea poveste despre acest pod minunat. Pe când Bucovina făcea încă parte din Moldova, trăia, în Suceava, un paşă turcesc, care avea o iubită dincolo, peste apa Sucevei, şi, când însera, încăleca şi trecea apa călare de ceea parte. Câteodată, însă, ploua la munte şi se umflau apele aşa de tare că nu putea trece dincolo, unde-l aştepta iubita lui şi, de aceea, a pus să se zidească acel pod. / Într-adevăr, în zori de zi, se înalţă departe, pe drumul împărătesc ce vine, prin Milişăuţi, spre Suceava, un nour de colb. Lumea strigă: „Muscalii! Muscalii!”. / Lângă Iţcani, se desluşi şiragul nesfârşit de cazaci şi de care de transport, ce se apropiau încet, dimpreună cu nenumăraţii peregrini din Galiţia. La apropierea lor, începură să tragă clopotele de la toate bisericile. În Suceava, ferestrele şi porţile erau ticsite de oameni; unii se agăţară pe case, pe copaci chiar, ca să poată privi mai bine. / Cazacii, cu chivere înalte, erau îmbrăcaţi în tunici albastre-întunecate şi înarmaţi cu suliţi lungi şi cu carabine. Veneau câte opt în rând, călări pe cai sirepi şi frumoşi, cum numai în stepele Donului şi ale Volgăi pot creşte. Fiecare regiment avea caii numai de o culoare: acum se perindă unul cu cai negri ca noaptea, apoi altul cu roibi, al treilea avea caii albi ca neaua şi aşa mai departe. Muscalii erau oameni înalţi şi voinici, dar îi sluţeau ochii lor mici şi feţele pătrate, urâte, care erau pline de colb. / Cum intrară în oraş, începură să cânte cântece de război: fiecare companie avea corul ei, iar cântarea se răspândea, de la companie, la companie, de la regiment, la regiment, până spre capătul oştirii, ce nu se zărea din cauza colbului. / După amiază, pe la ojina cea mică, intrară cele din urmă rânduri de muscali, ce călăreau dinapoia carelor de transport. Pe Tătăraşi, au întins corturi lângă corturi, de ajungea tabăra lor până în marginea satelor Ipoteşti şi Lisaura. Îndată se ridicară fumuri din tabără, oamenii mişunau încoace şi încolo, ducând caii la adăpat, de gândeai că vor soarbe toate pâraiele de pe lângă Suceava. / Prima ispravă ce-au făcut-o a fost când s-au slobozit câţiva cazaci, prin lunca Sucevei, unde păştea o cireadă de vite, din care au furat vreo zece: le mânau, călări, la deal, fluturând din săbii. Le-au jupuit de piele şi le-au scos măruntaiele, apoi întregi le-au răsturnat în uriaşele cazane ce clocoteau şi ale căror gropi se mai zăresc şi acum pe Tătăraşi. Înainte de masă, au cinstit fiecare din ei câteva rachiuri, din cele 3.000 de vedre, ce se aflau în buţi uriaşe, aşezate pe roţi înalte. Precum se petreceau credincioşii în ograda mănăstirii pe sub racla Sfântului, aşa se petreceau muscalii pe sub buţile cele mari, din care li se împărţea fiecăruia câte o cinzeacă de rachiu, apoi se duceau la coveţile pline de carne şi de crupe. / Spre seară, când toca la mănăstire de vecernie, căpătară, o parte dintr-înşii, voie să meargă prin oraş, ca să se închine la racla cu moaştele mucenicului. Unii se rugau, iar alţii târguiau prin oraş rachiu şi untdelemn în ulcioare strâmte la gârlici, dar largi la fund. În ulcior, puneau un burete şi astfel colindau de la tarabă la tarabă. Dădeau neguţătorului nişte bancnote de schimbat şi, dacă n-avea să schimbe, muscalii turnau rachiul înapoi, mergeau în tabără să stoarcă buretele într-un pahar, apoi iar se slobozeau în oraş cu ulciorul. / Despre multe hoţii de ale cazacilor povestesc, şi acum, bătrânii; între altele, era şi furatul fânului. Ţăranii vedeau că se mişcă pe câmp căpiţele de fân, nu ştiau însă de ce. Pricina era că doi cazaci se băgau sub căpiţă, ridicau prepeleacul cu fân în sus ca pe-o umbrelă, iar fânul atârna în jos ca o rochie… / Pe la nouă ceasuri, seara, începură pe Tătăraşi să trâmbiţe goarnele strângerea, ca să se adune cătanele de prin crâşme. Oraşul vuia mai departe de tânguirile fluierelor şi ale flaşnetelor, de ţipetele comedianţilor şi de strigătele răguşite ale precupeţilor. / Pe pereţii mănăstirii erau lipite lumânări aprinse, ale căror licăriri sfioase se amestecau cu flacăra felinarelor de la tarabe. Suceava părea scăldată într-o mare de lumină şi de fum. în jurul zidurilor mănăstirii, privegheau câţiva păcătoşi ce băteau mătănii în colb; un grup de uniaţi cânta în cor, iar milogii învârteau flaşnetele… / A doua zi, după-amiază, oştirea muscălească plecă mai departe, ca să se întâlnească, la Humor, cu cealaltă, care apucase calea peste Vicov. Atunci s-au alăturat şi restul trupelor lui Urban, din Câmpulung, conduse, acum, de alt ofiţer”[49].

Suceava decăderilor romantice de odinioară

1851: O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate. Din faţa hanului din Cernăuţi, care nu putea fi decât cunoscutul han „Pajura Neagră“, trăsura de poştă se îndrepta spre Tărăşeni, sar aflat la o poştă şi jumătate de Cernăuţi, apoi, prin Oprişeni, pe valea Siretului, cale de o poştă şi jumătate, până la Siret. Din Siret, la Grăniceşti, o poştă şi un sfert, trăsura trecea prin Iţcanii Noi, pe valea Sucevei, până în Suceava, aflată la 2 poşte de Grăniceşti. Deci, distanţa Cernăuţi – Suceava era de 6 poşte şi un sfert. / De la Suceava, trăsura de poştă se îndrepta spre Măzănăieşti (o poştă şi jumătate), apoi, prin Capu Codrului, spre Gura Humorului, aflată la o poştă de Măzănăieşti şi la 2 poşte şi jumătate de Suceava… / De la Suceava, trecând râul Suceava, apoi continuând prin Burdujeni, Salcea (Saltsche), hanul de pe râul Siret, se ajungea la Botoşani, cale de 2 poşte şi jumătate. / Drumul de poştă de la Siret, la Rădăuţi, lung de o poştă şi jumătate, trecea prin Sf. Onufri, Hadikfalva (Dorneşti), trecând peste râul Suceava“[50].

1854: Parcul central al Sucevei, iniţial neîngrijit, dar în suprafaţă de 4 hectare, prevăzut în planul de sistematizare din 1854, a fost concesionat, în 1873, cernăuţeanului Anton Tiotrowski, făcea legătura între ruinele vechilor biserici voievodale şi vechea cişmea turcească a târgului, care avea să fie asanată şi repusă în utilitate de primarul Iuliu Morwitzer. Formula actuală a parcului datează din 1912.

1855: „Trecând frontiera, am vizitat, mai întâi Suceava, odinioară oraş însemnat şi capitala Moldovei, astăzi în cea mai deplină decadenţă. Suceava se deosebeşte, astăzi, numai prin ruinele cetăţii din marginea oraşului şi prin biserica St. Ioan. În această biserică se află, într-un sicriu bogat, moaştele Sfântului Ioan de la Suceava. Pe capul cadavrului este aşezată o mitră episcopală, împodobită cu multe pietre preţioase. Această mitră, precum şi alte obiecte de preţ, sunt dăruite de către Mitropolia Moldaviei şi Sucevei. Ruinele cetăţii sunt, în adevăr, măreţe: un şanţ gigantic, ce se poate încă bine recunoaşte, le încunjură. Apoi se văd, pe ici, pe colo, rămăşitele unor ziduri uriaşe, pe urmă un alt şanţ mai mic, care încunjură imediat zidurile interioare ale cetăţii. / Mai multe ore, am rătăcit prin aceste ruine, îndreptând gândurile noastre spre timpul trecut. De cate ori oştiri străine se vor fi oprit înaintea acestor ziduri şi de câte ori trupe române, ieşind cu furie din cetate, sub comanda unui brav general, vor fi alungat, din ţara lor, pe străinii care cutezau a o călca! Astăzi, autoritatea municipală a Sucevei pune să care pietrele ruinelor şi să paveze cu ele străzile oraşului! Românii din Bucovina, martori la acest sacrilegiu, ce se comite asupra gloriosului lor trecut, sunt siliţi a tace, căci, suspecţi în faţa guvernului străin ce-i apasă, ei trebuie să înăbuşe, precum durerea lor, aşa şi aspiraţiunile spre un viitor mai bun”[51].

1856: „La 8 decembrie 1856, Majestatea Sa Împăratul a aprobat o nouă diviziune de districte suplimentare, prin care teritoriul monarhiei, cu excepția frontierei militare, a fost împărțit în 64 de districte principale și 8 independente, cu zone geografice… / Ducatului Bucovinei cuprinde următoarele districte administrative ţi politice: districtul urban și rural Cernăuţi, Dorna-watra, Gurahumora, Kimpolung, Kotzman, Putilla, Radautz, Sadagora, Sereth, Solka, Storozynetz, Suczawa, Waszkoutz am Czeremosz, Wiznitz, Zastawna”[52].

1856: Iluminatul public sucevean datează din 1856, când începuse folosirea lămpilor de tip „Argond” (un ziarist nota: „Suceava are felinare pe stradă, cari noaptea nu se văd, fiindcă-i întuneric, cu atât mai intensiv le poţi simţi, însă, lovindu-te cu nasul în ele”[53]).

1868: „Suceava, în iunie 1868. Reuniunea cantorală. Ziua din 20 mai / 1 iunie a. c.. a fost, pentru Suceava, una din cele mai sărbătoreşti. Timpul fu frumos şi plăcut. Prin sărbătoarea Sfânta Treime, se sfinţi ziua, dară ea îşi rezerva a fi înălţată încă şi prin o faptă ne-ndătinată. Către amiază, se văzură o căruţă curând după alta, într-un număr însemnat, către podul cel vechi şi acoperit al râului Suceava. Costumarea cea elegantă a damelor şi a bărbaţilor anunţa fiecăruia că este o călătorie sărbătorească de petrecere. Ţinta călătoriei a fost vechea monastire Dragomirna, întemeiată de prea fericitul mitropolit al Moldovei Anastasiu Crimca. / Curgerea trăsurilor fu impozantă; de la 12, până la 2 ore după-amiază, gemeau podul şi drumul de greutatea trăsurilor. Cauza acestui fenomen rar este următoarea: Reuniunea cantorală suceveană serba întâia producţiune publică, şi ca arenă şi-alese pădurea de brazi din jurul Dragomirnei, care este martora multor întâmplări belice din evurile trecute. / Reuniunea aceasta s-a ivit către finea anului trecut. Statutele ei sunt aprobate de regim şi ea însăşi se constitui şi-şi începu activitatea sa nobilă în primele zile ale lui decemvrie. Scopul ei, amăsurat statutelor, este cultivarea cântării bisericeşti şi lumeşti de către dame şi bărbaţi. Membrii ei sunt parte actuali, parte sprijinitori, iar o parte onorari. Drept recunoştinţă şi mulţămire pentru înfiinţarea acestui institut nobil datorăm profesorului gimnazial de aici, dl Ştefan Nosievici, şi proprietarului mare de la Buneşti, dl Adalbert de Berzorad; cu deosebire însă celui dintâi, care, alegându-se cu unanimitate de conductor al muzicii corale şi de vice-preşedinte al reuniunii, se făcu şi sufletul acesteia. Domnia sa înţelese adică de a înăduşi îndoielile care în regulă se nasc faţă cu o atare întreprindere şi la noi, în Suceava, până acuma încă necunoscută. Domnia sa ştiu, prin metoda sa cea bună şi prin tactul său, de a încuraja pe auditori şi de a sădi amoarea sa către acest obiect într-atâta în inimile acestora, că, de curând, se născu o emulaţiune nobilă între dânşii. / Timpul între înfiinţarea reuniunii şi între producţiunea publică este, de bună seamă, prea scurt; dar dacă este adevărat că conducătorul Nosievici a compus o şcoală specială pentru membrii reuniunii, dacă persoane, între cele multe chiar şi dame, cu toate că erau cu două ore depărtate de locul cântării, nu se reţinură, nici prin frig şi ploaie, de a cerceta reuniunea, de două ori în săptămână, în urmă, dacă membrii actuali de ambele sexe nu pierdură nici atuncea voia, când cercetarea în cântarea, ce începu cu rudimentele, dura, de multe ori, peste două ore, apoi numai şi numai cu privire la aceste împrejurări este esplicabil că, în decurs numai de şase luni, s-a prelucrat atât material, care de altmintrelea ar fi recerut un an întreg. / Considerând această stare a lucrului, este lesne de conchis că reuniunea nu putea să nu înrâurească, cultivând şi nobilitând asupra vieţii sociale. O cugetăm aceasta sub împrejurările noastre într-atâta, încât membrii respectivi, pentru ca să ţină concursul cu cei progresaţi, fură nevoiţi a se exercita în privat. / Dară reuniunea aceasta este de însemnătate specială şi din punctul de vedere al naţionalităţii. Se ştie cum că gimnaziul sucevean este al românilor din Bucovina, dotându-se profesorii din fondul religionar, care este semnul celei mai părinteşti îngrijiri a străbunilor noştri pentru fiii lor. Conducătorul prezent al cântării, dl Şt. Nosievici, după ce-şi absolvă studiile la Universitatea din Viena, luă asupra-şi, la gimnaziu, pe lângă obiectele sale cele ordinare, încă si cântarea, ca obiect extraordinar, şi, în decemvrie 1864, aranjă, cu ajutorul mai multor binevoitori, un concert în folosul studinţilor celor săraci de la gimnaziu, împărţindu-se din venitul curat de 700 fl. v. a. o parte între aceia, iar cu o parte însemnată se puse fundamentul la înfiinţarea unei biblioteci pentru învăţăcei. La concertul acela produse compoziţiunea ariei la „Drum bun”, de dl Nosievici, atât efect, încât, în scurt timp, se făcu cântecul acesta unul din cele mai poporale, auzindu-se răsunând, în serile de repaus, de către junimea lucrătoare orăşeană. Un concert, aranjat în anul trecut, în favoarea unor lipsiţi, ne dete ocaziune a ne desfăta de auzirea altor două compoziţiuni prea frumoase, şi adică „Tătarul” şi „Cântecul Mărgăritei”, unice în felul lor şi de un efect pătrunzător. / Însă reuniunea cantorală de acuma seamănă a fi acel pământ roditor, pe care cântarea naţională va prinde rădăcină şi va înflori. Să ne cugetăm numai, reuniunea aceasta, constatatoare din 70 de dame şi 50 de bărbaţi, dintre care mulţi sunt de naţionalitate străină şi n-avură ocaziune de a cunoaşte melodia cântecelor noastre şi a se îndemna la studiul limbii româneşti. De aceea, cântecele româneşti învăţate până acuma trebuiră, faţă cu cei străini, să fie pertratate după încheieturi, cuvinte şi şire în mod limbistic, şi tocmai apoi se putură ele cânta cu conştiinţă. / Însă să ne întoarcem îndărăpt, la Dragomirna, locul petrecerii din sus numita zi. Nobilimea, preoţimea, amploiaţii, breslaşul şi ţăranul au fost reprezentaţi. O poieniţă prea frumoasă şi destul de spaţioasă, în mijlocul părţii de miazăzi a pădurii de brazi, a fost locul adunării, ţi reuniunea îşi începu producţiunile sale înainte de 4 ore, înconjuraţi fiind membrii ei de mulţimea ascultătorilor. Intonarea primului cântec născu atâta curiozitate în publicul de faţă, că mulţi din cei de clasa de jos, neavând loc de a căuta de aproape, se urcară sus, pe rămuroşii brazi, privind din înălţime şi făcând şi publicului plăcere prin dexteritatea în urcare. / Programul însuşi a fost mulţămitor, cuprinzând el nu mai puţin decât 15 numere, în trei despărţituri, producându-se toate, spre deplina mulţămire a tuturora, ba unele trebuiră să se repete, la cererea cea zgomotoasă a oaspeţilor. Dintre cele româneşti, plăcură cu deosebire „Sub o culme de cetate” şi „În zadar vuieşte”, de V. Alecsandri, ambele în muzica regulată corală, compusă de dl Şt. Nosievici. Din cvartetele bărbaţilor sunt mai ales de amintit Dl Ulrich de Reissman, „Cântecul piraţilor”, de F. Otto, cor şi solo din opera „Freischütz”, de C. M. Weber, cu orchestră, pentru că şi fiii cei liberi ai naturii, muzica naţională din Suceava, în frunte-şi cu dirigintele său, badea Gregori Vindereu, trebui să aducă tributul său progresului timpului prezent. / După finitul cântării, se deschise jocul cu o horă impozantă. După cină, se ridică un toast, în limba românească, în onoarea membrilor reuniunii şi a conducătorilor nemijlociţi, a preşedintelui, dl Dr. Marek, şi a vicepreşedintelui, dl Şt. Nosievici; ambii răspunseră cu căldura, unindu-se întru dorinţa ca reuniunea să progreseze şi să înflorească. / După o scurtă şi plăcută petrecere, în decursul căreia eram nedependenţi de cele 5 linii şi de cele 4 spaţii, îngânându-se ziua cu noaptea, se fini festivitatea, şi luna, cu argintiile-şi raze îi petrecu pe călători acasă, mângâindu-se fiecare cu dulcea-şi conştiinţă de a fi petrecut bine şi cu plăcere. Dorim ca memoria acestei petreceri sărbătoreşti şi prea plăcute să fie un îndemn puternic pentru toţi membrii reuniunii, ca să propăşească cu zelul cel de până acuma ăn ramul nobilitor de inimă al cântării. spre folosul lor propriu, al familiilor, al omenimii întregi, şi spre folosul ţării şi al poporului”[54].

1869: „Seara, în 1/13 martie 1869, sosind la Suceava resturile prim-preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţiune din Bucureşti, Constantin de Hurmuzachi, care a răposat în Viena, la 15/27 faur a. c., se depuseră în biserica Sfântului Gheorghe, în care, a doua zi, după serviciul divin şi Liturghie, se celebră, pentru răposatul, panachida, de către opt preoţi, fiind racla încunjurată de flamurile comunei (Suceava – n. n.) şi de toate flamurile breslaşilor din oraş, asistând şi toţi poliţiştii oraşului, în costumarea lor cea sărbătorească. La acest act funerar luară parte cu prezenţa sa, în semn de sinceră condoleanţă către rudeniile răposatului, domnul antiste (primar – n. n.) al oraşului, de Pruncul, cu întreaga reprezentaţiune orăşeană, mai mulţi dintre profesorii gimnaziali, junimea studioasă, cu corul său, multe alte persoane distinse şi un număr însemnat de popor”[55].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti. / Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşti cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[56].

1871: „De stă careva pe peronul de contra miazăzi al gării Iţcani-Suceava, vede, foarte aproape şi puţin la stânga, podul acoperit de peste râul Suceava, pe sub care trece şoseaua ce duce, suind pe deasupra suburbiei Iţcani, drept în oraş. Ieşind din acest pod acoperit, dai de un podeţ ordinar, pe sub care curge un pârâu, ce se varsă, mai încolo, în râul Suceava. Între cotitura dinspre apus a pârâului, între cursul acestuia, până la revărsarea sa în Suceava şi, de acolo, înainte, urmărind cursul Sucevei, se înalţă un podiş lungăreţ şi îngust, ce se întinde departe, spre răsărit, dar care caută a se lăţi spre miazăzi, luând forma unor coaste de dealuri trăgănate, îmbrăcate cu ierburi şi despărţite prin sinuozităţi ne-abrupte… / Podul Acoperit. Aspectul lui de vechime şi originalitatea sa surprind pe călător de la cea dintâi privire, şi pe oricine vei întreba de când este, îţi va răspunde: „Picioarele lui sunt de la Ştefan; acoperământul mai de curând”. / Podul, ale cărui picioare în patru muchi sunt aşezate în distanţe egale unul de altul, poate să aibă o lungime de la 3-3 şi jumătate decametri, şi o lărgime suficientă ca, întâlnindu-se în el două trăsuri, să poată trece una lângă alta. / Deasupra picioarelor de piatră stau talpe manine, legate pe dedesubt cu picioarele podului, prin unu sistem de stinghii, a căror mulţime şi grosime nu lasă nimica de dorit, în privinţa solidităţii. Pe aceste talpe sunt aşezate orizontal podelele, iar în sus, cam oblic în partea interioară, căpriori deşi, legaţi între ei prin un alt sistem bogat de stinghii; pe laturile oblice ale acestor căpriori sunt bătute şindrilele care fac cei doi pereţi laterali ai podului; iar pe legăturile superioare ale căpriorilor este aşezată lemnăria cuvenită pentru a face învelişul său superior, tot de şindrilă, de formă rotund, şi ale cărui margini alunecă în formă de streaşină suprapusă părţilor superioare ale pereţilor oblici. Intrarea şi ieşirea din pod se fac prin două arcade înalte şi largi. / Tradiţiunea, care atribuie construcţiunea pri­mitivă a acestui pod lui Ştefan cel Mare, se pare cu totul nefundată. Părintele Grigorovici (parohul din Bosanci, tatăl procurorului-şef Vienei, care se va retrage, ulterior, la Cernăuţi şi, apoi, la Suceava, ca să-şi ajute tatăl la bătrâneţe – n. n.) m-a asigurat că, consultându-se, în aceasta, cu mai mulţi arhitecţi de merit, austrieci – se înţelege, unul din aceştia a fixat anul 1792 ca anul construcţiunii sale, şi, din contra, un inginer neamţ, care tot atuncea a construit două asemenea poduri, unul la Gratz, în Stiria, şi altul la Pschemisł, în Galiţia, poduri care astăzi nu mai subzistă, fiind dărâmate în adins, spre a da loc altora cu mult mai elegante… / Palatul Domnesc. De la Sf. Dimitrie pleacă o stradelă spre miazăzi, care dă în strada în care se află Otelul „Moldavia” şi, faţă cu aceasta, Diregătoria Co­munală. La zidirea acestui hotel, s-ar fi aflat pivniţe imense, unele cu două rânduri. Tot în aceeaşi stradă, pe aceeaşi parte, dar cam în capătul dinspre nord al străzii, se afla al doilea otel mare al Sucevei, la zi­direa căruia s-ar fi găsit iarăşi pivniţe de asemenea natură, şi diferite temelii de zidiri ve­chi, din a căror piatră s-ar fi construit în totul acest al doilea otel. Pivniţele şi zidirile, descoperite la zidirea celor două oteluri, prin munificenţa şi soliditatea lor, se cred a fi din încăperile Palatului Domnesc. / Calea Domnească (acum Strada Domnească), trecând prin centrul oraşului şi coborând spre biserica Mirăuţii, lasă, în stânga, biserica Sf. Dimitrie, pe urmă înainte de ajunge la biserica Mirăuţilor, lasă în dreapta şi cam de­parte Capela Sf. Ioan Botezătorul, după care trece pe la dreapta bisericii Mirăuţilor, de unde coboară spre înfundătura Cetăţii. Dacă toate ipotezele de mai deasupra sunt adevărate, atunci Palatul Domnesc, cu încăperile şi curţile sale, ar fi ocupat spaţiul mărginit, la apus – cu strada în care este Diregătoria Comunală; la miazăzi – cu linia ce merge, de la Diregătoria Comunală, drept spre răsărit, pe deasupra râpei Şipotelor; la miazănoapte – cu Calea Domnească; şi la răsărit – prin linia ce, cu puţin mai la vale de capela Sf. Ioan Botezătorul, împreună cele din urmă două linii. / Populaţiunea Sucevei. Dimitrie Cantemir, în locul citat în des­crierea noastră despre ruinele Cetăţii, zice că Suceava ar fi avut 16.000 case şi 40 biserici. Numărul caselor nu-l cred mult exagerat, căci, pe de o parte, podişul pe care stă oraşul este de ajuns de întins, spre a-l fi putut conţine; iar pe de altă parte, oraşul se pare a fi fost peste măsură des: nu se face actualmente nici o clădire nouă, chiar şi pe locurile din timp imemoriabil virane, fără de a nu se da de urme de clădiri vechi. / Pentru biserici, care şi astăzi sunt nume­roase, tradiţiunea populară merge nemăsurabil mai departe decât afirmaţiunea lui Dimitrie Cantemir: n-apucasem a mă instala la otel, când un român sucevean, pe care-l întrebam despre principalele edificii şi ruine, mă asigură că, în Suceava, din vechi au fost pe atâtea biserici, pe câte şi zile în an! / Nimic nu poate să încânte imaginaţiunea po­pulară, să măgulească amorul propriu al unui oraş decăzut, şi să ne dea, într-un mod mai palpabil, ideea despre mărimea şi străluci­rea vechii Suceve, ca această credinţă că ea era un oraş în care nu trecea zi lăsată de la Dumnezeu, fără ca românul, creştinul din ea, să nu fie chemat la o prăznuire!”[57].

1876: „Am ajuns, pentru noapte, la Suceava, care se află la frontiera Bucovinei. A fost, odată, capitala religioasă a Moldovei, a cărei mitropolie poartă încă titlul de Suceava, împreună cu cel de Iași. Astăzi, episcopul ortodox al Bucovinei locuiește la Cernăuți, unde fostul scaun al Rădăuţilor a fost transferat. Suceava a pierdut toată strălucirea; dar poziţia ei este foarte pitorească, într-o regiune foarte accidentată. Ca o particularitate, am observat că un bărbat, urcat într-o clopotniţă, anunță orele cu sunetul trompetei”[58].

Suceava, Biserica Sfântul Gheorghe

1882: Volumul 8, Raport anual pentru 1881. Pagina XI. (Tumuli, morminte megalitice, descoperire de aur). „Conservatorul Gutter a raportat recentele sale cercetări arheologice în Bucovina, în special în vechiul castel din Suceava. S-a remarcat raportul aceluiași conservator despre tumulii din Pătrăuţi (Petrouts), Siret (Sereth), Corceşti (Korczeschti) și Ropcea (Ropcze), precum și un alt raport, despre așa-numitele morminte megalitice, găsite la Jankulberg (Dealul lui Iancu) și despre un depozit de aur, găsit la Hatna“[59].

1883: Raport anual, pagina 57 (Picturi murale din Suceava). „Pe baza unui raport al conservatorului Gutter, cu privire la picturile murale din capela cetăţii Suceava, distrus în întegime, el a fost autorizat să facă o călătorie informativă acolo”[60].

1884: Raport anual. Pagina 59 (Rapoarte despre mănăstiri). „Conservatorul Gutter a trimis un raport interesant despre Mănăstirea Putna, pentru care i s-a mulțumit. În ceea ce privește un alt raport important, al aceluiași autor, referitor la monumentele din Suceava și la ruinele castelului cetăţii, şi, la sfârșit, un al treilea raport, privind mănăstirile Sf. Onufrii, Suceviţa și Dragomirna. Superiorul Bergmann s-a referit la acestea și și-a exprimat dorința ca „anunțurile“ să se transforme în studii despre aceste monumente, cât mai curând”[61].

1885: Închisoare târgului, cunoscută, astăzi, drept Palat al Justiţiei, a fost inaugurată în 1885.

1886: Vol. 12. Nota 2, pagina XXIV (Descoperiri de monede) „Conservatorul Gutter din Siret a raportat că, în 1885, multe monede romane de argint au fost găsite în incintele castelului princiar din Suceava, iar alte monedele romane de argint au fost găsite, în număr mai mare, şi la Banila. Ambele descoperiri sunt remarcabile”. / Raportul anual, pagina 76 (Biserica Mirăuţi din Suceava). „Conservatorul von Gutter a atras atenția asupra declinului vechii catedrale Mirăuţi (Bucovina); s-a decis întreruperea stadiului de reconstrucție din acest monument, şi studierea de către un organism tehnic. Restaurator Laizner a întocmit un studiu despre această biserică și a descris-o ca un foarte important monument, de un design oriental, ceea ce permite Comisiei Centrale restaurarea acestui monument, după solicitarea aprobării Arhiepiscopului de Cernăuți şi a arhitectului mitropolitan Baurathes Hlavka, propunându-se ca biserica să servească, după restaurate, în scopuri ecleziastice”[62].

1886: „În jurul prânzului, suntem conduși în Bucovina. Trecem prin pădure, peste pajiști și câmpuri. În dreapta, se află Suceava, fosta reședință a domnitorilor moldoveni, situată pe o creastă blândă. Turnurile sale ies în evidență, înconjurate de verdele copacilor, casele sale albe strălucesc în lumina soarelui și peste întreaga imagine se înalţă un surâzător cer albastru. În această parte a crestei, treci prin Burdujeni, un oraș evreiesc precum Unghenii, la fel de original și de mizerabil, doar că mult mai mare, deoarece locul nu constă dintr-o singură stradă, ci din patru sau cinci. Astăzi verandele sunt neînsuflețite și obloanele trase, astăzi e o sărbătoare pe care izraeliților le place să o petreacă închişi în case, cu ușile încuiate. / Drumul coboară spre graniță. Soldații români, în uniforme albastre cu vipuşti albe şi cu arme pe umeri, ne întâmpină aici, iar vameşii austrieci, dincolo. Se distrează formal, verificând pașapoartele și lipind nasurile de geamurile mașini. O jumătate de oră mai târziu, vehiculul nostru rulează pe străzile din Sucevei. Cu 10.000 de locuitori, orașul poate fi numit ca fiind unul dintre cele mai populate din Bucovina, dar, din păcate, și unul dintre cele mai urâte și murdare. Străzile sunt absolut neinteresante, înţesate cu sute de izraeliți. Ca și în Galiția, femeile se împodobesc cu mantii tivite cu blană și, dacă mijloacele le permit, cu ciorapi de mătase și rochii. Singurele de menționat, în privinţa orașului, sunt ruinele fostei case domnești și ruinele unei vechi biserici. / De îndată ce am ajuns, am devenit prada interesului a câtorva zeci de evrei. Unul este de acord să ne transporte mai ieftin decât celălalt. Birjarul principal cere cincisprezece creiţari, dar atunci când vrem să batem palma, el plusează rapid: „Douăzeci”. O coincidență favorabilă ne protejează și ne permite să fim de acord cu un localnic. După o așteptare chinuitoare, şi creștinul, şi evreul se îndepărtează, acesta din urmă promiţând să ne ducă la Vatra Dornei, dar nu înainte de apusul soarelui, întrucât nu are voie să lucreze până atunci, dar nici nu poate ignora câștigul din mână! / Călătoria care urmează este plăcută… / Existenţa a șase cabine de taxare pe drumul de la Suceava, la Vatra Dornei, este oarecum neliniștitoare, pentru că 20, până la 30 de creiţari trebuie plătiţi la fiecare. Întregul traseu este închiriat mai multor evrei, de către guvern, cu 80.000 de coroane. Gândul că acest drum este singurul care generează un profit net pentru guvernul austriac nu ne impresionează foarte reconfortant, în opinia noastră ar fi fost cel mai corect dacă statul însuși administra calea și ar fi folosit slujbaşii proprii”[63].

1888: „A te pune, sâmbăta, spre înserat, în trăsură, pe un ger de… (nu ştiu la câte grade se fac ţurţuri pe mustăţi, chiar şi la cei ce n-au mustăţi), a trece, prin vad, Suceava, şi a răzbate drumul până la oraşul Suceava, în timp de 6 ceasuri, iată ceva ce nu cred să fie tocmai poetic. Şi cu toate acestea, aşa fu! Dar mai trecură alte 6 ceasuri, după ce ajun­serăm în Suceava, după ce intrarăm chiar într-o cameră (cu foc în sobă) de la hotelul Langer, şi tot ţurţurii de pe buze nu ni se mai topiră. Noroc numai de-un camarad, a cărui înnemurire cu Bachus îl făcu să descopere îndată şi să ne prezinte o bu­telie cu o licoare roşietică, ce ne vărsă în vine mai mult foc decât un ţentner de lemne, ce ardea, cu pălălaie mare, în sobă. / Multe-ţi reaminteşte acest târg, ce astăzi pare aşa de morocănos, aşa de sărăcăcios şi aşa de puţin poetic: Ici, urmele unei cetăţi, ce se zice a fi fost reşedinţa lui Ştefan cel Mare, colea o biserică, zidită de acelaşi, dincolo nişte ruine legendare… Şi-n faţa tuturor, un jandarm, ce-ţi zice cu multă politeţe: „Was wolst du hier, mein bub?” („Ce cauţi aici, băiatul meu?” – n. n.). / Românii aici abundă în număr mai mult de­cât în toate celelalte oraşe ale Bucovinei. Gimnaziul e mai mult românesc, în profesori şi elevi; tribunalul e, în cea mai mare parte, compus din judecători români; avocaţi, consilieri comunali, agenţi poliţieneşti încă sunt în mare parte români; un însemnat număr de cler, foarte inteligent, în capul căruia pot cita pe distinsul literat-academician S. Fl. Marian[64]. Literatura şi ştiinţele încă sunt bine reprezentate aici, prin persoane de mare merit, ca domnii dr. Lupu[65], Th. V. Stefanelli[66], Procopovici, Daşchevici (profesori la gimnaziu şi autori de manuale şcolare – n. n.) şi alţi bărbaţi distinşi. / Un Club Român forte bine organizat, sub inteli­genta conducere a domnului Casovici; Societatea „Şcoalei române”, administrată de domnul Stefurea[67]; în fine, un buchet întreg de dame, soţii, rude sau fiice ale frun­taşilor români suceveni, care, oriunde se adună, contribuiesc a înveseli şi frunţile cele mai obosite, cele mai pesimiste”[68].

1890: „Oraşul Suceava, după numărul locuitorilor şi faţa sa de astăzi, se poate numi oraş numai de a treia mână. Deşi extinderea Sucevei este însemnată, totuşi zidirile sale, cu deosebire prin mahalale (suburbii), sunt mici, grădinile spaţioase şi pline de pomi. De aceea, petrecerea prin Suceava, în lunile de vară, nu se deosebeşte mult de petrecerea de pe la ţară. Aserţiunea aceasta se adevereşte cu atât mai mult, deoarece oraşul nostru are, în apropierea sa nemijlocită, o luncă întinsă, adăpată de limpedele şi răcorosul râu, de la care şi-a căpătat oraşul numele său. / Case rare, grădini spaţioase, acoperite mare parte de pomete, situaţiunea rădicată, lunca răsfirată şi apa abundentă şi proaspătă, de sub coasta nordică a oraşului, sunt condiţiuni cari îi dau Sucevei aspectul unui sat spaţios, cu poziţie favorabilă. / Unica regiune care seamănă serios a oraş este centrul Sucevei; afară de acesta, îi mai dau faţă de oraş cele 11 biserici şi ruinele din jurul său. / Cu privire la aceste însuşiri ale vechiului, însă scăpătatului oraş, petrecerea din el, pe timpul lunilor de vară, nu poate fi cu îngreunare. Cu toate aceste, este o deosebire considerabilă între aerul de la ţară şi între aerul celui mai mic oraş, precum şi între viaţa închisă, ce-o petrece orăşanul acasă, conform cu ocupaţiunile sale, şi între aerul şi viaţa ce-o gustă el la ţară, fiind liber de ocupaţiunile îndătinate”[69].

1891, octombrie 11: „Pesta, 10 octombrie 1891. A fost arestat, acum câteva zile, la Suceava, în Bucovina, un individ asupra căruia s-au găsit hârtii şi desene, care au determinat autorităţile să creadă că au de-a face cu un spion. Acest individ avea să declare că este ofiţer francez”[70].

1891: Volumul 17, nota 103, pagina 123 (Suceava). „Corespondentul W. Schmidt a făcut comunicări foarte valoroase Comisiei Centrale despre semnificația arheologică a orașului Suceava, care, la mijlocul secolului al XVI-lea, conform unor surse diferite, a pierdut din importanța considerabilă, pe care o avea pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Clădirile mândre ale boierilor de rang, care fuseseră anterior angajați de curte și ale căror case erau împodobite cu picturi ale unor evenimente istorice autohtone, au dispărut fără urmă. Din cele 40 de biserici, ale căror cupole decorate cu dubla cruce orientală au făcut ca fosta capitală a Moldovei să devină o mică aşezare bizantină, doar unsprezece au reușit să reziste vremurilor. Unele dintre ele au încă fresce bine conservate pe pereții interiori, probând o discretă influență italiană. Din punct de vedere tehnic, dintre toate aceste biserici, așa-numita biserică Mirăuţi merită cea mai mare atenție. Se află la capătul estic al orașului, pe latura de nord a unei creste, pe al cărui promontoriu, spre nord-vest, se află resturile rare ale castelului voievodal. Biserica Mirăuţi este o biserică bizantină de o perfect eleganţă, care merită o soartă mai bună, decât să fie lipsită de acoperișul de protecție şi să servească vandalismului mâinilor producătorilor de fructe, care au făcut din pământul ei o întinsă livadă. Castelul ascundea, între ruinele sale, o comoară de monede medievale, descoperite în locul unde a fost amplasată capela interioară a cetăţii și unde peste înălțimea unui om rămân ziduri cu resturi de frescă, care au depășit distrugerea violentă a fortificaţiei, prin aruncare în aer”. / Volumul 17, nota 196, pagina 188 (Bile de piatră din Suceava). „Conservatorul Romstorfer a anunțat Comisiei Centrale că, în grădina ornamentală de lângă vechea reședință a arhimandritului din Suceava, la aproximativ 6 metri distanță și la adâncimea de aproximativ 0,5 metri, s-au găsit opt bucăți bile de piatră, folosite pentru tunuri, de circa 30 cm în diametru; una dintre ele a fost depusă în Muzeul Ţării“[71].

1892: Volumul 18, nota 50, pagina 116 (Găsirea monedelor și a aurului) „Profesorul corespondent W. Schmidt din Suceava a raportat Comisiei Centrale că, spre sfârșitul lunii mai 1892, s-au găsit, din întâmplare, nişte monedă interesante acolo. Acestea au fost descoperite la capătul de nord-est al orașului, la gura apeductului. Au fost 101 bucăți monede, cu o patină foarte puternică. Examinarea mai atentă a arătat că au de-a face cu monede turcești, poloneze și lituaniene. Monede de bronz, obișnuite. Doar două dintre ele erau demne de remarcat: o monedă piastriană de argint moldovenească, a lui Petru (Aron – n. n.), predecesorul Ștefan cel Mare (înainte de 1456), care a condus ţara o foarte scurtă perioadă de timp, și o a doua, un ban de aramă al orașului Viena, din 1683, o monedă standard. În primele zile ale lunii iunie, la Măreţia au fost găsite câteva obiecte de aur, de două feluri, una evaluată ca aur brut la 9,75 ducați, iar celelalte două, la 2 ducați. Trebuie să fi fost un fel de fibulă, cu un apendice rupt“[72].

1892: Clădirea Gimnaziului greco-ortodox, numit, ulterior, Liceul „Ştefan cel Mare”, începută „în puterea prea înaltei sancţiuni din 19 Octombrie 1892”, cu contribuţii de 78.000 florini din partea Fondului Religionar, de 15.000 florini din partea statului şi de 15.000 florini şi locul pentru zidire din partea comunei Suceava, a fost construită sub privegherea arhitectului primăriei, inginerul Leo Fuchs de Braunthal, fost primar, fiind finalizată spre sfârşitul verii anului 1895 şi inaugurată în 19 noiembrie, „în ziua onomastică a Maiestăţii Sale împărătesei Elisaveta”[73].

1894: Casa de Economii a început să funcţioneze, din 1895, în baza aprobării nr. 2274, din 25 august 1894, a guvernului provincial, cu depuneri-retrageri de minimum 2 coroane, dobânzile fiind fixate la doar 4 %.

1895: Muzeul a fost înfiinţat, în 1895, de „un comitet compus dintre suceveni”, odată cu demararea lucrărilor de recuperare a ruinelor Cetăţii Sucevei, pentru „adăpostirea sigură şi aşezarea cuviincioasă a numeroaselor obiecte găsite, cari, din cauza neaşteptatei lor înmulţiri, trebuiră să călătorească din locuri mai mici în locuri mai mari” (o încăpere a mănăstirii care adăposteşte moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, localul liceului, o şcoală orăşenească, o casă a bisericii armeneşti şi „încăperile cazărmii orăşeneşti a trupelor teritoriale”[74], adică ale fostei întreprinderi de gospodărire comunală de mai târziu).

1895: Calea ferată Iţcani-Suceava, premeditată de primarul Abraham cav. Prunkul (1865-1870) a fost construită în 1895 şi inaugurată, în 1896, de Franz cav. Des Loges, staţiile Iţcani, Iţcanii Vechi, Răspântia (lângă biserica armenească a Sfintei Cruci) şi Abatorul de vite (în zona policlinicii de astăzi) funcţionând până în 23 mai 1918, când „a izbucnit, în partea de apus a oraşului Suceava, un foc îngrozitor, care, în scurtă vreme, a cuprins şi nimicit şapte obiective mari din piaţa gării”. Au ars, atunci, şi crâşma din târgul vitelor, şi gospodăria lui Litvinchievici, şi edificiul gării, şi magaziile cu cereale şi vite ale comandamentului militar, şi casa doamnei Luţia[75].

1895: În 23 iulie 1895, începe pentru Suceava şi o făptuire cu adevărat istorică. În acea zi, arhitectul vienez, Karl A. Romstorfer, stabilit la Cernăuţi, din 1888, ca profesor la Şcoala de arte şi meserii, a invitat notabilităţile Sucevei la o întâlnire, în casa primarului Franz cavaler Des Loges  (astăzi, vila sindicatelor). În ziua cu pricina, s-au prezentat în vila cu foişor din Suceava, pe care, de vreun deceniu, o părăginesc sindicatele, profesorii gimnaziali Simion Florea Marian, Animpodist Daşchevici şi Constantin Procopovici, negustorul grec Ilie Pantazi, ieromonahul Pancraţiu Sidorovici, din partea stareţului mănăstirii Sf. Gheorghe din Suceava, Emanuil Ciuntuleac, prefectul Basil cavaler de Duzinchiewicz, arhitectul oraşului, inginer Leo Fuchs, profesorul german Wilhelm Schmidt şi directorul şcolii primare, Andrei Paşcan. Lor li s-au alăturat, ulterior, Dr. Frisch, procurorul Leon cavaler de Goian, avocatul Ioan Luţia, directorul gimnazial Ştefan de Repta, consilierul guvernamental Constantin Tarangul, consilierul de tribunal Filip Zierhofer, precum şi profesorii Iosif Fleischer şi Alfred cavaler de Peyersfeld, ambii transferaţi la Suceava pentru a se alătura lui Romstorfer. Atât, pentru că Suceava nici pe atunci nu era locuită, în ciuda aparenţelor de împuhoire cu lume. Romstorfer obţinuse aprobarea, ba chiar şi însărcinarea Înaltului Minister pentru Cultură şi Învăţământ din Viena ca „să întreprindă cercetări la Cetatea voevodală din Suceava, în care scop i-a fost pusă la dispoziţie suma de 300 florini”. Două zile mai târziu, în 25 iulie 1895, sub supravegherea paznicului cimitirului ortodox din Suceava, austriacul, originar din şi înmormântat în Gratz, Georg Sorger, au început lucrările de escavare a pământului şi gunoaielor de pe ruinele Cetăţii de Scaun a Moldovei, iar Romstorfer a plecat să facă rost şi de alţi bani. În fiecare zi, supravegheau inventarierea şi transportul pieselor găsite la mănăstirea Sf. Gheorghe, cea care adăposteşte moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Constantin Tarangul (luni), Pancraţiu Sidorovici (marţi), Simion Florea Marian (miercuri), Animpodist Daşchevici (joi), Ilie Pantazi (vineri), primarul Franz cavaler Des Loges (sâmbătă). / În aproape nouă ani de trudă, au fost cheltuite 13.071 coroane pentru recuperarea glorioaselor ruine. Ministerul de Instrucţie din Viena, care oferise şi primele 300 coroane, a contribuit, în total, cu 4.800 coroane, cu aceeaşi sumă implicându-se şi Dieta Bucovinei. Muzeul Bucovinei, înfiinţat, la Cernăuţi, încă din 1892 (oficial din 1893), sub consilieriatul ştiinţific al lui Karl A. Romstorfer, a investit 3.151 coroane, dar s-a ales cu o valoroasă colecţie de mărturii arheologice. Comuna urbană Suceava a oferit 200 coroane, alte 120 coroane provenind din donaţii particulare, din partea boierului din Costâna, armeanul Popovici, şi al boierului din Iţcani, Mihail cavaler de Kalmucki. Şi, astfel, „cu multă râvnă, mare folos şi puţină cheltuială pentru desfacerea din pământul lutos al Sucevei noastre de demult”, Cetatea de Scaun ne-a fost redăruită. „Pe rând au răsărit şanţurile adânci, pline de apă în zilele grele ale apărării, zidul puternic din afară, întărit pe o temelie veche de Ştefan, vulturul acestui cuib al ulilor şi şoimilor dinaintea sa, apoi zidul dinăuntru, cămările de locuinţă, încăperile Domnului, beciurile de arme şi de ostaşi, gropile pentru robi, curţile cele mari din mijloc, unde puteau încăpea mii de apărători, turnurile de strajă şi bisericuţa în care zilnic se cerea, fără sunet de clopot, îndurarea lui Dumnezeu, nădejdea cea mai tare şi apărătorul cel mai statornic. S-au găsit oase înfrăţite în acelaşi praf fără nume, hărburi de smalţ cu frumoase împiestriri, care n-au fost încă cercetate, unelte şi săpături, bani, lemnării, inscripţii pe patră. Unele se află astăzi jos, la Muzeul dintr-o casă pustie, pe celelalte ţi le arată paznicul, un gropar de cimitire, harnic şi călduros ajutător al lui Romstorfer, în chiar cuprinsul zidurilor” (Iorga).

Romstorfer, în paraclisul Cetăţii Suceava

1895: „La ruinele cetăţii din Suceava, după cum aflăm din „Gazeta Bucovinei”, au început dezgropările, în 25 iulie 1895; spre acest scop, se întrebuinţează, deocamdată, suma de trei sute florini, pe care i-a încredinţat-o Ministerul din Viena domnului profesor şi conservator Carol Romstorfer, pe care-l sprijineşte, întru lucrările sale acestea, un comitet, compus dintre suceveni. Nu ne îndoim că, spre conservarea ruinelor acestora, de mare însemnătate istorică, şi spre continuarea dezgropărilor acestora va oferi puternicul său sucurs şi Comitetul ţării Bucovina”[76].

1899: „Permutări: Avocații Dr. Ludwig Eichhorn, în Teplitz, după Bilin; Dr. Emanuel Podubecky, în Königl; Weinberge, la Praga; Dr. Josef Hurtig în Dorna Watra, de la Suceava; Dr. Moriz Kornblüh, în Freistadt (Silezia), de la Mährisch-Ostrau; Dr. Isidor Diamant, în Stryj, de la Bóbrka; Dr. Heinrich Horn, în Viena, de la Gars. Ger. Bez. Horn“[77]. / „Numiri, în ceea ce privește judecătorii regionali: Ernst Mandyczewski, din Dorna Watra, pentru Suceava… Cornel Kisselitza din Suceava, acolo… Dr. Emanuel Dresdner, din Cernăuţi, acolo… judecătorul de district Emil Orobko, din Sadagura, pentru Cernăuţi… Emil Prokopovici, din Suceava, în Suceava… judecătorul de district Elias Dan, din Coţman, în Suceava. Cu privire la judecătorii regionali în calitate de judecător de district: Julian Curkowski, din Sadagura, în Zastavna, Simeon Wydyniwski, din Sorojineţ, în Dorna Watra, Elias Semaca, în Cernăuţi, din Solca… Hippolyt Calindescu, din Rădăuţi, în Dorna Vatra, Johann Stefanoeicz, în Cernăuţi, din Vijniţa, Emil Tomorug, în Dorna Watra, din Sadagura şi Georg Tarnawski, în Suceava, din Coţman“[78].

1901, Gustav Weigand: „În 26 iulie 1901, am pornit în a șaptea călătorie pentru a studia dialectele românești. De data aceasta, nu a fost drumul meu obișnuit, prin zonele joase maghiare, ci prin Cracovia și Lemberg, spre Bucovina, direct spre Ițcani, lângă granița cu România. Domnul Gorovei (Artur – n. n.), din Fălticeni, mă aștepta la gară, unde îmi lăsasem trăsura şi caii, în toamna trecută. După o ședere de câteva ore în Suceava, unde am fost primiți cu căldură de cunoscutul folclorist şi protopop Marian (Simion Florea – n. n.), am plecat, seara, prin Bunești, peste granița românească, de care am trecut fără probleme, la Fălticeni… / Pe 5 august 1901, m-am dus la Suceava (populație: evrei, români, germani, armeni), pentru a adăuga ceva la culegerile și obiectele mele, de unde am fost însoțit, apoi, la Şcheia[79] de protopopul Marian, care mă invitase la prânzului , unde am stat, câteva ore, pentru a discuta despre dialectul interesant, iar seara am mers la Ilişești[80], sat cu populația germană și română”[81].

1902: „Subsemnatul Franz Ritter des Loges, primar şi deputat al oraşului Suceava (Bucovina-Austria), şi Vartives Ritter von Prunkul, proprietar, viceprimar şi preşedinte al comunităţii armene de cult oriental din Bucovina, de comun acord la Suceava au exprimat lor adeziune la eforturile care se fac, în cadrul Congresului[82] care se ţine la Bruxelles, în zilele de 17 şi 18 iulie, pentru a saluta nefericitul popor armean din Turcia, aprobând toate demersurile care se fac, în măsura puterilor lor, şi vă roagă să treceţi numele lor între cele ale aderenţilor la Congres. / Franz Ritter des Loges / Vartives Ritter von Prunkul[83].

1903: Căpitănia districtuală sau Prefectura, astăzi, Muzeu al Bucovinei, a fost construită în 1903, de antreprenorul J. Bochnner, cu parter şi etaj şi cu câte 25 încăperi, de o parte şi de alta a celor două coridoare longitudinale. / „Liga țăranilor români din Bucovina împotriva alcoolului. Din pricina numărului enorm de birturi, ţinute, peste tot, de evrei, alcoolismul face în Bucovina ravagii înfricoşătoare. Dar, de câtva timp, datorită eforturilor inteligente ale excelentului cler ortodox din această provincie, există o mișcare semnificativă împotriva alcoolului. Această mișcare este peste tot considerabilă printre românii din districtele Rădăuți, Suceava, Gura Humorului și Câmpulung”[84].

Suceava, 1904, “Boabe de grâu”, 1930, nr. 8, p. 454 – fotografie de Julius Chrzanowski

1904: Între timp, primarul Sucevei, Franz cavaler Des Loges, înlocuit în unele din sâmbetele în care trebuia să supravegheze săpăturile la Cetate de fiul său, pe atunci student, a prins să construiască edificile Sucevei moderne (Gimnaziul, Palatul Administrativ, Uzina electrică, iluminatul public, aducţiunea cu apă, canalizarea etc.), iar Karl A. Romstorfer, ca să nu se plictisească, ne-a reparat bisericile şi mănăstirile. A început cu biserica domnească Mirăuţi, care, după ce fusese folosită ca grajd, funcţiona ca depozit de piei nedubite, a continuat cu Solca, cu Putna, ale cărei rămăşiţe de ziduri aveau maximum un metru şi jumătate înălţime, cu biserica Sf. Gheorghe din Suceava şi aşa mai departe, până în 2 iulie 1904 stil vechi (15 iulie stil vechi), când ne-au organizat, la Suceava, serbarea comemorativă a patru sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, eveniment în care noi, românii, am investit mult entuziasm şi enorm patriotism. „Această serbare a avut caracter naţional, căci la ea au luat parte nu numai întreaga inteliginţă şi burghezime din loc, ci şi foarte multă lume românească din întreaga ţară”, nota, mândru de discursul pe care l-a rostit la acea serbare, profesorul sucevean Eusebie Popovici. „Cu prapore şi steaguri în frunte – nota însuşi Romstorfer – preoţii s-au dus la ruinele frumos împodobite ca să închine cu evlavie umbrei lui Ştefan şi să facă obişnuitele rugăciuni pentru odihna sufletului său. La această serbare au asistat societăţile arcaşilor şi veteranilor, reuniunile de pompieri, delegaţiunile din o mulţime de comuna, chiar şi din cele mai îndepărtate comune de la munte, populaţiunea Sucevii, cum şi mult public din împrejurimi şi chiar din Bucureşti. O preţioasă amintire de la această serbare frumoasă ne înfăţişează excelenta fotografie a fotografului I. Chrzanowski din Suceava” (fotografie pe care o reproducem). Apoi s-a lăsat tăcere şi uitare. Nici o stradă, nici o plăcuţă şi nici un omenesc pomelnic nu mai amintesc, în Suceava, de Karl A. Romstorfer şi de Franz cavaler Des Loges, deşi le suntem datori cu recunoştinţă. În fond, nici nu o putem face, pentru că, neam fără memorie fiind, şi noi, păşitorii prin Bucovina de azi, deja suntem, dar fără să fi prins de veste, doar colbul de pe tălpile viitorimii.

1904: „Îndată ce mă urcai în trăsură şi mă depărtai ceva de gară, mi se înfăţişă privirilor oraşul şi Cetatea Su­ceava, spre care am mers trecând peste râul Suceava, pe un pod de lemn, de unde se vedeau, în susul şi în josul apei, bărbaţi şi femei prinzând peşte cu crâsnicele. Apropiindu-mă de oraş şi văzând numeroasele steaguri tricolore de pe zidurile Cetăţii, în vederea procesiunii de a doua zi, un puternic fior trecu prin sufletul meu şi lacrimi fierbinţi îmi umplură ochii. Ajuns în fosta şi vestita capitală a Moldovei, am tras la un hotel, mai în centrul oraşului, unde cu greu mi-am putut găsi loc, din cauza mulţimii. / Acolo sosiră, de aici, din ţară, şi domnii P. Poni şi Dr. C. Istrati, foşti miniştri. Şi fiindcă nu era mult până în seară, m-am grăbit a lua o trăsură şi a pleca să văd cetatea şi măcar câte ceva din oraş. Mai întâi, m-am dus la biserica Vechii Mitropolii, unde sunt moaştele Sf. Ioan cel Nou, care au fost aduse de la Cetatea Albă, în Suceava, de Alexandru cel Bun. Un ieromonah, pe care l-am întâlnit când am intrat pe poartă, m-a îndreptat la părintele Egumenul Protosinghelul Ghedeon Balmuş, care m-a primit în apartamen­tele Prea Cucerniciei Sale cu multă amabilitate. În urmă, întovărăşit de P. C. S., am mers în biserica Vechii Mitropolii a Moldovei (Biserica Sfântului Gheorghe a mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou – n. n.), căreia i se face acum o frumoasă reparaţiune. Biserica aceasta s-a început a se zidi de Bogdan Vodă, în 1514, şi s-a isprăvit de fiul său, Ştefan Vodă cel Tânăr, în 1522, de când a devenit Catedrală Mi­tropolitană, în locul bisericii Mirăuţilor[85], după cum vom vedea mai departe. Apoi am mers la paraclisul ce este în partea dinspre poartă, unde sunt aşezate acum moaştele Sfântului Ioan cel Nou. Până să se aducă cheile, am privit cu multă duioşie scenele de groaznice su­ferinţe ale sfântului, în Cetatea Albă, de la păgânii chinuitori, ce sunt zugrăvite pe dinafara pereţilor, şi apoi am intrat şi m-am închinat sfintelor lui  moaşte, nu fără a mă gândi la evlavia Marelui Ştefan şi la rugăciunile cele fierbinţi, ce va fi înălţat aici, în nes­fârşitele supărări şi griji ce le-a avut pentru ţară. Fie ca sfântul să asculte, acum şi în veci, rugăciunile noas­tre, ale românilor, şi să mijlocească la cerescul împărat, pentru a ne apăra de multe necazuri şi încunjurări! / Mulţumind cu respect, mi-am luat rămas bun de la pă­rintele Balmuş şi am plecat să văd Cetatea, care vine în partea de răsărit a oraşului Suceava, peste o adâncă şi îngustă vâlceluţă ce se deschide spre nord şi se înfundă în marginea de miazăzi a oraşului, pe unde coteşte şi drumul ce merge la ea. Am vizitat-o prin toate ungherele, m-am închinat la locul unde mi s-a spus că a fost bisericuţa şi am admirat alegerea unui loc atât de potrivit, cum şi uriaşa muncă cu adunarea şi ridicarea pietrelor aici, pentru a se face un zid atât de înalt şi atât de puternic. Zidurile cetăţii au rămas numai pe unele locuri ceva în întregime, în mare parte însă sunt încă de mult dărâmate şi pietrele luate de locuitorii din oraş, pentru a-şi face case şi beciuri. Abia de câteva decenii s-au oprit de guvernul aus­triac de a se mai lua pietre de aici; iar acum, de cu­rând, s-au făcut săpături şi toate lucrurile vechi ce s-au găsit s-au depus în Muzeul din Suceava. Cetatea a fost înconjurată, după cum şi astăzi se cunoaşte, cu un şanţ foarte adânc. / De la Cetate, m-am întors în oraş, pe la oarele 7. La barieră, birjarul, care era jidov, se  opreşte  şi un alt jidov îmi ţine calea, spre a-i plăti 8 creiţari, taxa de barieră; am plătit, dar nu fără a deplânge soarta noastră, a românilor de sub vremuri! / În faţa hotelului, unde îmi era gazda, am găsit pe domnii Poni şi Istrati, pe lângă care se mai aflau acum: părintele Marian (Simion Florea – n. n.), profesor la gimnaziul din Suceava şi membru Academiei Române, domnul Tanoviceanu, pro­fesor la Universitatea din Bucureşti, autorul pomelnicului lui Ştefan cel Mare, şi alţi domni profesori, con­vorbind împreună despre Cetatea şi Palatele Domneşti din Suceava, despre locul unde a fost „Direptatea” – însemnată prin adunarea poporului – şi aclamarea Marelui Ştefan de Domn, şi altele. Domnul Istrati mi-a re­comandat să nu uit a mă duce şi la Zamca, de care nu auzisem niciodată. / În acea sară, am avut prilejul să văd pe elevii gim­naziului din Suceava, în număr de vreo 600, cu masalale şi lampioane tricolore, venind de la şcoală şi trecând, în frumoasă ordine, cu muzică, pe strada mare, spre locuinţele a doi profesori, Samuil Isopescu (de Is­torie) şi Dimitrie Isopescu (de Matematică şi Fizică), care ieşiseră acum la pensie, spre a le aduce omagii de recunoştinţă. / A doua zi, 2 Iulie, dimineaţă, m-am trezit în sune­tul melancolic al buciumelor, care răsunau de pe zidurile Cetăţii, anunţând că, în acea zi, se împlinesc 400 de ani de când, aici, în oraşul Suceava, şi-a dat obş­tescul sfârşit Marele Voievod Ştefan. Părea că în alte timpuri trăiesc şi aveam închipuirea că, peste câteva clipe, voi putea vedea chipul neînsufleţit al Eroului, intrat în liniştea de veci. / Pe la 7 ore, m-am dus la biserica Mirăuţilor, care nu de mult ajunsese o adevărată ruină, iar astăzi, în urma restaurării, este una din cele mai frumoase bi­serici din Suceava (nici la Cetate, nici la Sfântul Ioan cel Nou, nici la Mirăuţi, evlaviosul episcop Iacov nu pomeneşte numele restauratorului Karl Adolf Romstorfer şi al principalului său colaborator, primarul sucevean Franz Ritter Des Logers, şi pe bună dreptate, că doar erau „papistaşi”, străini de „adevărata credinţă” românească – n. n.). Se crede că această biserică a fost făcută, dacă nu mai de mult, cel mai târziu de Iuga Vodă (ctitorul este, totuşi, Petru Muşat, care a durat biserica de mir a Moldovei odată cu Cetatea, adică între anii 1374-1391 – n. n.), în ultimul deceniu al secolului al 14, şi a fost destinată, de atunci de Catedrală Mitropolitană, de unde şi poporul o nu­meşte Mitropolia cea veche. Catedrala Mitropolitană s-a mutat, apoi, în biserica cea făcută, în anul 1522, de Ştefan Vodă cel Tânăr, unde se află moaştele Sf. Ioan cel Nou, cum s-a spus mai sus; care biserică încă poartă numele de Mitropolia veche, bineînţeles, de când Scaunul Mitropolitan a fost mutat la Iaşi, de Alexandru Vodă Lăpuşneanu, în anul 1565. / Deşi în biserica Mirăuţilor s-au miruit mulţi Domni, dar numele nu i se poate deriva, cum ne spune părintele Isidor Onciu (universitar cernăuţean şi cel mai important arheolog biblic al Bucovinei, tatăl nefericitului Aurel Onciu, dar care aici se înşeală – n. n.), decât de la o familie Mirăuţă (doar familiile de robi ţigani mănăstireşti sunt consemnate, de regulă, în documentele vechi cu acest nume, şi nici un boier – n. n.), care va fi trăit cândva pe lângă acea biserică, pentru cuvântul mai ales că partea aceea de loc a oraşului Suceava se numeşte şi astăzi de localnici „Mahalaua Mirăuţi­lor”[86]. La biserica aceasta se regulase a se face sfânta slujbă pentru pomenirea Marelui Ştefan (firesc, doar fusese rezidită de Ştefan cel Mare, între anii 1482-1491; ca să nu mai vorbim de faptul că aici fusese miruit Domn – n. n.), de împlinirea a 400 ani de când a murit aici în Suceava. Nu numai bise­rica, dar şi curtea ei era înghesuită de lume, deşi era numai 7 ore dimineaţa. De aici era să se iasă cu procesiunea la Cetate, unde era pregătit ca să se facă panahida. În acest scop, erau şi aranjate, de la poartă şi până la intrarea în biserică, mai multe prapure, care se ţineau de bărbaţi, şi ca 30 icoane, care se ţineau în mână numai de femei, pe nişte prosoape frumoase, ce fiecare îşi adusese de acasă. / În mijlocul bisericii, cam aproape de catapeteasmă, erau puse, pe trei mese, două rânduri de colaci (capete, în formă de S şi de 8), împodobiţi cu ramuri pline de smochine şi lămâi, şi care ramuri erau legate cu o cordea tricoloră, şi apoi un colac mare, peste care era aşezată o colivă frumoasă, după obiceiul nostru mol­dovenesc. / Fiindcă Sfânta Liturghie era să se înceapă pe la orele 8 şi jumătate, am luat o trăsură şi m-am dus ca să văd şi eu Zamca, măcar din fugă, ştiind că, mai pe urmă, nu voi putea avea vreme. Am trecut, prin mijlocul ora­şului, la deal, mergând spre apus, pe lângă biserica Sf. Dimitrie, cea zidită de Marele Ştefan (în 1497 şi rezidită de Petru Rareş în anii 1534-1535 – n. n.), lângă curţile sale domneşti, din care curţi nu mai sunt, astăzi, decât urme de zid şi beciuri pe sub nişte case negustoreşti; apoi am trecut înainte, pe lângă o biserică armeană, şi am ieşit din oraş, pe tăpşanul sau platoul dealului, de unde se înfăţişează privirilor o panoramă înălţătoare de frumuseţe neînchipuită, văi, dealuri şi nume­roase sate, presărate în toate părţile. Peste 10 minute, am ajuns la Zamca, numire de origină slavă, care înseamnă cetăţuie (prin extensie, de la zăvor, încuietoare – n. n.). Aici se află o biserică veche arme­nească, înconjurată de un zid înalt de piatră şi, pe dinafara acestuia, cu un şanţ adânc, având un turn înalt, în partea de apus, deasupra porţii. Totul ne arată că Zamca este o adevărată cetate, întocmiră pentru vremuri grele. Armeanul păzitor, care se afla cu şede­rea în camera de sub turnul de deasupra porţii, m-a condus de am văzut peste tot. / Biserica de aici este zidită, la anul 1551, de un ar­mean bogat, Agopşin Vartan, al cărui mormânt se vede în mijlocul ei, sub o piatră cu epitaful în armeneşte. Are ca patron, pe Sf. Axentie, şi se slujeşte în ea nu­mai de două ori pe an: la Sf. Gheorghe şi Sf. Axentie. Şanţul dimprejurul zidului a fost făcut de soldaţii lui Sobieski, regele Poloniei, în anul 1691, atunci când, după prădarea Moldovei, lăsase nişte garnizoane în Neamţ, Suceava (în mănăstirea aceasta armenească), Câmpulung, Hangul, Secul şi Agapia. Garnizoanele acestea părăsiră Zamca şi toate celelalte locuri întărite, abia după pacea de la Carloviţ, din 26 Ianuarie 1699[87]. În turnul cel înalt de deasupra porţii, am văzut camerele, unde mi s-a spus că au stat călugări armeni, cum şi o mică bisericuţă, pe a cărei pereţi au rămas o parte din sfinţii pictaţi în genul picturii noastre vechi moldoveneşti. / Părăsind Zamca, m-am reîntors la biserica Mirăuţilor, unde se începuse deja Sfânta Liturghie, oficiată de părintele Protosinghel Ghedeon Balmuş, însoţit de 12 preoţi. Cântările erau executate de corul „Academia Ortodoxă” din Cernăuţi. După Sfânta Liturghie, P. C. S. părintele Balmuş a ţinut o frumoasă cuvântare, arătând străduinţele Marelui Ştefan pentru creştinătate şi nea­mul românesc. Apoi se întocmi procesiunea, în ordi­nea următoare: elevii şcolilor din Suceava, un pluton de veterani, o companie de pompieri, steagurile dife­ritelor bresle, icoanele purtate de femei, prapurii şi felinarele – de bărbaţi, cum s-a spus şi mai sus, 22 de preoţi, îmbrăcaţi în sfintele odăjdii, în frunte cu P. C. S. părintele Balmuş, care purta cârja de Su­perior al Mănăstirii Mitropoliei Vechi, reprezentanţii tu­turor autorităţilor locale şi o mulţime de români, din localitate, de prin împrejurimi şi din România, sosiţi la această serbare, – la urmă, iarăşi, un pluton de ve­terani. / După ce procesiunea s-a pus în mişcare, pe la orele 9şi ³/₄, eu am plecat la gara Iţcani, împreună cu părin­tele Gh. Costăchescu, de la Mănăstirea Agapia, pe care îl găsisem în Suceava, spre a ne continua drumul mai departe. Acolo, la gară, au sosit, pe la orele 10, şi studenţii universitari din Bucureşti, care s-au oprit, spre a merge ca să asiste la rugăciunile ce se făceau, acum, la Cetate. Şi au putut să ia parte şi dânşii la acea măreaţă ceremonie, pentru că procesiunea a ajuns la locul destinat (Căpitănia, adică Prefectura judeţului Suceava, aflată, pe atunci în actualul sediu al Muzeului Bucovinei – n. n.). Acolo s-a oficiat, mai întâi, o panahidă, după cum am luat cunoştinţă mai pe urmă, apoi s-a cântat de cor o odă compusă de domnul Vasile Bumbac şi s-a ţinut o cuvântare de Rev. Sa părintele Eusebiu Popovici (academician, teolog cu dreptul de a purta mitră, tatăl tragicului poet T. Robeanu, cunoscut ca politician şi istoric drept George Popovici – n. n.), profesor universitar din Cernăuţi, prin care a arătat faptele glorioase ale Marelui Voievod. Iar la urmă, s-a intonat Imnul lui Ştefan cel Mare (compus de Gavriil Muzicescu, un alt cântec al lui, pentru evenimentul de atunci, Verde-i bradul şi stejarul / N-o mai fi cum vrea duşmanul, devenind, ulterior, prin complicitatea ignoranţei, folclor… ardelenesc – n. n.), după care procesiunea s-a întors în oraş”[88].

1905: Iluminatul public eficient, prin construirea unei uzine electrice, cu două motoare Diesel de 120 CP, aprobată în 11 iunie 1905, cu punere în funcţiune planificată în 10 octombrie 1907, dar făptuită abia 18 august 1908, când se fac primele probe de motoare, datează, în Suceava, din 12 octombrie 1908, din 1912 fiind electrificată şi gara din Iţcani, iar din 1913 fiind exportată energie electrică în România (de la Iţcani, la gara Burdujeni şi la vama românească). Suceava primarului Franz cavaler Des Loges era luminată de 255 plus 55 lămpi cu becuri de 55 waţi, doar cele 55 lămpi funcţionând pe tot parcursul nopţii,

1906: „Introduceri noi de comunicaţie. Ministeriul c. r. de comerţ a încuviinţat construirea unei reţele telefonice în Suceava, care, peste scurt timp, va fi legată cu reţelele din Storojineţ şi Cernăuţi, precum şi cu reţelele din Lemberg şi Viena. Avântul ce l-a luat, în timpul din urmă, mijlocul acesta de comunicaţiune, până acuma atât de neglijat, este în mare parte meritul şefului suprem al poştelor din Bucovina, al consilierului aulic Posch. Şi de astă dată a documentat acest şef că promovarea intereselor comune constituie una din grijile sale principale. De la sosirea sa în ţara noastră, numărul oficiilor poştale, care se activează prin comunele mai mici, sunt aşijderea creaţiunea sa. Dar nu numai pentru sporirea oficiilor grijeşte acest şef, după putinţă, căci pretinde de la aceştia şi cunoaşterea limbii poporului. Se înţelege că acest lucru e greu de săvârşit, deoarece e plină Bucovina de funcţionari poştali străini, care nu cunosc de loc limba poporului. Spre a elimina aceste neajunsuri, a primit dl Posch 14 băeţi români în calitate de impiegaţi poştali; ar fi de dorit dacă şi alţi şefi ar urma acestui exemplu”[89]. / „Şcoala de progres industrial în Suceava. Şcolile de progres industrial au menirea să introducă pe învăţăceii de felurite profesiuni în ştiinţele tehnice şi comerciale. La predarea învăţământului trebuie să se ţină cont de cerinţele didactice ale tuturor meseriaşilor şi industriaşilor din respectivul loc. Prima şcoală de felul acesta şi cu limba de propunere română este cea din Suceava. Dar, cu părere de rău, trebuie să mărturisesc că, la aceasta şcoală, nu se întrebuinţează cărţi româneşti speciale şi limba de propunere este mai cu seamă cea germană, cu toate că cei mai mulţi învăţători sunt români şi posed ambele limbi de instrucţie. Nici desenul nu se predă de un specialist şi nici, de altfel, nu se ţine cont de cerinţele locale”[90]. / „Societatea „Şcoala Română” a deschis, cu ziua de 1 noiemvrie 1906, Internatul „Vasile Cocârlă” din Suceava, cu 35 de elevi, împlinind astfel dorinţa adunării generale. Comitetul apelează din nou la spiritul de jertfă a întregului popor român din Bucovina şi-l invită să sară cât mai degrabă în ajutorul acestui institut nou creat, ca el să-şi poată împlini pe deplin misiunea sa şi să devină un nou focar de cultură naţională. Rugăm călduros pe conducătorii poporului ca să îndemne masele largi ale neamului nostru să contribuie fiecare cu câte ceva la susţinerea internatului sucevean. / Pentru comitet:  Sim. Fl. Marian. George Tofan”[91]. / „Invitare la inaugurarea Internatului „Vasile Cocârlă”, în Suceava, care va afla loc duminică, dimineaţă, în 18 noiemvrie st. n. 1906. Programul: 1). La orele 8 ½, liturghie în sobor, în biserica de la Mirăuţi. 2). La orele 10, sfinţirea internatului. 3). Salutarea oaspeţilor, din partea preşedintelui societăţii. 4). Imnul împărătesc, cântat de corul studenţilor. 5). Discurs festiv, rostit de dl prof. Iancu Nistor. 6). Imn festiv. 7). Cuvântarea directorului internatului. 8). Răspunsul elevului internatului Nicanor Hopulele. / La adunarea generală a Societăţii „Şcoala română” din Suceava, care se va ţine în aceeaşi zi, la oarele 3 d. a., în localităţile „Clubului român”. Ordinea de zi: 1). Cuvânt de deschidere, din partea prezidentului. 2). Raportul casierului. 3). Raportul consiliului de control. 4). Raportul bibliotecarului. 5). Rapoartele filialelor „Şcolii române”. 6). Propuneri eventuale. / În numele comitetului: S. Fl. Marian, preşedinte, G. Tofan, secretar”[92]. / „Un furt de la tribunalul din Suceava. În noaptea de la 19 spre 20 decemvrie 1906, făptuitori încă necunoscuţi, spărgând un dulap, în care referentul unei secţii civile de la pretura ataşată pe lângă tribunalul din Suceavă ţinea referatele şi toate actele sale, au furat toate procesele şi rogatoriile de la mai multe judecătorii din ţară, care erau terminate pentru 20 decemvrie a. c. şi, aruncându-le în sobă, le-au prefăcut în cenuşă. Imediat după descoperirea faptului, au început cercetările, care au adeverit numai că teancul întreg de acte a fost aruncat în sobă. Fapta e săvârşită, după toată probabilitatea, din interes. Urzitorul ei va fi vreun împricinat, ceva. Dar cine a executat-o, când toate uşile erau încuiate şi dulapul referentului, din care nu lipseşte nimic, de asemenea?”[93].

1908: Cinematograful, în Suceava, şi-a făcut apariţia din toamna aceluiaşi binecuvântat an 1908.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Suceava, oraş, vechea capitală a principatului Moldovei, astăzi centru districtual şi sediu de ocol judecătoresc cu acelaşi nume, este o localitate situată pe malul râpos din dreapta râului Suceava, de la care îşi trage probabil şi numele. Ca localitate cu titlu de co­mună urbană, Suceava se com­pune din oraşul Suceava pro­priu-zis, din mahalalele Iţcanii Vechi, Cotu Şeptilici, Zamca, şi din atenenţele Tătăraşi, Mitoca (armeneşte Hatskadar) şi Zoteşti sau Postulachi. Are o suprafaţă totală de 23,03 kmp, cu 1.424 de case şi o populaţiune de 11.103 locuitori, dintre care 4.000 sunt evrei, 3.000 români, iar restul germani, ar­meni, slavi de diferite viţe etc. Oraşul este legat, printr-o linie ferată locală, cu drumul de fier principal Lemberg-Cernăuţi-Iaşi şi Roman, având ca punct de joncţiune staţiunea Iţcani. Pe drumul principal (car­patin) oraşul este legat cu cele­lalte localităţi mari (Cernăuţi, Rădăuţi, Siret, Gurahumorului, Câmpulung) ale Bucovinei, iar prin alte patru căi de co­municaţie bune comunică cu punctele vamale spre hotarul României şi cu câteva locali­tăţi din împrejurime (Bosancea, Capucodrului, Costâna). Suceava este sediul unui pre­fect de district (căpitan), are un tribunal provincial, un liceu cu clase româneşti, un spital, mai multe şcoli de fete şi băieţi şi diferite institute de cultură, între care cea mai de seamă este „Şcoala Română” socie­tate naţională ce sprijineşte, cu ajutorul fondurilor ei, elevi săraci şi susţine pe toate căile românismul. Aci se află un club  român  şi o  librărie cu tipografie şi editură româ­nească. Istoricul oraşului. Vechiul târg al Sucevei, cu cetatea sa vestită şi reşedinţa domnilor Moldovei, este bogat în amin­tiri istorice şi ne vom mărgini a spune numai lucrurile mai esenţiale. Originea Sucevei pare a duce până în secolul al doi­sprezecelea, deşi o tradiţie po­pulară ne spune cum că lo­calitatea ar fi fondată de Dragoş Vodă. Ca reşedinţă a dom­nilor Moldovei, Suceava se po­meneşte întâi la anul 1388 şi rămine sediu domnesc până la 1563, când scaunul domnilor Moldovei este mutat la Iaşi. După descripţiile istoricilor şi săpăturile făcute în anii din urmă, din iniţiativa guvernului austriac, Suceava constituia o cetate de seamă, cu întărituri formidabile, ce se întindeau în exterior pe o rază de 4 km şi ale căror urme se mai cu­nosc şi astăzi (Burdujeni, Salcea). Centrul cetăţii îl forma palatul domnesc, apărat, în faţa apei Sucevei, de un părete stâncos natural, iar din celelalte părţi înconjurat cu ziduri şi şanţuri, de care ţinea probabil şi fortăreaţa Zamca (în urmă mănăstire armeană), ale cărei ruine sunt încă bine conser­vate. Spărtura de pământ ce despărţea cetatea de târgul ac­tual şi care formează albia afluentului Sucevei, Cacaina, avea, după cum ne spune tra­diţia de la Ştefan celMare, un pod suspendat, din piele de bi­voli, legându-se astfel palatul cu biserica domnească (bise­rica Mirăuţului), situată în par­tea târgului vechi. Războaiele multiple ce au bântuit ţara Moldovei, au fost cauza că târgul Sucevei şi mai ales cetatea să fie călcate în nenumărate rânduri de duş­mani. Cele mai straşnice ata­curi le-a îndurat Suceava la 1394, din partea ungurilor, la 1476 şi 1484, de către turci, la 1497, din partea polonilor, sub regele Albrecht, şi la 1509, tot din partea lor, sub Kamienietzki; la 1538, iarăşi din par­tea turcilor, însă în repetate rânduri din partea tătarilor. La 1653, a fost asediată şi luată pe rând de munteni, de cazacii şi tătarii lui Timuş, apoi de polonii şi ungurii aliaţi cu dânşii. La 1675 şi 1686, a fost arsă şi pustiită de către regele polon Sobieski şi, în fine, după ce a mai fost prădată, la 1740, de cazaci, a fost dărâmată, la 1766, după însăşi porunca dom­nului Moldovei Cantacuzino. De atunci, Suceava a început să decadă şi abia de la înfiin­ţarea căii ferate încoace s-a mai ridicat puţin prin traficul cu frontiera română din apro­piere. Monumenlele istorice rămase pe urma evenimentelor petre­cute în Suceava sunt destul de numeroase şi, afară de sus men­ţionatele ruine ale foastei ce­tăţi şi reşedinţă domneşti, sunt reprezentate prin bisericele ce sunt încă în fiinţă. Cele mai interesante dintre ele sunt: Bi­serica cu hramul „Sfântul Dumitru”, clădită la anul 1534, de Ştelan Vodă, fiul lui Petru Bogdan şi care a ars la 1809, împreună cn turnul cel mare, în care se găseau clopote vechi şi pre­ţioase. Biserica cu hramul „Sfântul Nicolae”, clădită la 1611, de co­misul Niculai Brăiescul şi ma­rele postelnic Nicoară Prăjescul. Aceste două figurează as­tăzi ca biserici parohiale. Su­ceava mai are însă şi două biserici ortodoxe filiale, cu ve­chime nu mai puţin istorică, şi anume biserica cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, zidită la 1643, de domnul Moldovei Vasile Lupu, şi biserica din mahalaua Iţcanii Vechi, cu hramul „Ador­mirea Maicii Domnului”, înte­meiată la 1639, de călugăriţa Nazaria şi fiica sa Angelina, pe locul unde se aflase, înainte, deja o mănăstire de maici, de care ţinea şi moşia Iţcanii Vechi şi care a existat până la secularizarea mănăstirilor de către austrieci (1784). Tot ca monument istoric trebuie considerată şi biserica armenească cu hramul „Sfântul Axente” din cetăţuia ruinată Zamca, care a fost odinioară mănăstire, întemeiată la 1602 şi a fost prădată şi arsă de cazacii lui Timuş, la 1653. În jurul ei se văd încă întăriturile făcute de regele polon Sobieski, pre­cum şi un turn vechi de chin­die foarte curios, însă cam ruinat. Cea mai veche şi interesantă clădire bisericească din Su­ceava este însă aşa numita veche mitropolie a Sucevei, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, având şi o chinovie de călugări, însăr­cinaţi cu paza moaştelor Sfântului Ioan cel Nou, care este patronul Bucovinei. Clădirea, începută după stilul mănăstirii din Putna, la 1514, de către Bog­dan Vodă, şi isprăvită de fiul acestuia, Ştefan, la 1522, a fost încă mărită şi înfrumuse­ţată la 1597, de mitropolitul Moldovei Teofan şi, în urmă (1589), de domnul ţării Petre Şchiopul, iar în urmă, rămânând o vreme părăsită, a fost res­taurată de mitropolitul Iacob. În această biserică au fost de­puse moaştele Sfântului Ioan cel Nou, pe care le dobândise Alexandru cel Bun, la 1402, de la negustorimea oraşului Trapezunt şi le aşezase în vechea mitropolie, fondată la 1399 de Iuga Vodă, însă în urmă distrusă. Aci, în biserica nouă mitropolitană, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, au stat moaştele sfântului până la 1630, când au fost strămutate la Iaşi. La 1686, moaştele au fost însă luate de regele polon Sobieski şi duse în Galiţia, la Zolkiew, unde au stat până la 1783, când împăratul Austriei Iossef II a poruncit, din pornire generoasă pentru noua sa ţară, Bucovina, să fie aduse, cu mare pompă, înapoi la Suceava. / În fine, mai este biserica Mi­răuţului, despre care se zice că ar fi pe locul vechii mitro­polii, întemeiată de Iuga Vodă, la 1399. Restaurată astăzi cu multă cheltuială şi în mod somptuos, din iniţiativa fon­dului religionar şi a guvernului austriac, ca monument istoric demn de atenţiune, acest edi­ficiu prea frumos, situat în ve­chea mahala a Mirăuţilor, pe malul gârlei din faţa cetăţii vechi, cu care vechea mitro­polie se zice că era legată prin pomenitul pod aerian din piele de bivol, este un adevărat juvaier istoric al bisericii orto­doxe române. Cauza devastării vechii biserici şi mitropolii nu se documentează în istorie. / Pe lângă aceste biserici de rit ortodox, Suceava mai po­sedă una romano-catolică şi alta greco-catolică, precum şi o capelă protestantă. / Populaţiunea Sucevei s-a ocupat din vremuri cu nego­ţul, probă colonia veche ar­menească, care s-a aşezat acolo şi faptul că Suceava era loc vamal de căpetenie al princi­patului Moldovei. Locuitorii se ocupau însă şi cu industria, mai ales cu cojocăria, care se menţine în parte şi astăzi. Pe lângă aceasta, Suceava era în­conjurată de pomete întinse, în care se cultivau mai cu deo­sebire mere de soi. De ase­menea şi albinărilul, ba chiar şi cultura viermilor de mătase erau aci în floare. / Ca proprietate, comuna Su­ceava posedă; 1.580 hectare pământ arabil, 104 hectare fânaţuri, 110 hectare grădini, 250 hectare imaşuri, 43 hectare pădure. Statistica animalelor de casă însă este: 348 cai, 666 vite cornute, 640 porci şi 250 stupi de albine”[94].

1909: „Suceava este, prin tradiţie, oraşul culturii româneşti din Bucovina. Vechea capitală modovenească are cel mai de frunte institut cultural al românilor bucovineni: Liceul greco-oriental, care a contribuit, în mod simţitor, la ridicarea unei clase de cărturari bucovineni. Şi alte instituţii de seamă, ca „Şcoala Română”, care a înfiinţat internatul („Vasile Cocârlă” – n. n.), librăria şi tipografia, apoi Societatea muzicală „Ciprian Porumbescu” îşi au sediul în Suceava. Vechea populaţie băştinaşă, meseriaşi şi comercianţi (majoritatea armeni – n. n.), a dispărut demult, neputând susţine concurenţa omorâtoare a evreilor imigraţi, care lucrau cu cele mai neiertate mijloace. Azi, abia mai vegetează, pe la periferia oraşului, rămăşiţele falnicei bogatei burghezimi de altădată. Chiar şi armenii, vestiţii negustori ai Moldovei, care aveau, în Suceava, un centru principal al lor, au dispărut, în mare parte, şi tot mai mult se întinde pecinginea străinismului. Pe toată strada principală a Sucevii nu se mai află decât două sau trei case creştine. / Din cei 10.955 locuitori ai Sucevii, numai 2.780 sunt Români, pe când 4.229 sunt evrei, vreo 2.174 sunt nemţi şi 598 ruteni. Polonii, care sunt de-abia o mână de oameni, îşi au „Dom Polski” al lor, în capitala lui Ştefan. Românii, abia în anul din urmă, şi-au adus aminte că, pentru concentrarea activităţii lor, au nevoe de un adăpost propriu. / Dintre comunele fruntaşe ale districtului, amintim aici pe cea mai mare, Bosanci, cu o populaţie de 5.157 suflete, dintre care 4.658 români, 171 evrei şi 18 ruteni”[95].

1912: Lucrările de canalizare şi apeduct au fost finalizate în 12 august 1912, odată cu darea în folosinţă a uzinei de apă, a canalizării şi a alimentării cu apă.

1912: Atentat contra profesorului Mocrenschi. O întâmplare, care a zguduit adânc populaţia oraşului Suceava, s-a petrecut ieri, în următoarele împrejurări: Elevul Vichenti Greciuc, din clasa a 5-a a gimnaziului superior din Suceava, a tras, în timpul când profesorul Grigore Mocrenschi îl examina, trei focuri de revolver asupra acestuia, cu intenţia de a-l omorî. Gloanţele au nimerit, însă, în mâna stângă și în umărul drept, producându-i leziuni care nu-i ameninţă viaţa. Profesorul, rănit fiind, s-a refugiat, în grabă, în camera profesorilor, pentru a anunţa pe directorul gimnaziului, dl Procopovici, de cele întâmplate. În acest timp, atentatorul Greciuc şi-a descărcat un glonte în tâmpla stângă. / Elevii din clasă fură apucaţi de groază şi nu cutezau să intervină, pentru a-l opri pe Greciuc de la fapta sa. Autorităţile, fiind alarmate, au sosit în grabă, dispunând transportarea profesorului rănit la spital. Atentatorul sinucigaş Greciuc a murit imediat. În urma acestui nenorocit caz, întreaga clasă a fost supusă unui interogatoriu. Nici un elev, însă, nu poate da vreo informaţiune dacă atentatul a fost săvârşit cu premeditare. Cauza acestei drame se pare a fi profesorul, care se purta foarte riguros faţă de Greciuc. / Nemulţumirea elevilor de gimnaziu se manifestă cam des, aici, în contra unor profesori. Aşa, acum câtva timp, un profesor din Cernăuţi a primit un colet poştal, conţinând o bombă de dinamită. Deschizând, cu precauţiune, pachetul, profesorul a examinat, cu de-amănuntul, conţinutul şi a rămas înlemnit că se află în faţa unui aşa de teribil material. Acestei precauţiuni îi datoreşte profesorul viaţa. Luăm la cunoştinţă cu durere în suflet cele ce se petrec la gimnaziul din Cernăuţi. Avem, însă, speranţa că fraţii noştrii vor şti să pună capăt acestor stări de lucruri, care au făcut pe elevi să recurgă la mijloace disperate, iar profesorilor li s-a pus viaţa în primejdie”[96].

1914: În anul şcolar 1914/1915 au fost înrolaţi, de la Gimnaziul greco-ortodox din Suceava, profesorii Emanuil Antonovici, Teodor Balan, Gavriil Batariuc, Ilarie Berezniţchi, Vasile Burduhos (cel care interzisese limba română în şcoală – n.n.), Alexandru Candrea, Ion Covaşă, Arcadie Dugan, Dr. Rudolf Gassauer, Mihai Guşuleac, Josef Haschler, George Hoinic, Dr. Isidor Kluger, Dr. Alexandru Ieşan, Vitold Nosal, Emilian Sahlean, Peter Tomaschek şi Nicon Turturean, deci 13 români, 3 germani, un polon şi un evreu – cum precizează gazeta lui Onciul[97]. Profesorul Vasile Burduhos, locotenent în Regimentul nr. 22 Infanterie, a fost rănit grav la braţul stâng, în bătăliile din iulie 1915, din Polonia, drept pentru care a fost decorat cu „Crucea pentru merite militare, clasa a III-a, cu decoraţiunea de război”[98]. / Prima înfruntare de la Boian s-a petrecut în 23 august 1914, când bubuiturile tunurilor s-au auzit până în Herţa”[99] şi când în Suceava a avut loc o „călduroasă manifestaţie pentru cei 250 de voluntari, plecaţi pe câmpul de luptă. Pentru întreţinerea familiilor mobilizaţilor, statul austriac plăteşte, pentru fiecare copil, câte 90 helleri, iar soţiei, câte o coroană pe zi. Miliţienii (Landssturm), postaţi pentru pază la Iţcani, vor pleca, în ziua de 25 august, la Cernăuţi. Ei vor fi înlocuiţi cu dispensaţii. În toate cafenelele din Suceava li se opreşte clienţilor câte o bucată de zahăr, iar cantitatea totală se strânge şi se trimite pe câmpul de luptă… În general, spiritele sunt liniştite în Bucovina. Locuitorii speră că duşmanii vor fi bătuţi. / Benno”[100]. / „În 17 octombrie 1914, alţi o sută de voluntari din Suceava s-au înscris pentru paza localităţilor din Bucovina, în condiţiile în care toţi jandarmii fuseseră mobilizaţi şi trimişi pe frontul din Galiţia” [101]. / Din 21 octombrie, s-a reluat circulaţia feroviară Suceava-Cernăuţi, dar cu punct final staţia „Volksgarten”, de la intrarea în Cernăuţi[102].  / Din 21 octombrie, s-a reluat circulaţia feroviară Suceava-Cernăuţi, dar cu punct final staţia „Volksgarten”, de la intrarea în Cernăuţi[103]… În seara zilei de 28 octombrie, se semnalau lupte puternice, pe Prut, la circa 7 km de Cernăuţi. Ruşii bombardau Cernăuţii, cu bateriile de artilerie de la Zuska. „Un şrapnel a căzut în curtea reşedinţei mitropolitului Repta şi a produs oarecare deteriorări; un altul a căzut pe acoperişul bisericii Sfintei Paraschiva. În urma ordinului dat de comandantul oraşului, colonel Fischer, circulaţia s-a suspendat în oraş. Populaţia continuă să fugă îngrozită. Aseară şi azi, trenuri speciale au adus aproape 3.000 de refugiaţi la Iţcani şi Suceava”, transmitea, în 16 octombrie vechi, corespondentul din Burdujeni al ziarului „Adevărul”, A. Sandu[104]. / „Suceava, 5 noiembrie 1914. Se pare că guvernul austriac a pus mare preţ pe salvarea moaştelor Sfântului Ion cel nou din Suceava şi, înainte chiar de apărarea Bucovinei de invazia rusească, autorităţile imperiale au ţinut să pună la adăpost antica relicvă de o eventuală răpire de către armatele pravoslavnice ale ţarului. În acest scop, sfintele moaşte, care se păstrează în biserica mitropoliei româneşti din Suceava, din timpul lui Alexandru cel Bun, au fost transportate la Viena, chiar din primul moment, şi o telegramă, apărută în ziarele de ieri, anunţă că ele au fost depuse în capela română din capitala Austriei” [105]. / Dr. Aurel Onciul lansa apelul, „adresat chiar ţăranilor români din Bucovina, ca să se întrunească, duminică, în 5 decembrie, la Suceava, în adunare ţărănească”, apel semnat şi de „George Hutu, gospodar şi primar al oraşului Câmpulung, Alexandru Buburuzan, gospodar în Mănăstirea Humorului şi fost deputat în Sfatul Ţării, Ştefan Forfotă, gospodar şi primar al oraşului Vatra Dornei, Ştefan Bârtoi, gospodar şi primar în Stroieşti, George Boncheş, gospodar în Vatra Dornei şi deputat în Sfatul Ţării, Zaharie Zub, gospodar în Horodnicul de Sus”, apel adresat Regelui României, căruia i se cerea să intre în război de partea Austro-Ungariei, precizându-se că „noi, ţăranii români din Bucovina, am fost şi rămânem pururea credincioşi împărăţiei”, spre finalul textului răspicându-se: „Poporul Român Bucovinean a dat până acum cu prisos dovadă că este „neclintit în credinţa sa cătră Împărăţie”, se luptă doară fiii acestui popor cu neasemuită vitejie pe câmpul de luptă şi mii de feciori de ai noştri au pornit de bună voie în război, ca să-şi verse sângele întru apărarea Patriei şi a Tronului”[106]. / Ştirile lunii decembrie a anului 1914 vestesc sfârşitul reocupării Cernăuţilor, după patruzeci de zile, şi întoarcerea, pentru a doua oară, a ruşilor, populaţia din nordul Bucovinei plătind câte 20 de coroane, o sumă enormă pentru acele vremuri, pentru a ajunge la Suceava, iar de acolo, la nevoie, în Burdujeni. Peste zece mii de cernăuţeni se aflau, la 1 decembrie 1914, în Suceava şi în Iţcani, aşteptând, de la Bucureşti, permisiunea telegrafică de a intra în România. „Nenorociţii de bucovineni stau, în Suceava şi Iţcani, aproape muritori de foame. Copiii cer zadarnic mâncare, căci acolo e mizerie şi mare lipsă de alimente”, transmitea, în 16 noiembrie vechi, corespondentul sucevean secret al „Adevărului”, iar din Dorohoi veneau veşti asemănătoare.

1915: În după-amiaza zilei de 1 ianuarie 1915, după două lupte, în 31 decembrie, la Storojineţ şi la Rădăuţi, „primele patrule ruseşti şi-au făcut intrarea în Suceava, venind din direcţia Hatna şi luând drumul spre satele Costâna şi Mihoveni. În urma patrulelor, trupele ruseşti au cantonat în pădurea Costâna”, iar sucevenii şi iţcănenii s-au refugiat în Burdujeni. În 2 ianuarie, pe la orele 14, 300 de ruşi au intrat în Suceava, ocupând oraşul. La pichetele de grăniceri ruse au fost instalaţi soldaţi basarabeni, care, „aflând că este teritoriul românesc, au salutat, retrăgându-se”. / În Suceava, singurul om care s-a împotrivit ocupaţiei ruseşti a fost finanţul (vameşul) Hoffman, care a împuşcat doi cazaci. În schimbul de focuri care a urmat, a fost răniţi o femeie şi doi copii. Până spre seară, au sosit în Suceava numeroase trupe ruseşti de artilerie, urmărite discret, din beciuri, de către sucevenii înspăimântaţi. În aceeaşi zi, a fost ocupat, cu lupte nesemnificative, şi Câmpulungul Moldovenesc. / La gara Burdujeni, ticsită de refugiaţi, au fost aduse, de la Iţcani, 400 de vagoane şi 30 de locomotive, oamenii aşteptând aprobările refugierii în Ardeal, prin trecătoarea Palanca-Ghimeş.  / Austriecii se regrupaseră pe culmile Mestecănişului, iar prin Cernăuţi „treceau interminabile convoaie de prizonieri”. „Suceava a fost predată comandantului trupelor ruseşti la ora 4, de locţiitorul primarului, Voronca, care a ieşit în pragul primăriei (actualul Palat Administrativ – n.n.) cu un steag alb. Un număr de soldaţi şi un ofiţer rus au preluat, de îndată, primăria. Grosul trupelor ruseşti se găsesc, în acest moment (seara zilei de 2 ianuarie 1915 – n.n.), în satul Şcheia. Suceava şi Iţcani sunt ocupate de un singur regiment de cavalerie. Centrul oraşului Suceava, de la primărie, până la tribunal, este ocupat de cazaci. Cu ocuparea acestor două oraşe, întreaga Bucovină, până la Carpaţi, se găseşte sub stăpânirea armatelor ruseşti”. Pentru că Burdujenii erau sufocaţi de refugiaţi, Direcţia Căilor Ferate nu a mai aşteptat aprobările de la Bucureşti, ci a permis formarea unor trenuri speciale pentru Palanca, primul dintre ele, format din şase vagoane de călători şi din şapte vagoane de marfă, plecând din gara Burdujeni la ora 20[107]. // „Pe la sfârşitul lunii lui decembrie (stil vechi n. n.), ruşii începuseră a înainta peste apa Siretului… Vineri, în ziua anului nou a bisericii apusene, pe la 12 ore din amiază, străbătu ca un fulger prin populaţiunea îngrozită a Sucevei vestea că drumul ce vine de la Iţcani este negru de căzăcime rusească. Era spaima care sporise şi însutise numărul. Nu erau decât 22 cazaci călări, care intrară, venind dinspre Hatna, în gara Iţcani. Un detaşament mic de patru oameni pătrunse pe strada Burdujenilor, până la bariera frontierei române, şi unul dintre ei, cu glas brusc şi semeţ, se răsti la ostaşul român ce stătea de sentinelă la barieră, somându-1 să nu lese populaţiunea austriacă să se refugieze pe teritoriul românesc. / Ostaşul român, un fecior zdravăn şi isteţ, ridică puşca şi-l invită pe rusul îngâmfat, cu un gest hotărât, să-şi caute de treabă şi să-şi păzească frontiera dacă poate. Ruşii, cam zăpăciţi de această întâmpinare puţin prietenoasă, n-au mai lungit vorba şi s-au cam dus. / Patrula întreagă de 22 cazaci se concentra, peste scurt (timp), la capătul podului ce duce la Suceava, făcând pregătirile de precauţiune pentru a putea trece fără primejdie. Ei trimiseră înainte, mai întâi, pe un lipovan şi, după ce acesta trecuse fără primejdie, urmară şi ei şi o luară, cotind la dreapta din strada principală, pe drumuşorul ce duce spre Şcheia, pe sub poalele dealului pe care este clădită Zamca. / Cam pe aceeaşi vreme, sosiseră la Şcheia, venind din spre Costâna şi Mihoveni, 600 de cazaci călări, în frunte cu polcovnicul Syczen. Mişcările călărimii se puteau bine urmări de pe dealul Zamcei. / Această megieşie atât de apropiată cu groaznicul duşman a pricinuit o nouă şi cuprinzătoare bejenire a populaţiei oraşului. Cu două zile mai înainte, părăsiseră oraşul autorităţile şi toţi câţi credeau a fi mai de seamă expuşi primejdiei de a fi luaţi chezaşi pentru Dumnezeu mai ştie ce fel de bănuieli. De astă dată, a părăsit oraşul îndeosebi cetăţenimea evreiască, tăbărând la frontiera românească în punctul Burdujeni. Autorităţile româneşti de la frontieră, cu toată rigoarea dispoziţiunilor privitoare la trecerea frontierei, au îngăduit tuturor refugiaţilor, fără deosebire, intrarea în ţară şi, pentru acest act de curată umanitate, au dobândit un titlu de bine meritată recunoştinţă din partea populaţiei neromâneşti din Bucovina. / Sâmbătă, în 2 ianuarie 1915, dimineaţa, populaţiunea părea liniştită. Îşi făcuse loc încredinţarea că Ruşii nu vor mai intra în oraş, căci ei, în seara de vineri spre sâmbătă, părăsiseră Şcheia şi se pierduseră în direcţia pădurii Costânei. / Pe la ora 1, după amiază, pe când, din fericire, stradele erau goale de lume, ne-am trezit, deodată, cu o ploaie de gloanţe în mijlocul oraşului. Gloanţele vâjâiau din ce în ce mai des şi, din când în când, se auzea bubuit de tun, care făcea să te crezi în mijlocul fierberii unui câmp de luptă. Se puteau lesne distinge exploziile puştilor noastre, cu sunetul lor plin, de cele ruseşti, care spintecau aerul cu sunet lung, şuierător. Armele austriece amuţiră peste scurt (timp), după 30-40 de împuşcături, şi urmă, apoi, un ropot des de proiectile ruseşti, până ce, în urmă, cam după 10 minute, încetară şi aceste. / Ce s-a fost întâmplat? / Vreo câţiva finanţi şi jandarmi de-ai noştri, risipiţi de corpurile lor, auzind de înaintarea ruşilor, avusese inspiraţia să se ascundă în casele de-a lungul străzii principale, începând de la curmezişul străzii Cutului şi până la biserica Catolică, al cărei turn de clopote se părea a fi un admirabil punct de observare şi de atac. Ei întâmpinară cu salve cea dintâi patrulă rusească. Unul dintre cazaci fu lovit de moarte şi calul său rănit şi el la ureche, o luă în fugă mare în jos pe calea principală. Al doilea cazac dispăru cu cal cu tot. / Grosul armatei, care urma, auzind împuşcăturile, porni şi ea a da foc în toate direcţiunile, începând de la podul Arenilor şi urmând, fără încetare, până în dreptul primăriei (actualul Palat Administrativ – n. n.). / Altă coloană de cazaci o luă pe strada Fălticenilor (Mihai Viteazul – n.n.), dând necontenit salve, până ce ajunseră în strada principală. Atunci, primarul oraşului, inginerul Fuchs, cuprins de spaimă şi de groază, părăsi oraşul, uitând de datorie şi de sărbătoreasca juruinţă de a nu lipsi de la locul său. A fost poate numai bunul Dumnezeu care a avut milă de acest oraş şi a ferit urgia ce începuse a se prăbuşi asupra lui. / Avocatul Dr. Samuil Isopescul, aflându-se pe stradă, în dreptul bisericii catolice, pe timpul înaintării ruşilor, se feri înspre palatul primăriei de ploaia gloanţelor şi avu prezenţa de spirit de a lua asupra-şi rolul greu şi ingrat de a parlamenta, în numele oraşului, cu ruşii, turbaţi de furie din pricina puţin ospitalierei întâmpinări ce li s-a făcut. A improvizat, în grabă, un steag alb, s-a urcat în trăsură, cu sergentul Niga, care, după fuga primarului, rămăsese în acest moment a fi unicul reprezentant al puterii autonome comunale, şi amândoi porniră spre Areni, de unde avea să vină în urma armatei colonelului comandant. / L-au întâmpinat în numele oraşului, rugându-l de scut şi cruţare. Colonelul, care nu era în cunoştinţă despre cele întâmplate, se dădu jos de pe cal, sui în trăsură cu dl. Isopescul şi împreună porniră către oraş. / În apropierea tribunalului, se auzi un zgomot înăduşit de voci, care strigau neîncetat în limba ruteană: / „Veniţi şi ne mântuiţi! Voi sunteţi mântuitorii noştri, pentru voi suferim chinurile temniţei!”. / Erau bieţii ţărani ruteni din părţile Siretului şi ale Hlibocei, care, de luni de zile, zăceau întemniţaţi, bănuiţi şi denunţaţi fiind că ar fi participat, alăturea cu ruşii, la jafurile în contra ovreilor şi a marilor proprietari. / Colonelul, însoţit de ofiţerii săi şi de doctorul Isopescul, urcă scările tribunalului şi, ajungând la etajul III, unde sunt celulele pentru penitenţiari, fu întâmpinat cu un urlet sălbatec de bucurie din partea celor întemniţaţi, care se grăbiseră să spargă uşile grele şi ferecate. Fură reţinuţi numai cei vinovaţi de omor; şi toţi ceilalţi, peste două sute, fură eliberaţi. Câţiva dintre ei s-au folosit de libertatea neaşteptată şi, în vreme de noapte, au spart şi au jefuit unele locuinţe din Suceava, despăgubindu-se, se vede că pe această cale, pentru necazurile ce au fost îndurat. / În vremea aceasta, cazacii, în mulţime de două sotnii, descălecară şi se înşirară înaintea primăriei, de-a lungul străzii principale. Cazacii, cu priviri crunte, cu cuşme mari şi miţoase, cu iataganele lungi la brâu, erau un aspect îngrozitor, dară totodată şi neobişnuit de atrăgător. Populaţia Sucevei, curioasă ca şi pretutindeni, uită într-o clipă de frică şi de groază şi umplu strada şi parcul larg din preajma primăriei. / Colonelul, sosind la primărie şi aflând de cele întâmplate, fu cuprins de o furie turbată. El declară că va da foc oraşului şi că-l va prăpădi, dacă, până într-un ceas, nu va fi de faţă cazacul omorât şi acela care l-a omorât. / S-au împrăştiat cete de cazaci să facă cercetare, spre a le da de urmă. Au năvălit prin case, au lovit cu stratul puştii, au biciuit cu nagaica, au furat şi jefuit, însă cazacul omorât nu era nicăieri. / Trecu un ceas de groază. Comandantul, în mânia-i nepotolită, dădu ordin să se dea foc oraşului. Se făcu începutul cu edificiul cel mai apropiat, casa proprietarului Barber. Harnicii cazaci intrară în ea, aruncând mai multe bombe incendiare, şi, într-o clipă, interiorul edificiului era cuprins de flăcări. Comandantul, în extaz de furie şi de nerăbdare, dădu zor. Atunci, ofiţerii, cu lovituri de nagaică, îi grăbiră pe cazaci să spargă cu bolovani ferestrele edificiului, ca focul mistuitor, hrănit de curent, să-şi isprăvească opera nimicitoare. / Bietul reprezentant provizoriu al oraşului, doctorul Samuil Isopescul, căzu în genunchi înaintea comandantului, implorându-l de milă. În acest moment, sosi vrednicul paroh al oraşului, părintele exarh Mihai Sârbu, care reuşi, împreună cu d-nul Isopescul, să îmblânzească furia comandantului, făcându-l să înţeleagă că nimicirea oraşului prin foc ar fi cea mai mare urgie pentru populaţiunea creştinească, nevinovată şi, de aceea, neresponsabilă pentru cele întâmplate. / Comandantul Syczen (Şîşkin) se îmblânzi, în sfârşit, şi îngădui să se stingă incendiul care luase dimensiuni îngrijitoare. Era pe la 5 ore, când comandantul ordonă ca să vestească populaţiuni că, a doua zi, duminecă, la 8 ore dimineaţa, se va bombarda şi nimici întreg oraşul dacă, până atunci, nu i se vor preda cazacul, pe care-l credea omorât, şi pe acela care l-a omorât. Mai impuse, apoi, o contribuţie de 10.000 coroane, 600 pâini, 250 kg de zahăr, 10 kg de ceai, 6 kg de vaselină şi ceru ca, a doua zi, să fie întâmpinat de reprezentanţii oraşului, cu un steag alb de mătase, pe care să fie inscripţia românească „Suceava”. Apoi, cazacii încălecară şi ieşiră cu toţii din oraş, retrăgându-se în cartierul lor, de la Şcheia. / Între cei ce refuzaseră de a se refugia din oraş era şi deputatul d. Dr. Euseb Popovici, care făgăduise cetăţenilor săi că nu-i va părăsi în aceste momente grele. Aflând deputatul Popovici despre cele întâmplate, prevăzu primejdia ce ameninţa oraşul şi luă asupra-şi sarcina grea de a pregăti totul ce e posibil pentru a delătura dezastrul ce părea inevitabil. El întruni, în grabă, pe puţinii consilieri comunali care se mai aflau în oraş. Aceştia încredinţară consilierului Voronca cârma oraşului, de astă dată atât de grea şi atât de puţin ademenitoare, şi hotărâră ca, a doua zi, dimineaţă, reprezentantul oraşului, întovărăşit de parohul Sârbu şi de deputatul Popovici, să se prezinte la 6 ore în cartierul general al cazacilor, în Şcheia, spre a solicita, în numele oraşului, milă şi cruţare. / Iată ce ne împărtăşeşte deputatul Popovici despre această interesantă expediţiune: / „La orele 5, am fost gata de plecare. Afară, întuneric, ceaţă şi rece. Nicicând nu mi s-a părut o cale atât de grea. Eram pregătit că vom fi insultaţi şi trataţi cu brutalitate; însă conştiinţa că este pusă în cumpănă soarta Sucevei oţeleşte puterile, calmează nervii şi umple sufletul cu un sentiment de hotărâre şi paşnică resemnare. Sosesc trăsurile. Iau loc în trăsura dintâi, împreună cu parohul Sârbu, un credincios prieten din copilărie, cu care împreună am petrecut multe clipe bune şi grele. / „Greu ţi-a merge, părinte Mihai!, i-am zis cam în glumă, dar şi cam în serios”. / „Ce-o vrea Dumnezeu!”, mi-a răspuns şi am pornit amândoi tăcuţi, în capră cu vizitiul şi cu sergentul Niga, care ţinea în mână flamura albă de mătase, ce fâlfâia cu un zgomot sfâşietor în vântul de gheaţă al dimineţii. / În trăsura a doua, ne urmă noul primar al oraşului (Voronca), însoţit de lipovanul Nichitovici, un bărbat isteţ şi cuminte, care avea să ne servească drept tălmaci. Când am cârmit de pe şoseaua principală, în drumul care duce la Şcheia, amurgul dimineţii începu a se lumina. De-a lungul drumului, erau înşirate santinele de cazaci, care salutau milităreşte, văzând cavalcada cu stindardul păcii. / În fund, pe la casele din marginea satului, se zăreau cai căzăceşti legaţi de garduri şi cazaci cari îşi terminau toaleta şi aşezau şeile. / Am intrat în curtea boierului Aritonovici. Pe sub molizii crenguroşi, din întinsa grădină erau adăpostiţi caii frumoşi ai ofiţerilor şi mulţimea de cazaci, care se mişca în tăcere; înveliţi în mantalele lor lungi şi mohorâte, dădeau întregului un aspect neobişnuit şi straniu. / Furăm întâmpinaţi de un ofiţer mai în vârstă, înalt şi spătos, cu o barbă sură bine îngrijită, cu ochi vioi şi blânzi, care parcă înviorau faţa cu trăsăturile ei energice de păreau săpate în marmoră. El ne conduse în sala castelului şi ne invită să aşteptăm puţine momente, până va sosi polcovnicul. Peste 20 de minute, acesta intră şi părea satisfăcut să ne vadă atât de timpuriu în cartierul său. / Colonelul Syczen (Şîşkin) e un bărbat de statură mijlocie, în vârstă cam de 60 de ani. Înfăţişarea şi gesturile sunt distinse. Trăsăturile feţei sale vorbesc de oboseală şi în privirile lui pare că ceteşti o jalnică melancolie, prevestitoare a apropiatului sfârşit ce l-a aflat pe câmpul sângeros de luptă din preajma Mestecănişului. / El ne-a întins fiecăruia mâna cu prietenie şi, după ce a ascultat rugămintea ce i-am făcut, a răspuns cu blândeţe, însă totodată cu amărăciune, că este adânc indignat de întâmpinarea ce s-a făcut ostaşilor săi, întâmpinare care loveşte în cel mai elementar principiu al umanităţii şi dreptului internaţional, că este însă convins că populaţiunea creştină din Suceava nu are nici o vină. El declară, apoi, că este hotărât să cruţe oraşul, în care nu a mai rămas decât populaţie creştină, că renunţă la contribuţia de 10.000 coroane şi, în urmă, ne provoacă să dispunem să se tragă clopotele, ca populaţia creştină să se poată închina după cuviinţă şi după legea strămoşească, ca să poată dobândi ajutorul şi îndurarea lui Dumnezeu în aceste vremuri de grea cumpănă. / Ieşind din castel, ne-a însoţit până la trăsură un tânăr şi chipeş locotenent siberian, care mi-a zis, la despărţire, într-o nemţească cam scrântită: „Auf Wiedersehen in Budapest!”. / Aveam deplină nădejde că nu ne vom întâlni la Budapesta, cel puţin nu în gândul inimosului cazac. / Erau 8 ore când delegaţiunea s-a întors în oraş. Strada principală era înţesată de lume, care aştepta cu nerăbdare să audă ce soartă li se pregăteşte. Inimile se liniştiră, pentru a fi cuprinse, peste scurt timp, de grija şi groaza zilelor ce aveau să vină. / După 8 ore, sosi şi polcovnicul în oraş, însoţit numai de adjutantul său. În strada principală, se întreţinu cu lumea adunată şi o îndemnă să fie liniştită, să-şi păstreze însă bine banii şi odoarele, căci bravii săi cazaci au totdeauna nepotolită poftă de asemenea lucruri. S-a oprit, apoi, dinaintea primăriei şi a fost surprins a nu-l afla pe doctorul Isopescul, precum le fusese vorba cu o zi mai înainte. Bravul salvator al oraşului (Samuil Isopescul), îngrozit de cele întâmplate şi de chinurile ce le suferise familia sa, se hotărâse să renunţe la cinstea acestei întâlniri şi părăsise, cu ai săi, oraşul în puterea nopţii”[108]. / „Cea mai mare parte a teritoriului Bucovinei era ocupată de ruşi, viaţa sub ocupaţie având nostimadele ei, precum cea relatată de fotograful Benno, despre înţelegerea dintre şeful comenduirii ruseşti din Suceava, maiorul Zadorin, şi inspectorul de poliţie din Burdujeni, ca să li se permită soldaţilor ruşi, în grupuri mici, să viziteze paşnicul şi pitorescul târg moldovenesc. „Zilnic, deci, treceau câte trei-patru ruşi, din Iţcani, la Burdujeni. Duminica trecută, trei soldaţi ruşi au sosit în localitate, unde a avut loc o nuntă ţărănească. Cu această ocazie, fiind şi ei invitaţi (o confirmă şi o fotografie din „Gazeta Ilustrată”, publicate de Benno, autor şi al ştirii din Adevărul”), au chefuit toată ziua şi, seara, la întoarcere, s-au luat la ceartă, apoi la bătaie, lângă vama noastră. Deodată, unul a scos un cuţit din buzunar, înjunghiind pe un camarad al său. Într-o stare muribundă, rănitul a fost transportat la spitalul din Suceava, iar criminalul a fost arestat. Azi, când mă aflam în Suceava, am fost înştiinţat că soldatul rus rănit a murit… / Pe neaşteptate, însă, în această acalmie suceveană vine vestea că, în seara zilei de 23 ianuarie (5 februarie stil nou – n.n.), maiorul Zagorin ar fi primit ordin să părăsească oraşul şi să-şi ducă trupele la Cernăuţi. Drept consecinţă, „toată noaptea, pe şoseaua Iţcani-Suceava, s-au transportat trupe şi muniţii. Înainte de plecare, maiorul Zagorin şi-a plătit hotelul şi şi-a luat rămas bun de la cunoştinţe”[109]. / „Austro-ungarii ocupă Noua Suliţă. Gara Burdujeni. Un funcţionar vamal din Cernăuţi, sosit la prefectura din Suceava, comunică că, vineri, 27 februarie vechi, noaptea, austro-ungarii au ocupat Noua Suliţă şi teritoriul până la graniţa Basarabiei. Până în prezent, ştirea oficială n-a sosit, încă, la prefectura din Suceava, aşa că dau acestea sub cuvenita rezervă” [110]. / În presa bucovineană, din vara anului 1915, şirurile de morţi încep să se ivească aidoma unor năluciri duioase, spulberând aşteptări, disimulate sub „manifestări patriotice”, precum cea de miercuri, 23 iunie 1915, din Suceava, când, în cinstea cuceririi Lembergului, şcolile au fost închise, iar „tineretul a ieşit în conduct festiv, până înaintea Palatului Administrativ, unde directorul Liceului greco-ortodox, dl Constantin Procopovici, şi consilierul aceluiaşi institut, Dr. Orest Tarangul, nobil de Valea Uţei, au ţinut alocuţiuni înflăcărate, la care a răspuns prefectul districtului, Dr. R. Korn. În seara aceleiaşi zile, s-a aranjat, din partea cetăţenimei, un frumos conduct de torţe, condus de noul girant al afacerilor orăşeneşti, dl consilier guvernial i. r. Visarion Gribovschi”. Joi, 24 iunie, alte manifestaţii patriotice, la Liceul de copile din Suceava, iar la această „înălţătoare serbare şcolară, conducătorul acestui institut, dl deputat Dr. Euseb Popovici, a desfăşurat, în faţa elevelor liceului şi a corpului didactic, adunaţi în umbroasa curte a edificiului, însemnătatea acestui eveniment, care reprezintă punctul de culminaţie în victorioasa ofensivă a armatelor aliate austro-ungare”. / Din 22 iunie, reprezentanţa comunală a Sucevei fusese dizolvată de către Guvernul provincial. În scaunul lui Franz Ritter Des Loges, care fusese primar al Sucevei vreme de 23 de ani, urcase, mai întâi, Dr. Ion Luţia, care a murit după doar două luni, treburile comunale fiind preluate de inginerul Leo de Fuchs şi de consilierul Epaminonda Voronca. „Pe timpul ocupaţiei ruseşti, din 2 ianuarie, până în 5 faur, consilierul Epaminonda Voronca a întrunit, în persoana sa, întreaga autoritate administrativă, judiciară şi poliţienească pentru întreg oraşul şi districtul”[111]. / În 31 iulie, se încheiase anul şcolar la Liceul de copile din Suceava (cursurile fuseseră întrerupte odată cu venirea ruşilor, în 20 decembrie 1914, şi reluate după plecarea lor, la 1 martie), după ce, „la examenul de maturitate, au reuşit cu succes bun 21 eleve, între acestea 5 cu escelinţă, dintre care 3 românce”, Gimnaziul greco-ortodox din Suceava urmând să-şi încheie cursurile în 31 august 1915. Corpul didactic al Gimnaziului româno-german i. r. din Rădăuţi organizase, pentru 18 august, ora 11, „serbarea patriotică „Ţintuirea Buzduganului”, în sala festivă a Casei Germane, din incidentul zilei natale a prea Înălţatului nostru Împărat Francisc I”. Cuvântul de deschidere a fost ţinut de directorul gimnaziului, Leonida Bodnarescul, elevul Ilie Păscariu a recitat poezia „În spital”, de George Coşbuc, iar corul gimnazial, dirijat de Tiron, a cântat „Pe-al nostru steag”, de Ciprian Porumbescu, şi „Wacht au der Donau”, iar elevii Traian de Volcinschi şi Traian Cârstean au recitat „Im Feldspital zu Verona”, de Hermann von Gilm, şi, respectiv, „Ura, ura, Austria!”, de Vasile cav. de Kalmuţchi.  / Bucovinenii erau impresionaţi, de Ziua Împăratului, şi de moartea de erou a poetului şi sublocotenentului Pavel Scripcar, din Tereblecea, care, la asediul Lemberg-ului, în 27 iulie 1915, conducându-şi subordonaţii din Regimentul 41 de Infanterie, care purta numele arhiducelui Eugen, s-a prăbuşit pentru totdeauna[112]. În 20 iulie, căzuse, tot în Polonia, absolventul Gimnaziului din Suceava, Constantin Petruc, cadet în Regimentul 24 de infanterie şi fiul preotului din Vilaucea, Toader Petruc. / La Suceava, în seara de 17 august 1915, „cetăţenimea Sucevei a inaugurat serbarea patriotică prin un frumos conduct de torţe, care a străbătut, în sunetul muzicii, calea principală a oraşului, până în dreapta Palatului Administrativ, unde reprezentantul Primăriei, consilierul guvernial V. Gribovschi, a vorbit în limba germană, iar parohul Mihai Sârbu, în cea românească, aducând, în numele cetăţenimii, omagiile de credinţă şi supunere pentru Maiestatea sa Împăratul. A răspuns prefectul Dr. Korn, iarăşi în amândouă limbile, mulţămind oraşului pentru frumoasa manifestare patriotică. / A doua zi, după săvârşirea serviciului divin, marele comitet de dame, pus sub conducerea iscusită a neobositei doamne Dr. Korn, soţia prefectului, s-a început activitatea, după un plan perfect de bine chibzuit şi admirabil executată. Doamnele şi domnişoarele societăţii sucevene, începând de la cea mai fragedă vârstă, traversau străzile oraşului, cu panere pline de flori mirositoare, cu zâmbetul pe buze şi cu ochii învăpăiaţi de misiunea patriotică, şi, pe nemică de ceas, panerele se deşertau şi cutiile se umpleau de monede mari şi mărunte, oferite, cu drag, de orişicine, care nu putea rezista fie unui zâmbet drăgălaş, fie privirilor rugătoare din doi ochi sclipitori, fie, în urmă, din propriul îndemn al sentimentului său patriotic. Panerele cu flori s-au umplut de multe ori şi tot de atâtea ori fură golite de publicul însufleţit; ştia, doară, fiecare că banul cheltuit astăzi este hărăzit să aline durerile şi să tămăduiască rănile fraţilor ce sângeră pe câmpul de luptă, pentru tron şi patrie. / Serbarea s-a încheiat cu un concert festiv, la care au cooperat, cu asemenea virtuozitate, Societăţile de cântare „Musikverein” şi „Ciprian Porumbescu”. / Succesul material ţine cumpăna succesului moral, căci peste 9.000 de coroane se vor împărţi între societăţi umanitare, care-şi închină munca alinării rănilor şi durerilor pricinuite de război”[113]. // Încă un obol cumplit adus monarhiei austro-ungare îl reprezintă înrolarea liceenilor din „clasele a şasea, a şaptea şi a opta” (născuţi între anii 1894-1896, deci cu vârste cuprinse între 19 şi 21 de ani) ale Gimnaziului greco-ortodox din Suceava, care „asentaseră” (recrutaseră – n. n) încă din timpul anului şcolar 1913/1914 şi pe care „Viaţa Nouă”[114] îi încredinţează paginilor sale patriotarde „ca document”, cu nume şi prenume, dar numai pe cei din „Secţia Română”. Pe clase, „lista elevilor înrolaţi în armată, în anul şcolar 1914/1915, spre a fi duşi în război”, cu cei din clasele mici aşteptându-şi rândul la moarte, arată astfel: / Clasa III: Mihai Bodnariuc, Ion Butnar, Alexandru Jauca, Georgie Reuţ. / Clasa IV: Ştefan Berariu, Ioan Botuşan, Ştefan Cioban, Ion Ciudin, Ion Ghiuţă, Constantin Greculesi, Constantin Popovici, Nicolae Şerban, Vasile Tcaciuc, Toader Varteniuc. / Clasa V: Zamfir Andrieş, Vasile Apetrei, Ilarie Avram, Gavril Bârgăuan, Scarlat Capră, Dumitru Cniş, Vasile Corniciuc, Constantin Cozma, Dumitru Drăgoiu, Mihai Filipiuc, Vasile Hapca, Trifon Hladiuc, Constantin Hucan, Ion Marginean, Ion Mihalec, Gavril Muntean, Traian Nahaiciuc, Silvestru Olariu, Ion Oniga, Andreiu Paicu, George Petriuc, Orest Sorocean, Vasile Strilciuc, Ion Truşcan, Ieremie Turculeţ. / Clasa VI: George Andrieş, Nicolae Baiţan, Silviu Balan, George Bandol, Cosma Bucatar, Ştefan Cosovan, Radu Dan, Silvestru Galan, Ion Gavriloaie, Ştefan Larionescu, Constantin Lucescu, Aurel Luţa, Pancratie Marcean, Anton Moroşan, Loghin Oltean, Victor Onuleac, Grigore Panţir, Ion Paşcan, Ilie Petriuc, Toader Pohoaţă, Petru Popescu, Pavel Scolobiuc, Ilie Scripcar, Silvestru Strugar, mihaiu Tanasă, Gavril Ţibu. / Clasa VII: Pavel Berar, Arcadie Bocancea, Anton Bontuş, Toader Carliciuc, Leonte Cucu, Leon Curiş, Ilie Dan, Mihai Dorofteiu, Ladislaus Frankewicz (romano-catolic), Anton Gorcea, Constantin Ignătescu, Ştefan Larionescu, Calistrat Morariu, Mihaiu Morariu, Vasile Moţpan, Ion Onufreiciuc, Ion Prelipcean, Constantin Procopovici, George Puha, Dumitru Sahlean, Eusebie Scripcariu, Petru Senciuc, Ion Simonovici, Anton Ungureanu. / Clasa VIII: Armenag Andruşca (armeano-ortodox), George Beleca, Mihaiu Boca, Constantin Botezat, Dimitrie Bucevschi, Lazăr Chihulcă, Simion Chiriliuc, Victor Colesniuc, Pavel Floare, Modest Gafencu, Valerian Gorcea, Modest Isopescu, Ion Lazurca, Constantin Lucaciu, George Moldovan, Zamfir Nicoară (din Rus-Plavalari, cel care a fost împuşcat, împreună cu Dumitru Catană,  în toamna anului 1916, la Satulung, lângă Săcele, pentru că a refuzat să tragă în ostaşii români – n. n.), Isidor Oanea, Nicolae Paşcovici, Silvestru Păuş, Simion Pentiuc, Alexandru Pohoaţă, Amfilochie Popovici, Leon Popovici, Ion Prelipcean, Vasile Puiu, George Ujeniuc, Constantin Vlad, Silviu Voloşciuc, Ion Voloşin, Octavian Zopa, Nicolae Zugrav”[115]. // Urmând exemplul Vienei, care iniţiase „Ţintuirea ostaşului ferecat”, şi al Berlinului, unde „s-a construit din lemn o statuie uriaşă a generalului Hindenburg, pe a cărui suprafaţă se pot bate 20 milioane de ţinte”, colectându-se, astfel, 20 milioane de mărci, Suceava, „din iniţiativa unui comitet aranjor al serbării, compus din neobositul prefect Dr. Korn, Preşedintele Tribunalului Dr. Handl, girantul oraşului, consilierul guvernial V. Gribovschi, şi profesorul gimnazial Dr. Orest de Tarangul” a pus să se facă „un product, lucrat cu multă artă, din lemn de tei, de cunoscutul maestru Vasile Buliga din Câmpulung”, după care a trecut la organizarea de colecte publice. Mai întâi, la Suceava, în 4 octombrie 1915, când, „după săvârşirea serviciului divin, lumea oficioasă, însoţită de un public mare, s-a adunat în frumosul cort, ridicat în faţa intrării în Palatul Comunal (actualul Palat Administrativ – n. n.). După defilarea batalionului de miliţieni, în fruntea cărora păşea muzica funcţionarilor de la Calea Ferată Iţcani, noul girant al oraşului a relevat (pauză de cenzură – n. n.) însemnătatea acestei zile patriotice şi scopul umanitar urmărit prin ţintuirea buciumului, în care se simbolizează strigătul de luptă din trecutul istoric al acestei ţări. Sfârşind cu uralele însufleţite, la adresa Majestăţii Sale a Împăratului, a urmat ţintuirea, făcând începutul prefectul districtului, Dr. Korn, care a bătut cea dintâi ţintă, în numele protectorului acestei serbări, al Preşedintelui Ţării, contele Meran. Venitul realizat într-o singură zi a trecut suma de 2.000 coroane” [116]. // În 30 octombrie 1915, pe câmpul de luptă, au primit medalii pentru vitejie şi luptătorii bucovineni ai Regimentului nr. 41 Infanterie „Arhiducele Eugen”, şi anume: / Medalia de argint, clasa I: stegarul Claudiu Isopescul, sergenţii Teodor Ihnatuş şi Constantin Chifan, corporalii George Iurescul şi Nichifor Porcu. / Medalia de argint, clasa II: stegarii Modest Isopescul şi Ioan Rusu, cadeţii Nistor Sahlean şi Dionisie Tonigar, sergenţii majori Ioan Gabor şi George Baiţan, sergenţii Silvestru Hasna, Vasile Grigorean, Teodor Cernuşca, Alexa Seniuc, Dumitru Sauciuc, George Baiţan, Petru Moroşan, Pamfil Schipor, Gavril Obreja, Arsenie Schipor, Vasile Grigorean; corporalii Vasile Olar, Constantin Nicolaescu, Ştefan Vasca, Procop Rotar; fruntaşii Gavril Vicol, Ilie Opaiţ, Ioan Galaţan, Iosif Buznean, Filip Bojescul, Petru Fedoriuc; infanteriştii Grigori Palaghian, Mihai Greciuc, George Badaluţă, George Catargiu, George Ursulean, Ioan Reguş, Vasile Cenuşă, Ilie Coroviac. / Medalia de bronz: sergenţii Artemie Păduche, Vasile Solonar, Vasile Buraciuc, Dumitru Gorce şi Petru Belibou; corporalul George Popa; fruntaşii Ilarion Paladiuc, Constantin Schipor, George Ursulean, George Drehluţă, Niculai Burla; infanteriştii Constantin Grigorciuc, Vasile Schipor, Pavel Balan, Dionisie Obreja, Ilie Coroamă, Ciprian Burac, Vasile Coca, Alexandru Petraşciuc, Leonti Timiuc, George Cozaciuc, George Popovici, Alexandru Gorcea, Simion Istratoaie, Alexandru Tofi, Dumitru Obreja, George Drehluţă, George Ilie, Gavril Vencu, Victor Frunză, George Mironiuc; servitorii de ofiţeri Dumitru Andrişan, Ion Hostiuc, Michai Cârdei[117]. / alţi români bucovineni, decoraţi, pentru vitejie, cu medalii au fost: / Crucea de aur pentru merite, cu coroană: medicul Iuliu Malinaşiu. / Crucea pentru merite militare, clasa a III-a, au fost: Octavian cavaler de Grecul, căpitan la Regimentul 41 Infanterie, Octavian Coca, sublocotenent la Regimentul 22 Glotaşi, şi Dumitru Socolean, sublocotenent de rezervă la Regimentul 41 Infanterie. / „Recunoştinţă prea înaltă de laudă pentru ţinută vitejească, dovedită în faţa duşmanului”, au primit: Isidor cav. de Manescul, sublocotenent la Regimentul 22 Glotaşi, Alexa Bendas, sublocotenent la Regimentul 27, Onofrei Nichitoi, sergent la Regimentul 22 Glotaşi, şi George Lupu, sublocotenent la Regimentul 22 Glotaşi. / Medalia de argint, clasa I-a, le-a fost decernată luptătorilor: Nichifor Ivanovici, din Valea Seacă, sergent major la Regimentul 41 Infanterie, Ştefan Coclici, sergent major la Regimentul 22 Glotaşi, Chirilă Cornea, corporal la Regimentul 22 Glotaşi, Procopie Gherasim, fruntaş la Regimentul 22 Glotaşi, şi Nicolae Bodnariuc, infanterist la Regimentul 22 Glotaşi. / Crucea pentru merite preoţeşti, clasa a II-a, pe panglică alb-roşie, pentru ţinută gata de jertfă, dovedită înaintea duşmanului: Adrian Bodnărescu, capelan militar la Regimentul 22 Glotaşi. / Medalia de argint pentru vitejie, clasa a II-a: Alexandrul Sidorescul, sergent la Regimentul 22 Glotaşi, Vasile Moroşan, infanterist la Regimentul 22 Glotaşi, George Croitor, sergent major la Regimentul 22 Glotaşi, Toader Buzdugan, corporal la Regimentul 22 Glotaşi, Constantin Logigan, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, George Irimescul, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, Silvestru Cojocar, corporal la Regimentul 22 Glotaşi, Tănasă Tcaciuc, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi. / Medalia de bronz pentru vitejie: Dumitru Popovici, sergent major la Regimentul 22 Glotaşi, George Albu, din Capu Câmpului, corporal la Regimentul 22 Glotaşi, Ananie Cucu, fruntaş la Regimentul 22 Glotaşi, Petru Ursu, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, Ilie Grămadă, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, George Mândrilă, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, Petru Crăciun, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, Nicolae Ungurean, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, Vasile Petreşan, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, Ion Buzic, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, Pavel Bilan, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi şi Dănilă Lehaci, glotaş la Regimentul 22 Glotaşi, toţi din „batalionul de voluntari români, de sub comanda căpitanului Roman”[118]. / Decernarea de medalii a continuat cu o altă listă de încrâncenaţi apărători ai unui mod de viaţă şi de civilizaţie european: / Medalia de argint, casa I: sergentul de jandarmerie Nicolae Gavrileţ; vicesergentul major de jandarmerie Alexandru Bodnărescul, vicesergentul major de jandarmerie Vasile Găitan, vicesergentul major de jandarmerie Nicolae Rusnac, vicesergentul major de jandarmerie, comanda de jandarmi nr. 13, Prepeliţă, sergentul major Nicolae Olăreanu, Regimentul 22, sergentul Dumitru Coroamă, Regimentul 22, vicesergentul major de jandarmi Ioan Procopovici, comanda de jandarmii nr. 13, sergentul George Andrişan, Regimentul 22, sergentul Ion Roman, Regimentul 22. / Medalia de argint, clasa a II-a: glotaşul Nicolae Pleavă, Batalionul 22 Glotaşi, corporalul Eusebie Popovici, infanteristul Filimon Capră, sergentul Grigorie Latiş, infanteristul George Grămadă, infanteristul Grigorie Buta, infanteristul Miron Hogea, corporalul George Petruc, jandarmul Iuon Niţu, la gara Hatna, vicesergentul major Petru Vacareanu, comanda de jandarmi nr. 23, sergentul Toader Rusu, Regimentul 22 Glotaşi, caporalul Nicolae Morar, Regimentul 22 Glotaşi, infanteristul Dimitrie Chirilă, Regimentul 22 Glotaşi, infanteristul Georgi Cota, Regimentul 22 Glotaşi, infanteristul Arefta a Paraschii, Regimentul 22 Glotaşi, cadetul Toader Fl. Floriştean, Regimentul 22 Glotaşi, serventul major de voluntari Daniil Bodnar, sergentul George Câmpan, Regimentul 22 Glotaşi. /  Medalia de bronz: vicesergentul major Ifrim Cuciurean, glotaşul Dumitru Timeş, glotaşul Onofrei Buburuzan, corporalul Nicolae Costiuc, corporalul George Bujeniţă, infanteristul Toader Popa, sergentul de glotaşi Ilie Criţan. / Recunoştinţă prea înaltă de laudă: locotenentul Dumitru cavaler de Goian, Regimentul 22 Glotaşi[119].

1916: Anul 1916 debuta, în planul demagogiei patriotarde sucevene, cu înfiinţarea Societăţii i. r. „Crucea de argint”, sucursală a celei din Viena, la care „taxele sunt, pentru membrii ordinari, cel puţin 3 coroane, anual, pentru cei sprijinitori, 10 coroane. Membrii binefăcători solvesc, o dată pentru totdeauna, cel puţin 100 coroane – cei fondatori, 500, iar ctitorii, 1.000 coroane”. Calitatea de membru al acestei societăţi, ca şi a celor existente de multă vreme, conferea un anume statut social, un nivel al parvenirii comunitare, în condiţiile în care liderii ei erau cele mai importante personalităţi administrative. „Consilierul guvernial Dl Visarion Gribovschi a convocat, pentru luni, 17 ianuarie, orele 5 post-meridian, în Palatul Municipal din Suceava, o convorbire prealabilă, la care au participat 17 persoane, între care prefectul Dr. Robert Korn, prezidentul Tribunalului Dr. Alfred Handl, preotul greco-catolic Hlibowicki, directorul gimnazial Constantin Procopovici, primarul din Iţcani Hellman şi alţii. Profesorul Dr. Orest de Tarangul a raportat asupra însemnătăţii şi organizării acestei instituţiuni, remarecând că, chiar şi în aceste momente, ne pătrunde o adiere de pace”. Societatea era, deci, ca şi făcută, iar „între membrii binefăcători, cu taxa de 100 coroane, s-a anunţat şi vrednicul vicar protopresviteresc părintele Mihai Sârbul”[120]. Dovadă că preoţia întotdeauna a adus bani cu nemiluita. Noi recrutări erau anunţate pentru perioada 3-5 februarie n. 1916, comisia pentru recrutări funcţionând în sediul Magistratului din Cernăuţi[121]. / În Bucovina, ruşii ocupaseră Toporăuţii şi Rarancea, încă din 10 iunie 1916, iar în ziua următoare, se îndreptau spre Mahala şi Cernăuţi. De la Boian, tunuri grele japoneze, de 329 mm, coordonate de ofiţeri japonezi şi francezi, bombardau Cernăuţii, iar populaţia Bucovinei o apuca, în grabă, pe calea pribegiei. În timpul ofensivei ruseşti, flancul stâng al armatelor generalului Keller a pătruns pe teritoriul românesc, distrugând Mamorniţa şi ucigându-l pe grănicerul Nicolae Luxandra. / La Suceava şi la Iţcani, locuitorii au fost treziţi, cu darabanele, în timpul nopţii şi sfătuiţi să-şi ducă vitele spre Dorna, pentru că năvălirea rusească nu mai poate fi stopată. La Iţcani a sosit un tren din Cernăuţi, burduşit cu refugiaţi. „Bucovina e cuprinsă de panică”[122]. // În Suceava, ruşii au ajuns, din nou, în dimineaţa zilei de 22 iunie 1916. Gara Burdujeni era blocată cu sute de vagoane austriece şi germane, aduse din Iţcani. „În aceste vagoane, austriecii şi-au adus tot materialul lor rulant de Căi Ferate, cât şi depozitele de cereale şi provizii. Alte sute de vagoane aşteaptă îmbarcarea nenorociţilor refugiaţi”. Trenurile dinspre România, pentru Burdujeni, erau nevoite să oprească în câmp, în vecinătatea Merenilor, pentru că exodul refugiaţilor, care începuse de luni, 19 iunie, se soldase cu blocarea gării cu şapte mii de pribegi. „Avansarea vertiginoasă a ruşilor a surprins nu numai populaţia, dar chiar autorităţile au fost înşelate asupra apropierii ruşilor. De la Rădăuţi, de la Hatna, în special de la Suceava – unde prefectul judeţului, Dr. Robert Korn, a liniştit populaţia, zicând că ruşii sunt departe şi nu nevoie de refugiu –, la apropierea neaşteptată a ruşilor, populaţia înspăimântată a fugit, năvălind pe teritoriul nostru. Aici, din ordinul superiorilor, întreaga populaţie a fost primită cu bunăvoinţă şi autorităţile, în frunte cu inspectorul Siguranţei Cămărăşescu, poliţaiul Aurel Ghenea, comisarul special Zdrafcu, căpitanul Topor, şeful jandarmilor din Botoşani, şi-au dat toată osteneala ca refugiaţii să fie adăpostiţi şi, făcând la populaţia din Burdujeni, să vină cu ce va putea. / Sărmanii nenorociţi au fost adânc mişcaţi de purtarea autorităţilor noastre, cât şi de mărinimoasa primire a populaţiei din Burdujeni. În acelaşi timp, un comitet din oraşul Botoşani a trimis ajutoare şi alimente, pentru a putea îndestula atâtea guri flămânde şi însetate. Transportul acestor nenorociţi s-a început în prima zi, trimiţându-se 31 de vagoane numai cu funcţionari austrieci. În urmă, au plecat alte transporturi, în 60, 70 şi 90 de vagoane austriece şi române, îngrămădindu-se tot ce putea în vagoane, începând cu cele de la clasa I, până la vagoanele de marfă, închise sau deschise. Plecau nenorociţii, îngrămădiţi ca sardelele, spre Palanca, neştiind ce soartă îi aşteaptă acolo. / Miercuri, 21 iunie 1916, la amiază, mai întâi a fost zărit un aeroplan rus, survolând deasupra Sucevei, iar după o oră, „prima patrulă rusească, compusă din 24 de cazaci, şi-a făcut apariţia în faţa Burdujenilor, pe şoseaua Iţcani-Suceava; imediat, a urmat o altă patrulă, de 100 soldaţi din cavalerie, care, intrând în Suceava, au preluat oraşul din mâinile noului primar, preotul român Sârbu. În oraş, au făcut câteva cumpărături, după care s-au îndepărtat. Se aşteaptă grosul armatei de infanterie şi artilerie, care urmăreşte armata austriacă, retrasă toată în munţi… Ruşii au capturat un întreg convoi de muniţii, la Şcheia, iar la Cacica au capturat 8 vagoane cu reflectoare şi 40 de vagoane cu sârmă ghimpată”[123]. În comunicatul de presă austriac, se vorbea despre o respingere a ruşilor la Gura Humorului, spre seara zilei în care a fost ocupată Suceava. În noaptea zilei de 22 iunie, ruşii au ocupat şi satul şi vama Buneşti, pe care, din neatenţie, au distrus-o cu un obuz. „Peste două sute de familii austriece, în majoritate femei şi copii, s-au refugiat pe teritoriul nostru, dintre Buneşti şi Cornu Luncii. Jalea şi mizeria acestora e mare. S-a format, îndată, în oraş (Fălticeni – n.n.), un comitet de ajutorare. Nenorociţilor fugari li s-au trimis alimente, tutun şi altele. Între fugari, se află şi soţia primarului Sucevei, doamna doctor Duju. Tot ieri, s-au predat grănicerilor noştri peste 120 de soldaţi austrieci şi 6 ofiţeri, dintre care 4 sublocotenenţi şi 2 locotenenţi. După dezarmarea lor, au fost aduşi în oraş. Soldaţilor li s-a dat masa la cazarma Regimentului 56 Infanterie, iar ofiţerilor, din ordinul domnului colonel Neculcea, comandantul Regimentului 56 Infanterie, li s-au pregătit, la Hotelul Regal Ghimpoci, o bogată masă şi un frumos dormitor. Primirea pe care le-a făcut-o dl colonel Neculcea a impresionat mult pe ofiţerii austrieci, care au mulţumit cu recunoştinţă”[124]. Gura Humorului şi Cornu Luncii erau în flăcări. / În Iţcani, ruşii, care luaseră locul jandarmilor austrieci, se purtau bine cu populaţia, dar prăvăliile rămâneau închise, iar străzile erau pustii. Funcţiona doar berăria lui Fischer, din faţa gării, „unde ruşii vin, mănâncă, beau, plătesc frumos şi se duc”. Abia în 23 iunie 1916, după-amiază, la Iţcani s-au prezentat un maior rus şi zece soldaţi „pentru a lua oraşul în stăpânire. La sosire, a chemat câte un locuitor din fiecare naţiune şi le-a spus ca populaţia să nu fie deloc îngrijorată, deoarece rolul ruşilor nu este să ducă război cu populaţia civilă şi că, în limitele posibilităţilor, va căuta ca populaţia să fie cât se poate de bine tratată şi să nu aibă nimeni de suferit… După aceasta, ruşii au pus stăpânire pe imensa pradă, găsită la staţia Iţcani, şi care se compunea din o mulţime de vagoane cu cereale şi vin. / De la Iţcani, la Suceava, eşti nevoit să treci râul Suceava prin apă, din cauza distrugerii podului de către austrieci. De-a lungul şoselei, nu întâlneşti picior de om. Din când în când, zăreşti, din depărtare, pe câmp, câte un ţăran român bucovinean, care prăşeşte. Ajuns la Suceava, aceeaşi privelişte te întâmpină: oraşul e aproape pustiu. Populaţia rămasă – şi, bineînţeles, majoritatea a rămas – stă ascunsă prin case, deşi nu se vede picior de rus. Dintre magazine, Librăria „Benier” este deschisă, câteva ore, iar Librăria „Şcoala Română” e deschisă toată ziua. / Din patrula rusă, compusă din cazaci, care au intrat, alaltăieri, în oraş, doi au fost necuviincioşi. Au jefuit pe o văduvă de 600 coroane, după care întreaga patrulă s-a retras, îndreptându-se spre munţi. Acum, nu se găseşte nici un rus în Suceava. / Consiliul comunal, ales după plecare autorităţilor austriece, pentru predarea oraşului, se compune astfel: Preşedinte, preotul român Sârbu, iar domnii Max Wurzel, Franz Konig, Voronca – fost primar, Marcus Kramer, Iulius Horn şi Plehot, membri. Consiliul a mai instituit o poliţie de sergenţi de oraş, pentru pază. Consiliul este în aşteptarea unui comandant rus, pentru a-l preda. / Despre lupte, ştirile cele mai precise sunt: ruşii, după ce au ocupat Gura Humorului, au înaintat spre Câmpulung şi, după lupte crâncene în faţa localităţii, au ocupat-o”[125]. / „În judeţele Bucovinei, au fost instituiţi, pe rând, prefecţi ruşi. În judeţul Suceava a funcţionat, un timp, în calitate de „diregător districtului”, un domn Blagonravov. Un timp, a administrat judeţele Rădăuţi, Siret, Suceava şi Gura Humorului, un domn Şablin, care-şi zicea guvernator” [126].

Le Miroir, 17 sept. 1916: Pod provizoriu peste Suceava

1918: În 26 mai 1918, când reapare gazeta „Viaţa Nouă”, Suceava era învolburată de o tragedie locală, petrecută în 23 mai, când, „a izbucnit, în partea de apus a oraşului Suceava, un foc îngrozitor, care, în scurtă vreme, a cuprins şi nimicit şapte obiecte mari din piaţa gării. Întinsa clădire, cunoscută, odinioară, ca „Crâşma din Târgul Vitelor”, cu clădirile din ogradă au fost prima jertfă a focului năprasnic, care a adus la mizerie numeroase familii, ce locuiau în acele case, nimicindu-le tot avutul. / De aici, focul a cuprins frumoasa gospodărie a cetăţeanului Litvinchievici, a trecut, apoi, asupra edificiului gării, pe care l-a distrus cu desăvârşire, împreună cu întinsele magazii, care erau pline de cereale şi vite ale comandamentului militar, şi a nimicit, în urmă, o clădire din ograda doamnei Luţia. Focul a putut lua dimensiuni atât de mari din cauza lipsei de apă. / Suceava are, ce e drept, un conduct de apă, însă rezervoarele erau goale. / Suceava are pompe, însă numai un sigur pompier, care şi el e aplicat ca sergent de stradă”[127]. // În vara anului 1918, nimeni nu se aştepta, la Suceava, la un viitor bucovinean desprins din contemporaneitatea europeană, pe care o reprezenta Austria. Politica reînviase din letargia marginalizării, biserica îşi căuta strategiile imediate, iar ţărănimea, atâta câtă mai supravieţuise războiului, cerea despăgubiri pentru rechiziţiile forţate, din iunie 1916, când doar din Vicovu de Sus, parohia electorală de deputatului Aurel Ţurcanu, fuseseră luate şi scoase din ţară „câteva mii de capete de vite”, valorând „sume de milioane” de coroane. La Suceava s-a redeschis cadastrul, cărţile funciare urmând să fie la dispoziţia publicului, de la 1 iulie 1918[128]. Viaţa părea să-şi intre în normalitate, adică într-un vălmăşag penibil de deşertăciuni sociale şi spirituale, pentru că „voinţa de viaţă trezeşte omenirea din jalnica aiurare, răsplătită cu preţul jertfelor nemărginite; gândul şi inima se îndreaptă, din nou, cu sfială, către acea ţintă măreaţă, ca puterea spiritului să ia în stăpânire sufletele omeneşti, spre a le lumina calea dreptăţii şi adevărului, spre a le călăuzi în dobândirea păcii şi a fericirii, care nu poate fi decât una pentru toate popoarele, pentru întreaga omenire”[129]. / În spiritul pseudo-comunitar bucovinean, se înfiinţase, încă din 29 mai 1918, „Societatea româno ortodoxă împărătesc jubiliară pentru zidirea unei biserici în Viena”, din noul comitet, reînnoit în întregime, pe 2 iunie, făcând parte consilierul aulic Dr. Constantin cav. de Isopescul (preşedinte), consilierul medical Dr. Constantin Mândrilă (vicepreşedinte), supleantul Cornel cav. de Sorocean (secretar), consilierul militar Daniil Poliţia (casier), inginerul Tit cav. de Onciul (controlor), preotul militar Ilie Hociotă (substitut de secretar), protosincelul Pancratie Sidorovici (substitut de casier), consilierul guvernamental Iancu Balmoş (substitut de controlor), membri fără funcţii fiind consilierii aulici Dr. Cornel Chiseliţa şi Teofil Simionovici, iar substituţi: consilierul medical Dr. Ioan Calinciuc, arhitectul Cesar Popovici şi medicul practicant Dr. Mariu Sturza. În comisia de revizuire au fost aleşi consilierul silvic George Sârbu, consilierul suplimentar Teofil Popovici şi locotenent colonelul Grigorie Trailovici. Bucovina încă visa, prin elitele sale, la un dulce epigonism vienez, care le umplea de ridicol. Cei căzuţi, nu pe fronturile austro-ungare, ci pe baricadele unui mod de viaţă şi de civilizaţie, deja erau măturaţi de pe scena istoriei, pentru a face loc laşelor, dar obedientelor elite.

1918: „Readucerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou, de la Viena, la Suceava . S-au împlinit aproape patru ani, de când moaştele Sfântului Ioan cel Nou, din Suceava, au fost aduse la Viena, ca să nu fie luate de duşman, cum se întâmplase în anul 1686, când au fost transportate la Zolkiew, de unde numai cu greu au putut îi readuse, în anul 1783, la vechea mitropolie din Suceava. La sosirea lor în capitală, colonia română le-a ieşit înainte, cu mare şi sărbătoresc alai, şi le-a aşezat, apoi, în capela greco-ortodoxă română. În decursul acestor patru ani, sicriul nu a fost deschis niciodată, dar, cu toate acestea, mulţi soldaţi răniţi, de prin spitalele din loc, veneau să se închine moaştelor, nădăjduind o alinare a durerilor trupeşti şi sufleteşti, şi să audă o slujbă curat românească. Şi mulţi se întorceau cu cea mai caldă rază de mângâiere, pogorâtă în sufletul lor. / În capelă s-a constituit şi un comitet de caritate pentru soldaţii români răniţi, din care făcea parte, ca membru foarte activ şi de ispravă, zelosul şi credinciosul păzitor, de decenii, al moaştelor, care le-a însoţit şi încoace, de curând protosincelul Pancratie Sidorovici. Cu rara sa bunăvoinţă şi dărnicie, şi-a folosit, şi-n locul acesta, toată activitatea, tot timpul disponibil şi toate cunoştinţele sale numai pentru alinarea durerilor şi neajunsurilor celor nevoiaşi, străduindu-se să-i folosească şi fiecăruia, care numai i-a venit în cale. Casa Sfinţiei Sale era loc de întâlnire a celor înstrăinaţi de căminele lor, precum şi a celor care doreau să afle vreo informaţie sau să primească vreun ajutor, şi de tot puţini erau cei care nu ieşeau pe deplin mulţămiţi. Şi din câmpul de luptă, şi chiar din prinsoare, i se adresau sute de soldaţi, ca unui prietin bun, de multe ori fără ca măcar să-l cunoască, şi, dacă pretenţiile lor nu întreceau, cu totul, competenţa şi influenţa părintelui Pancrati, primeau un răspuns satisfăcător sau cel puţin mângăietor. / În 21 iulie 1918, ultima duminică înainte de pornirea moaştelor spre Suceava, Î. P. S. Sa mitropolitul Vladímir de Repta, asistat de arhimandritul mitrofor Manasterschi şi de protosincelul Sidorovici, a oficiat o doxologie pentru M. S. Împăratul şi pentru colonia română care a adăpostit relicvele sfântului, în capela sa. Nouri negri vărsau şiroaie de lacrimi, căci se apropia ziua când scumpa comoară pentru creştinii drept-credincioşi avea să părăsească capitala. Şi cu toată vremea aceasta neprielnică, se adună o mulţime considerabilă de reprezentanţi distinşi ai coloniei şi de soldaţi şi se întruni şi comitetul bisericesc, în frunte cu prezidentul ei, Dr. Constantin cav. de Isopescul-Grecul, care, cu obişnuită bunăvoinţă, a primit şi noua sarcină, de a lucra, cu puternica sa influenţă, la realizarea visului, nutrit cu atâta ardoare, de colonia română, la înfiinţarea unei capele organizate, în care să se poală asculta, regulat, serviciul dumnezeiesc în limba română. După serviciul divin, s-au luat ultimele dispoziţii pentru transportarea relicvelor, îndrumându-se şi pregătirile necesare. / Prea repede a sosit şi ziua de joi, 25 iulie 1918, ziua de pornire. La orele 4, după-amiază, capela era tixită de credincioşi, în ţinută de paradă, şi sicriul tainic strălucea între florile care îl împodobeau. Cu fiori de solemnitate a fost săvârşită şi ultima doxologie, înainte de plecare, acum de către protosincelul Sidorovici. Creştinii adunaţi se despart, apoi, în două şiruri lungi, până la stradă, iar scumpul sicriu e ridicat, pe mâini, de soldaţi şi trece, prin mijlocul şirurilor, până la furgonul gata de pornire, care, primind sfintele moaşte, îşi ia drumul spre gara de nord. / Sicriul cu sfintele moaşte a fost aşezat într-un vagon de poştă, adaptat anume pentru acest scop, însoţit de o gardă militară de onoare, de protosincelul Pancratie Sidorovici şi de reprezentantul ministerului de culte, comisarul guvernamental, dl Dr. A. Voiuţchi. Vagonul a pornit din gara de nord, joi, în 25 iulie 1918, cu trenul de seară, şi, după o călătorie neîntreruptă, a ajuns, sâmbătă, în 27 iulie 1918, la 10 ore a. m., la frontiera ţării, în Nepolocăuţi, unde a fost întâmpinat de reprezentantul arhiepiscopesc, nou numitul vicar general, arhimandritul Ipolit Vorobchievici, şi de reprezentantul guvernului ţării, consilierul guvernamental, dl A. Patac, care amândoi au condus sicriul până Ia gara din Cernăuţi, unde aştepta, întru întâmpinare, clerul greco-ortodox din Cernăuţi şi o reprezentanţă a damelor române, în frunte cu doamna consilier aulic Voiuţchi, care a depus, pe sicriu, o frumoasă jerbă de flori. / În drumul spre Suceava, relicvele au fost întâmpinate, la gara Milişăuţi, de un mare număr de popor, din comunele învecinate, cu procesiile bisericilor, în frunte cu zeloşii păstori de suflete, părintele Ursachi, din Romaneşti, şi părintele Berariu, din Danila. Impunătoare a fost primirea sfântului în gara Iţcani. Cu jumătate de oră înainte de sosirea trenului, o parte a largului peron din gară a fost ocupată de numeroasele procesii, care se concentraseră aici, cu prapori şi sfinte icoane, din Suceava şi din comunele învecinate, Şcheia şi Mihoveni. Preoţimea districtului, în frunte cu protopresbiterul George Berariu şi priorul de la mănăstirea vechii mitropolii din Suceava, egumenul Inocentie Stefanelli, aşteptau, înveşmântaţi în pompoase odăjdii. La mijlocul peronului, era ridicată o masă, acoperită cu o frumoasă pânză de catifea roşie şi cusută în fir de aur. Aici era locul unde avea să fie aşezat sicriul cu sfintele moaşte, pe un pat de flori mirositoare”[130]. // „Întru întimpinarea sfântului, s-au înfăţişat un mare număr de cetăţeni şi de popor din Suceava şi împrejurime. Erau de faţă: reprezentantul prefecturii, Dr. Nichitovici, reprezentantul oraşului Suceava, consilierul guvernamental Gribovschi, deputatul dietal Dr. Euseb Popovici, primarul comunităţii Iţcani, Hellmann, ofiţerii comandei militare din Iţcani, mulţi intelectuali, dame şi domni din Suceava şi împrejurime. / Şeful staţiei din Iţcani, dl Leon Neşciuc, a condus, la sosirea trenului, vagonul cu sfintele moaşte până la locul destinat, în faţa mulţimii adunate. Uşile se dau în laturi şi, din vagon, coboară părintele protosincel Sidorovici, în ornate, ţinând în mână o frumoasă icoană a mucenicului. În cuvinte pline de duioşie, îşi exprimă bucuria şi mulţămirea sufletească, că soarta l-a învrednicit, după 4 ani de zile, să întovărăşească readucerea sfintelor moaşte. Între aceste, şase preoţi coboară, din vagon, sicriul şi-l aşează pe masa pregătită. Reprezentantul ministerului, dl Dr. Voiuţchi, face reprezentantului preturii, domnului comisar Dr. Nichitovici, comunicarea oficioasă despre readucerea sfântului. Urmează doxologia în sobor, după a cărei săvârşire, procesiunea porneşte pe calea Iţcani, însoţită de bubuitul tunurilor. / Ploaia torenţială, care începu să curgă, părea a fi binecuvântarea sfântului, care se revarsă asupra holdelor însetate. Până la biserica Adormirii Maicii Domnului, soarele strălucea, din nou, pe cerul albastru şi moaştele fură depuse în mijlocul bisericii, unde se făcu privegherea, prin tot decursul nopţii. / Duminică, în 28 iulie 1918, s-a celebrat, în aceeaşi biserică, liturghia în sobor, în frunte cu priorul Inocenţiu Stefanelli. Erau de faţă reprezentanţii tuturor oficiilor civile şi militare, împreună cu trimisul special al guvernului, dl consilier aulic Dr. Erast cav. de Tarangul. Era adevărată zi de sărbătoare. Curtea bisericii, plină de lume, care se înşiră până în culmile de pe împrejurime. Comitetul festiv, compus din cetăţeni şi intelectuali, şi condus, cu multă pricepere, de comisarul guvernamental Bărgăuan şi de profesorul Sahlean, aranjă, cu multă pricepere, grandiosul convoi. / În frunte, păşea un pluton de ostaşi, care cuprindea curmezişul străzii; urmară şcolile, conduse de corpurile lor didactice; mai întâi, şcoala primară de copile şi cea de băieţi, apoi elevii gimnaziului, în urmă, lungul şir de copile ale liceului orăşenesc. În urma şcolilor, se înşirară procesiunile tuturor bisericilor din Suceava şi din comunele învecinate, cu sfintele icoane împodobite cu flori, cu prapori şi felinare. În urmă, păşeau stegarii breslelor Sucevei, cu steagurile fâlfăitoare. Pe urma sicriului, purtat pe umeri de poporeni, în haine de sărbătoare, păşea soborul preoţilor, condus de vicarul general, arhimandritul Vorobchievici, Apoi veneau reprezentanţii autorităţilor şi un număr nesfârşit de popor. / În preajma bisericii Sfântului Dumitru, reprezentanţii comunităţii israelite au întimpinat, cu cuvinte călduroase, readucerea sfântului, a patronului ţării. În curtea spaţioasă a vechii mitropolii, moaştele fură depuse sub baldachinul împodobit cu flori, şi se săvârşi, în mod deosebit de solemn, sfinţirea apei. Predica festivă, ţinută de profesorul Dr. Orest de Tarangul, a făcut o adâncă impresie asupra mulţimii credincioşilor, care se vedea pătrunsă de emoţie, când elocventul predicator a încheiat cu rugăciunea: „Păcătuit-am şi nu suntem vrednici să ridicăm spre cer rugile noastre; cu genunchii plecaţi, dar cu inimile înălţate, mulţămită Ţie, Stăpâne, că ne-ai mângâiat cu întoarcerea sfântului Tău. Fii, deci, Tu, Sfinte Ioane, mijlocitorul nostru către Atotputernicul Creator; ca un ostaş vrednic al împăratului păcii, mijloceşte împăratului nostru biruinţă, între popoare pace, iar ţara noastră mântuieşte-o de urgie, implorând pentru ea mană şi harul cel ceresc!”. / După încunjurarea bisericii, scrinul, în care se află sicriul, fu aşezat înaintea intrării şi despecetluit de comisarul ministerial Dr. Voiuţchi, fiind asistat de conducătorul prefecturii, Dr. Nichitovici, de reprezentantul mănăstirii, egumenul Stefanelli, de reprezentantul oraşului, consilierul guvernamental Gribovschi, de reprezentantul credincioşilor, deputatul Dr. Eusb Popovici. / În momentul când sicriul fu scos din scrin, miliţia descarcă o salvă de tunuri. În lăuntrul bisericii, sicriul fu aşezat în frumosul sarcofag de argint, Ia locul său de odihnă seculară, şi puternicul cor al teologilor făcu să răsune bolta bisericii de rugăciunile însufleţite de mulţămită. După săvârşirea ceremoniei bisericeşti, preoţimea şi lumea oficioasă s-a adunat în pompoasele încăperi din palatul egumenului. Aici, nou numitul vicar general, arhimandritul I. Vorobchievici, a fost obiectul unei simpatice atenţiuni, aducându-i-se, din partea preoţimii şi a reprezentanţilor oficiilor civile şi militare, călduroase felicitări din incidentul numirii lui în arhimandrit consistorial. / Se făcuse 2 ore d. a., când amabilul gospodar de casă, priorul I. Stefanelli, cu un zâmbet înviorător pe buze, ne invită la masa festivă; şi era, în adevăr, festivă acea masă, în frumosul refectoriu al mănăstirii, unde se întruniră peste 80 de persoane, preoţi şi mireni. Î. P. C. Sa vicarul general, arhimandritul Vorobchievici, află cuvinte învăpăiate, ridicând toastul împărătesc, şi trimisul special al guvernului, consilierul aulic Dr. Erast de Tarangul, bine cunoscut ca excelent orator, răspunse, într-o frumoasă limbă moldovenească, închinând paharul clerului bisericii noastre. / Telegramele omagiale, pe care arhimandritul Vorobchievici le-a trimis la cabinetul împărătesc şi Excelenţei Sale, mitropolitului Repta, fură întimpinate cu o furtună de aplauze”[131].

1918: la Suceava, unde fusese încartiruit un regiment croat, s-a organizat un concert al primadonei Viorica Ursuleac, pe atunci angajată a operei din Zagreb, iar evenimentul a fost receptat de croaţi cu entuziasm, pentru că o socoteau pe solistă croată de-a lor. Atinşi în orgoliul naţional, sucevenii vedeau „în aceşti croaţi pe tovarăşii de luptă ai fraţilor noştri ardeleni împotriva opresiunii maghiare”[132]. Apoi, „la 2 Noemvrie, garnizoana aceasta croată, ofiţeri şi soldaţi, proclamă revoluţia şi rup rozetele de la chipie, înlocuindu-le cu tricolorul lor”, şi pleacă spre îndepărtata lor patrie, iar Suceava rămâne într-o anarhie desăvârşită, pradă tâlharilor, care nu întârzie să-şi facă apariţia şi să treacă la treabă. / De dincolo de apa Sucevei, din Burdujeni, maiorul de grăniceri Anton Ionescu află toate veştile şi chibzuieşte cum să valorifice această oportunitate a istoriei. Iată cum povesteşte el, mai târziu, în „Gazeta bucovinenilor”, care apărea la Bucureşti, istoria acelor zile: / „Cu câteva zile înainte de prăbuşirea Austriei, deşi eram în bune raporturi cu autorităţile vecine din Suceava, ni s-a interzis trecerea în Bucovina. Jurnalele nu le mai puteam primi. Acum a intrat în funcţie serviciul de informaţiuni. / Tânărul bucovinean Aurel Hutu (fiul primarului câmpulungean care l-a primit pe prinţul Rudolf şi a condus manifestaţia suceveană din 1914 – n. n.), azi avocat în Câmpulung Moldovenesc, ne-a fost de mare folos. Graţie cunoştinţelor şi legăturilor lui şi datorită unor refugiaţi, se mai putea afla ce se întâmplă dincolo de frontieră. / Frontiera era, însă, păzită slab. / În civil, eu, personal, treceam, zilnic, la Suceava, printre pichete, şi aveam convorbiri cu domnii doctor Teofil Lupu şi profesor Eusebiu Popovici. / Zarvă mare. Trupele (croate) îşi făceau bagajele. Depozitele de materiale se vindeau clandestin. Se desemna o lichidare. Natural că toate acestea făceau obiectul unor rapoarte cifrate. / În dimineaţa de 23 octombrie – stil vechi (5 noiembrie nou – n. n.), venind la companie, mi s-a raportat că-n timpul nopţii sentinela austriacă, punându-şi capela în vârful baionetei, a început s-o fluture, adresându-se comandantului român, de la podul despărţitor de frontieră, care, din veselia şi mimica făcută, a înţeles că aceşti soldaţi austrieci (cum am văzut, croaţi) exercită „sloboda”, pe care ai noştri o mai văzuseră la „tovarăşii” noştri ruşi (în urmă cu un an, în 1917). Într-adevăr, frontiera nu mai era defel păzită. Singuri, jandarmii austrieci rămăseseră la posturile lor. / Populaţia din Iţcani şi Suceava trecea printr-o mare nelinişte. Postul de jandarmi era neputincios pentru menţinerea ordinii. Populaţia avea nevoie de ocrotire, întrucât jefuitorii începuseră a se deda la prădăciuni. Trebuia profitat de această ocaziune pentru a intra în Bucovina. Dar cum? / Între România şi Austria se încheiase pacea de la Bucureşti, aşa că o trecere în Bucovina ar fi fost privită ca o încălcare de teritoriu, un „causus belli”, pe care nu eram autorizat a-l provoca. Dar, totuşi, simţeam că a sosit momentul să trecem în Bucovina. În starea nervoasă şi neliniştitoare din preajma frontierei, am lăsat jandarmeriei (austriece – n.n.) să înţeleagă că pot interveni, dar să-mi facă o adresă scrisă, semnată de căpitanul Kucinski, comandantul jandarmeriei din Suceava. Acesta, din scrupule uşor de înţeles, n-a făcut nici o adresă, dar ar fi autorizat postul din Iţcani să ceară el, în scris, sprijinul grănicerilor de la Burdujeni. Această adresă mi-a fost suficientă să fiu acoperit în cele ce urmăream. / Raportând comandantului de la Iaşi de cele petrecute şi cerând autorizaţia de a trece în Bucovina, m-am adresat telefonic domnului general Zadik, comandantul Diviziei a 8-a de la Botoşani, sub ale cărei ordine operative eram, şi, raportându-i, pe la ora 7, seara, toate evenimentele zilei, îi solicitam autorizaţia să trec la Suceava. Situaţia nu era aşa uşoară. Guvernul român nu făcuse declaraţia de război Austro-Ungariei şi nici o instrucţiune cred că nu primise, aşa că nu-mi putea da un ordin categoric de a intra, dar am dedus că, după modul în care îmi acopeream operativ, în cel mai rău caz să fie privită ca un răspuns la un sprijin solicitat. / Compania de grăniceri Burdujeni avea trei plutoane: Burdujeni, Vereşti şi Buneşti. Trecerea în Bucovina trebuia efectuată chiar în cursul nopţii. Cum plutoanele nu erau informate de intenţiunile mele, iar oamenii plutoanelor împrăştiaţi prin pichetele de frontieră, trebuiau luate măsuri repezi ca oamenii să fie adunaţi de pe frontieră şi să treacă în Bucovina pe neaşteptate. Luând toate măsurile necesare la plutonul de reşedinţă, trebuia să mă transport la Vereşti, de unde numai aşa aşi fi putut vorbi la telefon cu Fălticeni-Buneşti. Pentru ordine scrise nu mai era timpul necesar, iar ordine telefonice trebuiau date de mine personal. Cum te transporţi mai repede la Vereşti, 17 km dus? / M-am adresat şefului staţiei Burdujeni, răposatului Georoceanu, care-n patriotismul său a înţeles că regulamentele nu-şi au aplicaţie când e vorba de interese grabnice, aşa că mi-a pus la dispoziţie o locomotivă. La Vereşti, dând ordine telefonice locotenentului Alexandrescu, de la Buneşti, şi locotenentului Borş Gheorghe, de la Vereşti, care era lângă mine, ca plutoanele respec­tive, în dimineaţa zilei de 24 octombrie – stil vechi (6 noiembrie – stil nou), să intre în Suceava, fiecare pe câte o şosea, în direcţia respectivă. / Înapoiat la Burdujeni, supraveghez personal executarea şi-mi pregătesc o „ordonanţă”, ce trebuia adresată populaţiei bucovinene şi pe care, în prealabil, trebuia să o supun atenţiei domnului profesor Eusebie Popovici, care luase conducerea Primăriei Suceava. / Lăsând în pichete câte 2 soldaţi pentru pază, plutonul din Burdujeni avea gata echipaţi de război pe locotenentul Chiujdea I., plutonier Răducan şi 48 grade inferioare. / Era spre ziuă, întuneric însă, plutonul încolonat, cu o patrulă ce-l preceda, trecea frontiera şi se îndrepta, urcând pe drumul Iţcanilor, spre Suceava. Peste sentimentul răspunderii, ne copleşise un sentiment de măreţie că ne-a fost dat să păşim noi, grănicerii, cei dintâi în cetatea lui Ştefan cel Mare şi sentimentul datoriei că ne este dat nouă să marcăm repararea actului de nedreptate făcut de turci, în 1777, când au cedat Bucovina Austriei, decapitând pe Grigore Ghica Vodă”. / La Suceava, intrarea grănicerilor români este consemnată lapidar, dar dens: „În sfârşit, în dimineaţa zilei de 6 Noiembrie 1918, intră în Suceava grănicerii maiorului Anton Ionescu!”[133]. / În aceeaşi zi de 6 noiembrie, la Cernăuţi, ucrainenii au ocupat oficiile publice, Aurel Onciul urmând să preia puterea asupra sudului Bucovinei. Iancu Flondor imploră, atunci, ajutorul regelui Ferdinand, adică intrarea Armatei Române în Bucovina. Mesajul este dus, la Iaşi, şi înmânat lui Marghiloman de Vasile Bodnărescu, dar Marghiloman nu-şi poate asuma riscul de a decide o intervenţie armată. Abia generalul Coandă (tatăl ilustrului savant) îi dă un răspuns afirmativ, iar în 8 noiembrie Divizia a 8-a a generalului Zadik este pregătită să intre în Bucovina, generalul spunându-le soldaţilor, minimalizând gestul grănicerilor, că abia „vouă v-a păstrat soarta norocul de a păşi cei dintâi pe pământul scump al Bucovinei. Fiţi mândri, arătaţi-vă demni de încrederea ce s-a pus în voi… Doresc spornicie pasului ce faceţi şi Vă zic: Cu Dumnezeu înainte!”[134].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost depusă de „Rezervistul Anton Moroşan, Suceava, Regimentul 22, rănit” [135]; „Infanteristul Ion Ciudin, Suceava, Reg. 22 mort (01.03-31.07.1915)” [136]; „Gherasim a lui Costan a lui Dumitru Câmpan, din Suceava, a participat la război şi ar fi căzut pe frontul italian, în anul 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Paraschiva a lui Gherasim Câmpan, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[137]; „Michael Kilkus, din Suceava, a participat la război şi ar fi picat, în anul 1916, pe frontul rusesc, în Carpaţi, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Filomena Kilkus, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[138]; „Nicolai Avram, din Suceava, a participat la război şi e dispărut din anul 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Ana Avram, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[139].

1916-1918: „MINISTERUL DE JUSTIȚIE / FERDINAND I, / Prin gratia lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României, / La toți de față și viitori, sănătate: / Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul justiției No. 3.576 din 18 Aprilie 1918, / Văzând jurnalul consiliului Nostru de miniștri No. 381 încheiat în ședința de la 2 Mai 1918, precum și dispozițiunile legii promulgate cu decretul regal No. 3.239 din 21 Decemvrie 1916, Am decretat și decretăm: / Art. I. – Sub rezerva ratificării ulterioare a Corpurilor legiuitoare, se acordă calitatea de cetățeni români următorilor români de origine, care se află sub drapel în armata română și anume”: Vasile Alpetri, născut în anul 1897, în comuna Sf. Ilie (Bucovina); / Constantin Bacinschi, născut în anul 1885, în comuna Storojineț (Bucovina); / Constantin Baciu, născut în anul 1882, în comuna Stupca (Bucovina); / Traian Bădăluță, născut în anul 1888, în comuna Pârtești-de-Sus (Bucovina); / Veniamin Cazacu, născut în anul 1897, în Mitocul Dragomirnei (Bucovina); / Nicodim Colibaba, născut în anul 1891, în comuna Rădăuți (Bucovina); / George Dăncilă, născut în comuna Roșa (Bucovina); / Virgil Ianovici, născut în anul 1892, în comuna Bosancea (Bucovina); / Vasile Iasinschi, născut în anul 1892, în comuna Burla (Bucovina); / Ioan Pârvom, născut în anul 1888, în comuna Rusplavalar (Bucovina; / Spiridon Poleac, născut în anul 1899, în comuna Stroiești (Bucovina); / Alexandru Roșca, născut în anul 1895, în comuna Brașca (Bucovina); / Nicolae Russu, născut în anul 1889, în comuna Stroiești (Bucovina); / Gheorghe Sârghi, născut în anul 1899, în comuna Lisaura (Bucovina); / Gheorghe Savu, născut în anul 1893, în comuna Stupca (Bucovina); / Alexandru Scolot, născut în anul 1896, în comuna Cernăuți (Bucovina); / Alexandru Strugariu, născut în anul 1886, în comuna Suceava (Bucovina). // Dat în Iași, la 3 Mai 1918. / FERDINAND / Ministrul justitiei, / D. Dobrescu. / No. 1.016”. // Alcătuit după același tipic, un al doilea decret regal, dar „asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul justitiei sub No. 3.577/918… // se acordă calitatea de cetățeni români unui număr de 71 tineri, români de origine, care se află sub drapel în armata română”, printre ei numărându-se și bucovinenii:  Petre Piticariu, născut în anul 1887, în comuna Bucșoaia (Bucovina); / Dumitru Ionesi, născut în anul 1892, în comuna Frătăuțul-Vechi (Bucovina); / Emanuil Isopescul, născut în anul 1882, în comuna St. Onofrei (Bucovina); / Vasile Strejac, născut în anul 1886, în comuna Cernăuți (Bucovina); // Dat în Iași, la 3 Mai 1918. / FERDINAND / Ministrul justitiei, / D. Dobrescu. / No. 1.117”. // În aceeași zi, „asupra raportului ministrulai Nostru secretar de Stat la departamentul justiției sub No. 3.578/918”, Regele României decide să acorde „calitatea da catățeni români unui număr de 41 tineri, români de origine, care se află sub drapel în armata română”, printrei ei aflându-se și bucovinenii: „Timofte Bezdrucică, născut în anul 1879, în comuna Rogoșești (Bucovina); / Constantin Horișcă, născut în anul 1882, în comuna Zahareşti (Bucovina); / Dumitru Piticaru, născut în anul 1882, în comuna Câmpulung (Bucovina); / Vasile Gr. Sturza, născut în anul 1883, în comuna Cupca (Bucovina); / Artenie Gh. Vlad, născut în anul 1880, în comma Igeşti (Bucovina). / Dat în Iaşi, la 3 Mai 1918. / FERDINAND / Ministrul justitiei, / D. Dobrescu. / No. 1.018”. // Un al patrulea decret regal, „Asupra raportului ministrului Nostu secretar de Stat la departamentul justiţiei sub No. 3.579/918… acordă calitatea de cetăţeni români unui număr de 77 tineri, români de origine, care se află sub drapel în armata română”, bucovinenii care beneficiau de acest Decret Regal fiind: Vladimir Brădăţan, născut în anul 1898, în comuna Drăgoieşti (Bucovina); / Eusebiu Brahă, născut în anul 1883, în comuna Ciudei (Bucovina); / Andreiu Paicu, născut în anul 1895, în comuna Lucăceşti (Bucovina); / Traian de Volcinschi, născut în anul 1898, în comuna Călineşti (Bucovina); / George Chițan, născut în anul 1882, în comuna Vicovul-de-Jos (Bucovina); / Silvestru Dascăl, născut în anul 1886, în comuna Frătăuțul Vechi (Bucovina); / Samuel Facas, născut în anul 1889, în comuna Mologhia (Bucovina); / Simion Holca, născut în anul 1881, în comuna Pătrăuț (Bucovina); / Victor Nastasi, născut în anul 1890, în comuna Rădăuți (Bucovina); / Dat în Iași, la 3 Mai 1918. / FERDINAND / Ministrul justiției, / D. Dobrescu, / No. 1.019”. // Hotărând „asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamental justiței sub No. 3.580/918”, Regele României decreta acordarea calității „de cetățeni români unui numar de 114 tineri, români de origine, care se află sub drapel în armata română”, printre care și bucovinenii: Vasile Bota, născut în anul 1896, în comuna Boian (Bucovina); / Constantin Cadioschi, născut în anul 1882, în comuna Liteni (Bucovina); / Oreste Cosmiuc, născut în anul 1898, în comuna Udești (Bucovina); / Ilie Dugan-Opaiț, născut în anul 1886, în comuna Cireș (Bucovina); / Nicolae Grămadă, născut în anul 1892, în comuna Zaharești (Bucovina); / Constantin Hrișcă, născut în anul 1871, în Mitocul-Dragomirnei (Bucovina); / Nicolae Ianovici, născut în anul 1899, în comuna Suceava (Bucovina); / Nicolae Leuciuc, născut în anul 1889, în comuna Șerbăuți (Bucovina); / Aurelian Lucan, născut în anul 1894, în comuna Suceava (Bucovina); / Nistor Cniș, născut în anul 1890, în Mitocul-Dragomirnei (Bucovina); / Meliton Martinescu, născut în anul 1876, în Horodnicul-de-Jos (Bucovina); / Constantin Moruneac, născut în anul 1893, în comuna Mihoveni (Bucovina); / Vasile Muscal, născut în anul 1893, în comuna Bădăuți (Bucovina); / Vasile Plăvan, născut în anul 1889, în comuna Cupca (Bucovina); / Gheorghe Posteucă, născut în anul 1885, în Stăneștii-de-Jos (Bucovina); / Nicolae Roșu, născut în anul 1895, în comuna Schei (Bucovina); / George Ruhariu, născut în anul 1891, în Bucovina; / Mihai Săftencu, născut în anul 1888, în comuna Roșia (Bucovina); / Ioan Slavita, născut în anul 1886, în comuna Iacobeni (Bucovina); / Petre Teleagă, născut în anul 1887, în comuna Danila (Bucovina); / Dat în Iași, la 3 Mai 1918. / FERDINAND / Ministrul Justiției, / D. Dobrescu. / No. 1.020”[140].

1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[141]: La tribunalul Suceava – Procopovici Emilian, consilier superior cu rangul VI. / Marin Adolf, consilier cu rangul VII. / Dr. Iwanowicz Victor, consilier cu rangul VII. / Dr. Perthain Hermann, consilier cu rangul VII. / Dr. Bernfeld Edmund, consilier cu rangul VII. / Ludwak Isidor, consilier cu rangul VII. / Migdal Anton Arthur, consilier cu rangul VII. / Gaina Garabet, consilier cu rangul VII. / Kupferberg Abraham Isak, consilier cu rangul VII. / Payersfeld Edmund, consilier cu rangul VII. / Gaube Ioan, judecător de district cu rangul VIII. // La tribunalul Suceava –Bensdorf Kasimir, consilier de district cu rangul VII, de la judecătoria Coţmani. / Popovici Cornelie, judecător de district cu rangul VIII, de la judecătoria Solca. / Hausvater Maximilian, judecător de district cu rangul VIII, de la judecătoria Gura-Homorului. / Bendas Alexie, consilier conducător al judecătoriei Stulpicani, consilier de tribunal cu rangul VII. / Frisch Ioan, consilier conducător al judecătoriei Gura-Homorului, consilier de tribunal cu rangul VII. / Samuil Zentner, consilier conducător al judecătoriei Câmpulung, consilier de tribunal cu rangul VII. / Krämer Emil, consilier conducător al judecătoriei Vatra-Dornei, consilier de tribunal cu rangul VII. / Slavic Carot, pretor la Vatra-Dornei, consilier de tribunal cu rangul VII. / Barbier Teoctist, pretor la Solka, consilier de tribunal cu rangul VIII. / Zaharovschi Eusebie, judecător la judecătoria Câmpulung, judecător de district cu rangul VIII. / Saco Christi, judecător la judecătoria Gura-Homorului, judecător de district cu rangul VIII. / Isopescu Aurelian, judecător la tribunalul Suceava, judecător de district cu rangul VIII. // La procuratura Statului de pe lângă tribunalul Suceava – Tomovici Olou, procuror la Suceava, procuror conducător cu rangul VIII. / Paczynschi Stanislaus, judecător la judecătoria Ciudei, substitut de procuror cu rangul VIII. / Dr. Ternaveanu Orest, judecător la judecătoria Siret, substitut de procuror cu rangul VIII. / Verenca Valerian, judecător la tribunalul Suceava, substitut de procuror cu rangul VIII.”.

1919: Comisiunea  agrară de ocol Suceava: Preşedinte: Ion Avram, consilier superior de tribunal, Suceava. / Locţiitor: Eusebie Zaharovschi, judecător districtual, Suceava. / Reprezentant al Administraţiei: Dr. Nico­lai Lupu, prefect, Suceava. / Locţiitor: Octavian Bărgăuan, concepist, Suceava. / Reprezentant al Băncii regionale: Amfilochi Ţurcan, învăţător superior, Mihoveni. / Locţiitor: Ion Scolobiuc, cantor, Lisaura. / Expert agricol: Gheorghe Vorobchievici, consilier agricol, Suceava. / Locţiitor: Nicolai Donisă, învăţător supe­rior, Bosance. / Reprezentant al proprietarilor expropriaţi: Nicolai Aritonovici, proprietar mare, Şcheia. / Locţiitor: Dumitru Neculiţă-Popovici, pro­prietar mare, Costâna. / Inginer hotarnic: Iancu Popescu, inginer civil, Suceava. / Locţiitor: Necolai Găitan, inginer hotarnic civil, Suceava. / Reprezentanţi ai ţăranilor: N. Verestiuc, agricultor, Lisaura; N. Gafenco, agricultor, Romaneşti. / Locţiitori: N. Marmeliuc, agricultor, Liteni; Ilie Iacoban, agricultor, Comăneşti”[142].

1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, erau numiţi în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs, cei mai faimoşi cârciumari ai provinciei. Suceava, cu buna ei distribuire zonală, inclusiv prin „otelul” lui Hermann Dermer, avea crâşme cu renume în Iţcanii Noi, cea a lui Rudolf Sauer, şi în Dărmăneşti, pe cea a lui Gheorghi Roşu, dar de democratizarea consumului produsului care dăunează grav sănătăţii, mai ales atunci când lipseşte se ocupau primarul din Bălăceana Mihai Cormoş, comisarul superior al gărzii financiare Wladimir Rycerz, marele moşier din Costâna Dumitru Niculiţa-Popovici, administratorul de percepţie din Suceava Bruno Hasenöhrl şi comerciantul Karl Sternberg[143].

1919: „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 7 August 1919, privitor la însoţirea „Banca română”, însoţire de economie şi credit în Suceava, următoarele schimbări: preşedintele George Georgian şi membrul în direcţiune Eugen Botezat şterşi; preşedintele Dr. George Mihuţă, vicepreşedintele George Hotincean, membrul în direcţiune Constantin Piţul şi membrul cu procură Ioan Ursachi introduşi”[144].

1919, conferinţa lui Nicolae Iorga: „În aceste puţine clipe, cât stăm împreună, o să în­cerc, prin urmare, să lămuresc rosturile Sucevei vechi, până la austrieci, şi de la austrieci, pe urmă mai puţin, fiindcă mai puţine au fost şi lucrurile înde­plinite în Suceava, din momentul când administraţia austriacă a venit s-o fericească, şi supt raportul ma­terial, după cum se poate vedea după o sută de ani şi mai bine de administraţie austriacă. Şi apoi o să vă arăt ce poate fi Suceava în viaţa României Mari. Şi voi isprăvi cu o propunere, ca unul care sunt un vechi alcătuitor de propuneri, dintre care şaptezeci şi cinci la sută rămân simple propuneri, şi deci două­zeci şi cinci la sută se îndeplinesc; şi aceasta e încă un mare lucru, dar, din cele douăzeci şi cinci la sută, care se îndeplinesc, douăzeci şi trei le socotesc alţii ca de la dânşii, şi numai pentru două la sută îşi mai aduce aminte cineva de unde a plecat pro­punerea, ceea ce e foarte mare mulţămire pentru mine. Deocamdată să vedem ce a fost vechea Suceavă a noastră şi Suceava austriacă, şi ce rost îi putem găsi în România Mare… / În timpul cât Suceava a fost Capitală, cât aici se concentra viaţa Moldovei, în timpul cât aici a fost cel mai însemnat mijloc de apărare, supt formă de cetate, a Moldovei, Suceava se împodobea cu clădiri de toată frumuseţea. Cea mai veche clădire, prefăcută de Ştefan cel Mare şi caricaturizată de austrieci, este fără în­doială Mirăuţii… / Aici, în Suceava, ca şi în toată Bucovina, nu există un muzeu al trecutului, cu bani din veniturile care curgeau de la urmaşii luptătorilor lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. Aici nu s-a întemeiat nici o bibliotecă specială românească, ci doar o secţie consacrată li­teraturii româneşti, pe lângă Biblioteca Universităţii din Cernăuţi, care în totalitatea ei este germană, parcă Bucovina ar fi fost toată germană, pentru ca să i se dea o bibliotecă asemenea cu ale locuitorilor de pe malurile Rinului… / Ţin să împlinesc şi a treia făgăduială, de la înce­put: anume să vă arăt ce rost anume are Suceava, de acum, înainte, şi ce datorie aveţi dumneavoastră faţă de acest rost al Sucevei. Suceava nu poate, fi în România Mare, un simplu oraş de provincie. Un oraş de provincie a putut să fie pentru Austria, o îngrămădire de elemente ames­tecate, la un colţ al unei graniţe trase prin înşelă­ciune, după isprăvirea fericită a unui brigandaj is­toric. Pentru noi nu e aşa… / Cum însă poate fi ajutată Suceava? Suceava are monumente a căror studiere nu s-ar putea face în zeci de ani. În viaţa poporului sunt apoi atâtea ele­mente, atâtea datini, e atâta izvor de informaţie, în ce priveşte cântecul, danţul, încât mulţi folclorişti ar putea întrebuinţa o viaţă întreagă, pentru ca să ajungă la capăt. / Pământul acesta ascunde atâtea lucruri, încât un arheolog medieval şi, dacă se poate şi un cercetător modern al trecutului nostru românesc, ar putea croi un grandios plan de muncă pentru atâţia şi atâţia oameni. / Pe lângă aceste monumente, care se cer a fi rea­bilitate în onoarea lor şi chemate din nou la misiu­nea de odinioară, ar trebui parcuri de toată frumuseţea, care să încunjure pe fiecare dintre dânsele, par­curi îngrijite frumos, care să fie un model de gos­podărie şi o podoabă pentru acest oraş. În sfârşit, bisericile acestea se cer mobilate pe dinăuntru, po­trivit stilului de odinioară. / Nu se va putea da niciodată o mare importanţă comercială Sucevei. „Precupeţia” bucovineană, care a îmbogăţit o parte din populaţia provinciei, „precupe­ţia” care făcea celebră Bucovina, nu se va putea men­ţine. Va veni vremea comerţului cinstit, mult mai restrâns, mult mai puţin remunerator, fiindcă nu va mai fi o populaţie de robi, care să stea, ca până acuma, la dispoziţia oricărui fel de comerţ, populaţie care era dată, fără nici un mijloc de apărare, pe seama negustorilor celor mai lipsiţi de scrupul. / Prin urmare, comerţ mare, la Suceava, n-o să se facă. În ce priveşte industria, nu vom ajunge să avem şi aici fabrica de ciment, care aruncă fum şi pâclă în poarta mănăstirii lui Ştefan cel Mare, la Putna: in­dustrii de acestea nici nu trebuie să introducem într-un oraş cum e Suceava, care se cade să rămână un oraş al trecutului, cam aşa cum este, la germani, Nürnbergul, în care nimeni n-are voie să clădească o singură casă în alt stil, decât în cel caracteristic pentru Nürnberg: n-ai voie să faci o casă, aşa după cum te îndeamnă imaginaţia sau prostul dumitale gust, ci casa trebuie să o faci aşa, ca să nu strici efectul altor case. Noi nu ne dăm sama îndeajuns de lucrul acesta: că fiecare casă valorează nu numai prin ce este, ci şi prin ceea ce o încunjură, că poţi să omori o clădire frumoasă, punându-i trei construcţii caricatu­rale la dreapta, la stânga şi în faţă. / Prin urmare, Suceava va trebui să rămână un oraş istoric, dar nu mort, ci un oraş viu. Şi iată cum: toată opera de restaurare, toată opera de remobilare, de studiere a lucrurilor care se găsesc aici va trebui să atragă la Suceava o mulţime de puteri lucrătoare pentru acest scop. / Atunci se pune întrebarea: odată ce se va începe această lucrare, care cere atâta cheltuială şi sârguinţă, atâţia meşteri, de ce n-am menţinea toată experienţa adunată aici, toţi meşterii grupaţi în Suceava şi după terminarea lucrărilor tot aici, în Suceava, supt formă de şcoli, de ateliere permanente pentru fabricarea icoanelor, a mobilelor bisericeşti, pentru tipărirea de cărţi bisericeşti, după vechile datini, pentru tot ceea ce are un raport, mai apropiat sau mai depărtat, cu monumentele din Suceava?”[145].

1920: „Sâmbătă, 15 mai 1920, orele 19, MM. LL. Regele şi Regina, împreună cu A. S. R. Principesa Elisabeta, au plecat, cu trenul, din halta Cotroceni. Maiestăţile Lor erau însoţite de dl preşedinte al consiliului General Alexandru Averescu şi de întreaga suită regală. / Duminică, 16 mai, orele 9, în gara Burdujeni, un numeros public, împreună cu orfelinatul C. F. R. „Regina Maria”, aştepta pe Maiestăţile Lor, care, coborându-se din tren, au fost întâmpinate cu flori şi cântece naţionale. La orele 9.15, în gara Iţcani, Maiestăţile Lor sunt primite de dl General Lupescu, comandantul frontului de est al armatei române, care, prezentând raportul, M. S. Regele trece în revistă compania de onoare, din Regimentul 114 Infanterie. Pe peronul gării o lume imensă aştepta pe Suverani, având în frunte pe dl I. Stârcea, ministrul Bucovinei, împreună cu toate autorităţile civile şi militare din localitate. / Doi primari săteni prezintă Maiestăţilor Lor tradiţionala pâine şi sare, iar dl Dori Popovici (cel care ameninţa, în 1916, că el şi gospodarii lui câmpulungeni îi vor ciomăgi pe ostaşii români, dacă vor îndrăzni să intre în Bucovina, prilej cu care Nicolae Iorga îi prorocea un viitor măreţ în… România Mare – n. n.) , preşedintele comisiunii de unificare, într-o cuvântare însufleţită urează Suveranilor bună venire pe pământul Bucovinei. M. S. Regele răspunde mulţămind de călduroasa primire ce Li se face şi, după câteva momente de convorbire cu persoanele prezente, Maiestăţile Lor, suindu-se în automobile, pleacă la Suceava, înconjuraţi de o ceată de călăreţi săteni. / În fata primăriei, primarul oraşului Suceava, dl Iancu Avram (avocat, cu implicări serioase în viaţa culturală şi socială rădăuţeană, înainte de război – n. n.), în fruntea reprezentanţilor comunităţilor de toate limbile, după o cuvântare de bună venire, prezintă Maiestăţilor Lor pâinea şi sarea, iar dl Eusebie Popovici, directorul liceului (în 1917-1918, cântase, cu acelaşi entuziasm patriotic, imnurile statale austriac, rusesc, românesc şi iar austriac – n. n.), în cuvinte călduroase aduce urări din partea judeţului Sucevii. Mulţumirile M. S. Regelui sunt acoperite de uralele şi aclamaţiile marii mulţimi, adunate în mijlocul vechii capitale a Moldovei. / De la primărie, Maiestăţile Lor se îndreaptă spre vechea si frumoasa biserică, unde se găsesc moaştele Sfântului Ion cel Nou. Aici s-a slujit un serviciu religios, după care dl Stârcea, ministrul Bucovinei, a salutat pe Maiestăţile Lor, cu următoarele cuvinte: // „Sire, Prea Graţioasă Doamnă, Alteţă Regală, / De 145 ani, Bucovina, ruptă din trupul vechii Moldove, în vitregia timpurilor ce au despărţit-o de Statul naţional, întemeiat chiar pe teritoriul ei, aşteaptă ziua de fericire, ce o vede împlinită astăzi. Bine aţi venit, mult dorite Rege Liberator, pe pământul românesc al Bucovinei, reunită cu Patria Mumă şi recucerită Coroanei române de Maiestatea Voastră şi de glorioasa armată! / Bine aţi venit, Mărite Doamne, pe acest străbun pământ românesc, ce păstrează scumpe amintiri ale trecutului românesc, cu mormintele descălecătorilor şi marilor Voievozi ai Moldovei, fericiţilor întru pomenire predecesori şi străbuni ai Maiestăţii Voastre, cu pioasele lor fundaţiuni, sacre monumente ale istoriei române. Bine aţi venit, Sire şi Mărită Doamnă, pe acest pământ istoric, unde se află cele dintâi fundaţiuni moldoveneşti, cu vechea capitală a Moldovei, valoroasa cetate a Sucevei, care a înfruntat atâtea furtuni şi a văzut îndeplinindu-se fapte de glorie ce sunt fala neamului românesc, cetatea unde Alexandru cel Bun, înţeleptul organizator al statului moldovenesc, a întemeiat scaunul Mitropoliei Moldovei; unde Ştefan cel Mare, slăvitul erou al neamului românesc şi al creştinătăţii, care se odihneşte în mormântul venerat de la Putna, şi alţi domni iluştri ai Moldovei au respins cu fală atâtea atacuri duşmane; unde acum 320 de ani Mihai Viteazul, eroul martir al unităţii naţionale, proclamat Domn al tuturor Românilor, primind aici, în mai 1600, jurământul ca Domn al Ţării Ardealului şi Moldovei. / Pe urmele lui, Maiestatea Voastră, răzbunând vitregia trecutului, intră triumfător ca primul Rege al tuturor Românilor, îndeplinitor al visului secular al neamului românesc întreg. Poporul românesc al Bucovinei, care neclintit a stat strajă la comoara istorică a neamului, ce această ţară o păstrează cu sfinţenie, poporul românesc împreună cu neamurile conlocuitoare, Bucovina Întreagă, aduce Maiestăţilor Voastre, măritului său Rege şi Măritei sale Doamne şi Regine, omagiile sale de adâncă recunoştinţă, de dragoste şi credinţă nestrămutată, cu speranţa vie în viitorul fericit ce i-aţi urzit. / Şi toţi, într-un cuget, uniţi sub sceptrul blând şi ocrotitor al Maiestăţii voastre, ocrotiţi sub glorioasa Coroană de oţel a României, Vă urăm cu însufleţire: Să trăiţi, Sire! Să trăiţi, Mărită Doamnă! Să trăiască Augusta Dinastie! Să trăiască şi înflorească România unită!”. // M. S. Regele mulţumeşte, cu recunoştinţă, arătându-şi adânca bucurie că se află în acest sfânt locaş, care ne-a fost lăsat de vrednicii Voievozi ai Moldovei. Apoi Maiestăţile Lor merg la vechea biserică a Mirăuţilor, nu de mult restaurată, din faţa căreia au admirat vederea ruinelor cetăţii Suceava. / La 11 ore, Maiestăţile Lor, împreună cu suita, în urale nesfârşite, pleacă, în automobile, spre mănăstirea Putna, pe un timp prea frumos, după o ploaie binefăcătoare, de mult aşteptată”[146].

Suceava, strada Regele Ferdinand

1923: “Suceava, cetatea Voievozilor. Am lăsat trenul la Iţcani, graniţă veche între Austria şi Moldova. Spre Suceava mă duce un birjar evreu, cu cai slabi, amărâţi. E cald peste măsură şi mă învăluie nori de prav. Uneori, când vine vânt de către dealuri, volbura duce norii de praf şi pot să văd, înainte, oraşul, cu turnuri multe de biserici şi cu ziduri vechi ruinate pe, altă muche. Sunt urmele cetăţii voievozilor moldoveni de demult. Ruine măreţe şi pline de graiuri străvechi. Calea, pe care mă duce trăsura urcă, la deal, printre case hardughite cu evrei mulţi. Ba mi se pare că sunt numai evrei, rău îmbrăcaţi şi soioşi. Copii desculţi, răpănoşi, se joacă pe la porţi, iar în uşi răsar jupâni cu bărbi încâlcite. Sărăcia strigă din toate casele. Şi mai strigă urâte firme, cu limba românească schimonosită. / Oraşul Suceava geme şi el de evrei. De evrei şi de avocaţi. Tot a treia-patra casă are unul, doi. Nicăieri, în ţară, n-am văzut atâtea firme de avocaţi ca în Suceava. Se vede că au din ce trăi. Una însă nu ştiu: trăiesc ei pe spatele gospodarilor români, din satele din jur, ori pe spatele negustorilor evrei din oraş? Cine ar pute a să ne-o spună? E adevărat că Suceava are un mare tribunal, în laturea căruia am văzut, peste ziduri înalte, ferestre mărunte de temniţă. Poate că avocaţii cu nume străine se trudesc să mântuie pe nenorociţii de acolo. Ori să-i înfunde şi mai tare. Nu ştiu. / Mă desfac repede de asemenea gânduri şi urc spre ruinele cetăţii de pe deal. Cărarea mă poartă printre brazi tineri, care par o oaste de şcolari sprinteni, silitori şi ei, ca şi mine, să ajungă, odată, pe culmea cu măriri trecute. Îmi răsar, deodată, în faţă, ziduri foarte înalte, cu piatra sură, golaşă. Ocolindu-le, ies în faţa porţilor, care nu mai au decât susţiorii din mari stânci cioplite. Apoi mă învârt, un ceas aproape, printre ziduri dărâmate, prin şanţuri adânci, mute, care sunt însă atât de grăitoare în mu­ţenia lor! Uite, colo, ruinele marelui turn, de lângă poartă, care păstrează încă urmele unei mici biserici, în care se va fi închinat, de atâtea ori, creştinul Domn Io Ştefan Voievod. Mai la vale sunt straşnice arcuituri de cerdac şi cămăruţe, care vor fi adăpostit pe căpitanii şi pe ostaşii unui Luca Arbore, de pildă. Mai la o parte, spre oraş, se ridică, pe coasta prăpăstioasă a văii Cacaina, temeliile rotunde ale turnului Neboisa. Trup nu mai are, decât piciorul oţelos, înfipt cu străşnicie în glia bogată. E un biet schelet, în care se cuibăresc, zgomotoase, vrăbiile. / Urc pe un vârf de ţanc şi, lăsându-mi privirea să străbată spre valea întinsă a râului Suceava, caut să depăn firul întâmplărilor de demult, aşa precum ni-l povestesc hârtiile vechi”[147].

1924: Vindecări la moaştele Sfântului Ioan cel Nou. “Reproducem din carte a preotului luminat Constanti Morariu, din Suceava, decedat în zilele trecute, câteva bucăţi frumoase şi edificatoare şi sfătuim pe cititorii noştri să-şi împodobească sufletul cu ele. Vindecări minunate de boli, la moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Suceavă, istorisite de părintele Sidorovici”[148].

1930, iulie 10: Dezordinile din Suceava. Câteva mii de oameni au năvălit în oraş terorizând autorităţile şi populaţia. / Cernăuţi, 11. Suntem în măsură a da alte amănunte în legătură cu dezordinile întâmplate, ieri, la Suceava. Autorităţile ştiau, de mai înainte, că joi va avea loc o demonstraţie a Ligii contra Camerei şi a Ligii antisemite. Este de mirare, aşadar, că n-au luat măsuri pentru menţinerea ordinii. Şi la Cernăuţi se ştia că joi vor fi turburări la Suceava. / N-au fost scoase forţe suficiente, deşi agitaţiile erau aşteptate. Totuşi, în dimineaţa acestei zile, nu se aflau la Suceava decât 30 poliţişti, 100 de jandarmi şi 70 soldaţi. Este drept că, dimineaţă, s-au postat cordoane de jandarmi la bariere, care au reuşit să oprească pe ţărani, câtă vreme aceştia veneau în grupuri mici. Când însă au început să sosească în cete de câte o sută, cordoanele n-au mai putut face faţă situaţiei. / Ruperea primului cordon. Un grup de 300 ţărani din Bosancea au rupt cordonul principal, lovind pe locotenentul de jandarmi. Acesta a fost începutul. Imediat, masele de săteni au invadat oraşul, provocând o panică nespusă. Erau până la 3-4 mii de oameni, care au năvălit în piaţă şi în străzile principale, aşteptând pe colonelul Niculcea, ca să deschidă întrunirea. / Ţăranii năvălesc în localul prefecturii. Când au aflat că acesta nu va veni, căci este arestat, oamenii s-au dus la prefectură şi au sfărâmat uşile, pentru a pătrunde înăuntru. Dar Niculcea fusese arestat la Rădăuţi şi transportat la Cernăuţi, astfel că ţăranii au rămas dezamăgiţi. La prefectură se aflau domnii Pihal, subinspector de siguranţă din Cernăuţi, Tudoraş, prefectul judeţului Suceava, şi procurorul. Dar n-au putut linişti pe ţărani. / Panică în oraş. Aceştia au pornit înapoi pe străzi, neîmpiedicaţi de nimeni, căci forţele poliţieneşti erau insuficiente. Toate prăvăliile, restaurantele şi cafenelele au fost închise, iar locuitorii s-au baricadat în case şi în pivniţe. Totuşi, câţiva evrei au fost surprinşi pe străzi şi bătuţi. Între aceştia se citează numele lui Grosman şi al lui Schächter. / Prăvălii devastate. Ţăranii s-au dus, apoi, la târgul de vite, unde au spart cârciuma lui Nussbrauch, au scos băutura şi au consumat-o. Încălziţi astfel, au pornit apoi să devasteze diferite prăvălii, între care Wassermann, Peltz, Wapner etc. Toată marfa a fost aruncată în stradă. Mulţi ţărani erau înarmaţi, astfel că armata nu putea face nimic contra lor. În urmă, mulţimea s-a întors pe strada principală, unde au devastat alte prăvălii, între care a lui Costiner, Falic, etc. Se spune că, spre seară, s-a dat foc unui depozit de lemne, dar focul a fost localizat. Pe la ora 7, seara, lucrurile s-au potolit. / Ajutoarele din Fălticeni şi Cernăuţi. Autorităţile au cerut ajutoare din Botoşani şi Fălticeni. Din Fălticeni au sosit prefectul judeţului, comandantul jandarmilor şi procurorul. De asemenea, au plecat din Cernăuţi secretarul general al directoratului, dl Crudu, şi dl Dumitrescu, inspector general de siguranţă. Toată noaptea, au avut consfătuiri cu autorităţile locale. / Comunicat oficial. În cursul nopţii, ministerul de interne a dat următorul comunicat: „La Suceava, întrunirea anunţată în contra cametei n-a mai avut loc. S-au strâns peste 2.000 de ţărani, care au stat aproape toată ziua. Au fost vociferări, fără incidente sângeroase. În cele din urmă, ţăranii s-au răspândit. În prezent este linişte. Poliţia a fost tot timpul la faţa locului, luând măsuri în contra turburătorilor. A fost la Suceava şi secretarul general al directoratului ministerial, care a plecat la Cernăuţi. / S-au operat 35 arestări. Declaraţiile domnului C. Angelescu. Domnul C. Angelescu, subsecretar de stat la interne, a comunicat, azi dimineaţă, ziariştilor că autorităţile locale de la Suceava au luat măsuri împotriva agitatorilor. S-au operat 35 de arestări. Colonelul Neculcea, care fusese arestat mai înainte, a fost deferit parchetului. Autorităţile locale iau de asemeni măsuri preventive pentru a împiedica eventuale tulburări ce s-ar putea petrece joi, când s-a anunţat o nouă întrunire. De asemenea, ministerul de interne urmăreşte îndeaproape mişcarea pe care vrea s-o întreprindă în Basarabia dl Corneliu Zelea Codreanu[149]. // 1930, iulie 13: Ancheta devastărilor din Suceava. Actualmente domneşte la Suceava cea mai perfectă linişte. Dl Crudu, secretarul general al directoratului Cernăuţi, împreună cu dl inspector Dumitrescu, au părăsit oraşul, lăsând acolo numai pe dl subinspector Pihal. S-a început anchetarea arestaţilor. Toţi neagă a fi luat parte la devastări, iar dovezi nu sunt împotriva lor, deoarece au fost arestaţi târziu, seara, după ce lucrurile se potoliseră. Cei mai mulţi declară că n-au venit la Suceava pentru adunarea convocată de colonelul Niculcea, ci pentru alte interese. / Teama pentru joia viitoare. În oraş continuă să circule patrule militare. Populaţia continuă a fi foarte îngrijorată, deoarece prefectul judeţului, dl Tudoraş, a dat scris sătenilor că, joia viitoare, vor fi liberi să ţină adunarea proiectată. Toţi sătenii, plecând acasă, au dus cuvânt de ordine că, joi, are loc la Suceava o mare adunare împotriva cămătarilor. Dacă la Suceava domneşte linişte, în satele apropiate, Costâna şi Bălăceana, s-au produs pe ziua de ieri tulburări, spărgându-se geamurile la mai multe prăvălii[150]. // 1930, iulie 13: Noi excese în Bucovina. Cernăuţi, 12. Azi noapte, la orele 12, prefectura din judeţul Suceava a fost anunţată că, în comuna Bălăceana, s-au produs dezordini antisemite. Imediat au fost expediate acolo două camioane cu jandarmi. De asemenea, au plecat domnii Tudoraş, prefectul judeţului, şi colonel Teodorescu, comandantul garnizoanei, împreună cu procurorul Tetiva. Au sosit la Bălăceana pe la orele 3 dimineaţa, când devastările se terminaseră. Un număr de vreo 200 de inşi au devastat toate prăvăliile evreieşti, aruncând toate mărfurile în stradă. De asemenea, a fost devastată sinagoga, dar fără ca obiectele sfinte să fie atinse. Geamurile tuturor locuinţelor au fost sparte. Satul prezintă un aspect jalnic. Sunt şi câţiva răniţi. / Domnul senator Maier Ebner, împreună cu preşedintele comunităţii izraelite locale, dl Teich, au expediat o telegramă de protestare ministerului de interne. / Versiunea ministrului de interne. Azi dimineaţă, ministerul de interne a primit o telegramă de la Cernăuţi, în care a fost anunţat că o nouă turburare antisemită s-a petrecut în satul Bălăceana, situat la o depărtare de 15 km de Suceava. La miezul nopţii, agitatorii antisemiţi au tras clopotele de la biserică, adunând satul. Ţăranii au spart multe prăvălii evreieşti şi au devastat o şcoală evreiască din sat. Jandarmii au fost în imposibilitate să menţină ordinea. Ei au fost nevoiţi să tragă salve de focuri în aer, pentru a intimida pe ţărani. / Se vor lua măsuri drastice. Dl subsecretar de stat Constantin Angelescu[151], primind, azi dimineaţă, această telegramă, a adus imediat faptele la cunoştinţa domnului ministru Vaida. S-a luat hotărârea să se ia o serie de măsuri drastice pentru a pune capăt acestor agitaţiuni, care fac atât de mult rău ţării, înăuntru şi în afară. / Consfătuirea de la ministerul de interne. S-a decis ca, la ora 11, să fie convocaţi la ministerul de interne toţi şefii de autorităţi, pentru a discuta situaţia şi a lua măsurile în consecinţă. La ora 11, s-au întrunit, în cabinetul domnului Angelescu, domnii dr. Vaida, Cădere – secretar general, general Nicoleanu – comandantul jandarmeriei, procurorul general de la Cernăuţi, care se afla întâmplător în Capitală, domnii directori Cristescu şi Bianu de la Siguranţa generală. Conferinţa a durat până la ora 1. / Măsurile decise. Domnul C. Angelescu a primit, apoi, pe ziarişti, cărora le-a declarat că guvernul este ferm decis să ia măsuri radicale pentru stârpirea acestor agitaţii. În acest scop, s-au luat următoarele măsuri: Dl Victor Cădere, secretar general al ministerului de interne, va pleca, astă-seară, la Suceava, pentru a conduce şi a supraveghea toate măsurile ce se iau; Dl secretar general al directoratului din Cernăuţi va pleca, astăzi, la Rădăuţi, pentru acelaşi scop; Mai multe detaşamente de jandarmi, sub conducea domnului colonel Bendescu, vor pleca la Suceava şi la Rădăuţi, pentru a sta la dispoziţia autorităţilor; De asemenea, s-a intervenit la ministerul armatei pentru a trimite orice număr de trupe necesare menţinerii ordinii. / S-a luat hotărârea că orice agitator, care va face cea mai mică mişcare, va fi imediat arestat şi deferit parchetului. Agitatorii străini de localitate  vor fi imediat arestaţi şi trimişi la urma lor. Nu se vor îngădui întruniri şi manifestaţii care ar putea duce la turburarea liniştii sau care ar putea provoca acte de agresiune. Toate parchetele din ţară vor primi, în cursul zilei de astăzi, dispoziţii telegrafice din partea ministerului de justiţie, prin care li se pune în vedere să dea cel mai larg sprijin celorlalte autorităţi, pentru menţinerea liniştii şi împiedicarea oricărui fel de turburări. / Domnul subsecretar de stat Angelescu şi-a exprimat convingerea că, până în câteva zile, datorită acestor măsuri, totul va reintra în normal[152]. // 1930, iulie 17: Ancheta în Bucovina. Ţăranii se plâng de proasta situaţie economică. Suceava, 16 (iulie). Reprezentanţii autorităţilor, care se află în localitate, domnii Cădere, secretar general la ministerul de interne, general Gavrilescu şi şeful de cabinet Cătuneanu, au vizitat numeroase comune din judeţul nostru: Bălăceana, Liuzii Humorului, Comăneşti, Pârteştii de Jos, Cacica, Păltinoasa, Gura Humorului, Solca etc., etc. Pretutindeni au stat de vorbă cu ţăranii, căutând să le arate că nu trebuie să dea ascultare derbedeilor care îi îndeamnă la dezordini. Ţăranii au răspuns că ei nu vor decât linişte şi nu se gândesc decât să-şi valorifice recolta, dar aşteaptă cu nerăbdare înfiinţarea creditului agricol. / Domnul Cădere a primit diferite delegaţii ale locuitorilor. Astfel, micii morari s-au prezentat împreună cu preşedintele asociaţiei lor, dl Leonte Duracu, şi au cerut sistarea impozitului pe cifra de afaceri, fixarea impozitelor după venitul real al morilor, acceptarea unui delegat al micilor morari în comisiile de impuneri, ieftinirea combustibililor etc. Domnul Cădere a promis că va satisface aceste doleanţe, apoi, de comun acord cu morarii, a fixat următoarele preţuri pentru măcinat: la 100 kg porumb sau orz – 10 kg în natură sau 25 lei. Pentru grâu şi secară la valţ, 80 lei la 100 de kg. A mai hotărât introducerea în mod obligatoriu a cântarelor la toate morile. / De asemenea, domnul Cădere a mai primit pe dl Teich, preşedintele comunităţii evreieşti din Suceava, însoţit de dl Landau, deputat de Chişinău. Secretarul general de la interne le-a cerut să liniştească pe evrei, deoarece, din vizitele ce a făcut în ţară, s-a convins că nu există un curent împotriva evreilor, ci numai din pricina proastei situaţii economice. / Locţiitorul de prefect, dl inspector administrativ Miloceanu, a primit o delegaţie a meseriaşilor din comuna Arbore, care au cerut micşorarea impozitelor pe cifra de afaceri şi încurajarea micilor meseriaşi. Dl Miloceanu a promis că va transmite la Bucureşti aceste doleanţe. / Procurorul general din Cernăuţi, dl Alexandru Teodoru, a primit numeroase delegaţii de locuitori, care i-au spus diverse reclamaţii. Domnia sa a însărcinat să plece în comunele respective, pentru cercetări, pe primul procuror, dl Bendas. Domnia sa a vizitat comunele Bălăceana şi Băişeşti. / La cabinetul de instrucţie continuă cercetările în privinţa dezordinilor recente din Bălăceana şi celelalte localităţi. Se ştie că, pentru mâine, joi, a fost convocată o întrunire publică. O delegaţie din comuna Bosanci, condusă de sătenii Eremia Lazăr şi Ion Tarafine, s-a prezentat la prefectură, cerând libertatea întrunirii şi asigurând că ei nu urmăresc provocarea de dezordini şi nici nu dau ascultare sfaturilor colonelului Niculcea, care vrea să provoace revoluţie. Ei cer numai micşorarea impozitelor. / Ieri se zvonise că, în cursul nopţii, se vor produce demonstraţii antisemite la Arbore şi că, de aici, turburătorii vor merge la Solca. Domnii Cădere şi general Gavrilescu, comandantul Brigăzii 8 de Infanterie, au plecat imediat într-acolo. Ştirile sosite astăzi, în cursul zilei, anunţă că pretutindeni a fost linişte. Totuşi, viligiaturiştii de la Solca sunt foarte îngrijoraţi şi se gândesc să renunţe la restul curei şi să se întoarcă acasă. Astăzi este, la Solca, zi de târg săptămânal. Prefectul judeţului asigură că nu se va petrece aici nici o dezordine[153]. // Primele procese: Acuzaţii achitaţi. Suceava, 16 (iulie). Ieri a venit în dezbateri procesul a cinci locuitori, acuzaţi că au participat la dezordinile antisemite din ziua de 10 iulie. Ei sunt daţi în judecată după legea micului parchet. Curtea se compune din domnii Leo Wachtel, preşedinte; judecător Ţurcan, asesor, şi procuror Tănase. / Pe banca acuzării figurează tinerii Gheorghe Oniu, Ion Holovăţ, Nicanor Croitor, Gheorghe Drăgoiu şi Ştefan David, toţi din comuna Bosanci. Ei sunt acuzaţi că au aruncat cu pietre asupra caselor locuitorilor evrei Ghingold, Merlaub şi Weber, Se procedează la interogatoriul acuzaţilor. Cu toţii declară că nu au nici o vină şi că au fost indicaţi de evrei ca răzbunare, deoarece sunt cunoscuţi ca nutrind sentimente antisemite. / Dl Nicolau Mandinescu, chemat ca martor, povesteşte cum, în ziua de 10 iulie, încă de la prânz, a aflat că se pregăteşte un atac în contra Poştei. Seara, pe la ora 8, a văzut cum a venit un grup din Suceava şi cum se arunca cu pietre asupra caselor evreieşti. El însă a stat la o depărtare de vreo 20 de paşi, încât nu poate spune că recunoaşte pe acuzaţii de astăzi. Mai sunt ascultaţi, tot în calitate de martori, locuitorii Ghingold, Merlaub, Weber, Maria Eremia, Popadiuc, Oniu şi alţii. / Procurorul, în rechizitoriul său, cere condamnarea acuzaţilor în baza legii Mârzescu. După o scurtă deliberare, Curtea declară pe toţi acuzaţii achitaţi, în lipsă de dovezi. Procurorul a făcut recurs. // Se începe procesul agricultorilor Gheorghe Turculeţ, din comuna Ludie Humorului, acuzat că a împărţit broşuri cu conţinut subversiv. Turculeţ recunoaşte că a împărţit manifeste, pe care spune că le primise de la colonelul Niculcea. Nu ştia însă ce conţin. Procurorul cere amânarea procesului, până când vor sosi manifestele, care, actualmente, se află la postul de jandarmi Ilişeşti, pentru a fi cercetate de instanţă. Cererea este admisă şi procesul este amânat pentru vineri, 18 iulie. Avocatul Iacubovici cere citarea ca martor a domnului ministru Vaida-Voevod şi a domnului prefect Tudoraş. / Urmează procesul tinerilor Ion Alexiuc, Nicolai Hrăciniuc, Eugen Striban, George Leuciuc, Rudolf Stockmayer, Toader Crainiciuc, Ilie Leuciuc, Frantz Stanis şi Ioan Scriba, implicaţi, de asemenea, în devastările de joia trecută. Acuzaţii sunt apăraţi de domnii Jauca şi Iacubovici. Partea civilă este reprezentată prin dl Vogel. Se începe interogarea acuzaţilor. Ion Alexiuc recunoaşte că a luat parte la adunarea ce s-a ţinut, dar nu ştie ce s-a vorbit acolo. Hrenciuc şi Striban, care au fost prinşi cu obicte de furat în mână, declară că au primit aceste lucruri de la nişte necunoscuţi. Frantz Stanis, care se afla în faţa prefecturii, când a avut loc manifestaţia devastatorilor, spune că a fost acolo în exerciţiul funcţiunii, fiind funcţionar al apeductului. Ceilalţi acuzaţi tăgăduiesc, de asemenea, faptele care li se impută. / Domnul avocat Vogel cere citarea ca martori a domnilor comisar Romanovschi, Isac Nussbrauch şi sublocotenent Căldăruş. Cererea este admisă şi procesul se amână pentru vineri. / Noaptea trecută, au fost sparte geamurile de la locuinţa domnului Leon Rottkopf, preşedintele Partidului social-democrat din Suceava. Autorii spargerii nu au fost prinşi[154]. // 1930, iulie 18: Joia grijilor în Bucovina. Străduinţele autorităţilor de a evita turburări. Suceava, 17 (iulie). Capii autorităţilor din Cernăuţi şi Bucureşti, aflători în Suceava, nu au o clipă de odihnă. Zilnic, judeţul este cutreierat în lung şi în lat, toate comunele sunt vizitate şi pretutindeni se supraveghează cu atenţie executarea măsurilor de ordine luate de centru. Ţăranii cer ca deputaţii să vină în mijlocul lor pentru a le asculta păsurile. Până acum, numai deputatul Gorcea a făcut aceasta. Zvonindu-se că în comuna Arbore s-ar proiecta dezordini, dl Gorcea, care este foarte popular acolo, a plecat imediat în comună, a luat contact cu consiliul comunal şi cu fruntaşii satului şi a reuşit să liniştească spiritele. Dl Gorcea a mai vizitat comunele Pârteştii de Jos, Pârteştii de Sus, Cacica, Botoşana, Cajvana etc. / O ordonanţă pe care un preot nu vrea s-o citească. În ultimele zile, nu s-au semnalat tulburări. Domnii general Gavrilescu şi locotenent-colonel Băican, secretarul general Cădere, inspectorul Cătuneanu şi Dumitrescu străbat judeţul în lung şi în larg. Au mai sosit în localitate, pentru a lua măsuri de ordine, domnii Pihal, subinspector la Siguranţa din Cernăuţi şi colonel inspector Bendescu, de la Inspectoratul 2 jandarmi Cernăuţi. Dl prefect Miloteanu a primit delegaţia de studenţi, în frunte cu studentul Doboş Boca. Aceiaşi delegaţie s-a prezentat dlui secretar general Cădere, pentru a da asigurări formale că nu vor avea loc dezordini. Ieri s-au placardat în oraş ordonanţe, din partea dlui prefect Miloteanu, care face apel la cuminţenia populaţiei şi, totodată, anunţă că, dacă se vor produce dezordini, vinovaţii vor fi aspru pedepsiţi. Autorităţile în subordine sunt, de asemeni, foarte vigilente. / Ici, colo, unde s-au mai semnalat agitaţii, s-au luat imediat măsuri. Astfel, în comuna Băişeşti, preotul Grigoraş n-a voit să explice populaţiei ordonanţa prefecturii, spunând că el nu are a primi ordine din partea autorităţilor administrative. În această comună se dedă la agitaţii un anume Emilian Popinciuc, licenţiat în Drept. / În comuna Stroeşti s-au spart câteva geamuri. Autorii au fost identificaţi. Ei se numesc Petre Poleacu şi Nicolae Toma Văleanu. O delegaţie a evreilor din Burdujeni s-a prezentat la domnul prefect Miloteanu, exprimându-şi teama ca agitaţiile să nu se întindă şi în târgul lor. Prefectul a dat formale asigurări. Şeful poliţiei din Solca, dl Costică Popovici, împreună cu pretorul Reuţ, au căutat, de asemeni, să liniştească pe viligiaturişti, convingându-i să nu părăsească localitatea, deoarece, în urma măsurilor luate, nu se vor produce nici un fel de tulburări. / Ce se petrece azi. Un zvon. Astăzi, joi, este la Suceava zi de târg. Proiectata întrunire a Ligii contra cametei nu se ţine. Târgul este foarte slab animat. La fiecare barieră a oraşului sunt instalaţi câte un procuror, doi ofiţeri, un comisar şi mai mulţi soldaţi. Ţăranii sunt cercetaţi de magistraţi, apoi lăsaţi să intre în oraş. Dl Miloteanu a emis o ordonanţă, prin care se interzice ţinerea oricărei întruniri, fără autorizaţia dumisale. / Pentru mâine, 18 iulie, dl secretar general Cădere a convocat pe toţi directorii de bancă din Suceava, ca să discute problema scăderii dobânzilor. Se crede că dobânzile vor fi scăzute la 12 la sută, de la 35 şi 45 la sută, cât a fost până acum. / În judeţ, s-a răspândit, ieri, zvonul că regele Carol ar fi fost împuşcat. Dl cădere a dispus dezminţirea acestei invenţii, prin afişe şi prin batere de tobe. Totodată, a luat măsuri a fi descoperiţi autorii acestei fantastice invenţii[155]. // 1930, iulie 23: Dl Pompiliu Ioniţescu, despre situaţia din Bucovina. Înapoiat din Bucovina, dl Pompiliu Ioniţescu, subsecretar de stat la ministerul de finanţe, a declarat prese, cu privire la situaţia din acest ţinut. Domnia sa afirmă că în Basarabia este linişte, iar autorităţile au luat măsuri pentru a preîntâmpina dezordinile. / Situaţia economică. Situaţia economică în Bucovina este foarte rea (Iorga îi avertiza, la cumpăna anilor 1919/1920, în Calendarul „Glasul Bucovinei”: „Sunteţi, aici, în Bucovina, oameni culţi şi bogaţi, dar să nu uitaţi că aţi intrat în România Mare!” – n. n.), mai ales în urma crizei din industria lemnului. Activitatea este atât de redusă în această industrie (datorită corupţiei din Mitropolie, care administra Fondul Religionar – n. n.), încât se poate spune că este aproape oprită. Cel mai bun mijloc de a veni în ajutorul populaţiei de acolo este să i se dea posibilitatea să-şi câştige, din nou, existenţa prin muncă. Dl Pompiliu Ioniţescu a constatat că Administraţia fondului bisericesc al Bucovinei este nedreaptă cu ţăranii din regiunile silvice, pentru că, în calitatea ei de proprietară a pădurilor şi fierăstraielor, vinde lemnele cu preţuri exagerate. / Datoriile sătenilor. Datoriile sătenilor din Bucovina sunt foarte mari. Judecătoriile de acolo, care au să judece procesele dintre debitori şi creditori, acordă cheltuieli de judecată prea mari. Pentru ca ţărănimea să scape de situaţia de astăzi, trebuie luate urgente măsuri economice. / A început exportul. De câteva zile, a început exportul către Polonia, prin staţia Grigore Ghica Vodă. În cazul când exportul acesta va creşte şi în cazul când şi exportul pentru Cehoslovacia va deveni mai activ, este probabil că situaţia economică din Bucovina se va ameliora simţitor[156].

1936: „La Suceava, deţinuţii politici (comunişti – n. I. D.) sunt izolaţi în celule, fără foc şi fără sobe, fără nici un ajutor medical şi fără medicamente. Din pricina regimului la care sunt supuşi la Suceava, următorii deţinuţi politici au murit, în cursul ultimului an: Dermaugi, Baradj, Sarindar şi Minker; în urma relelor tratamente, în 21 martie 1936 a murit Kisch Ludwig. Deţinuţii care reclamă la director sau la primul procuror sunt bătuţi sălbatic a doua zi, cum este cazul lui Rudenco Feodor, Korolenko şi alţii, precum Artensia Găină, Protopopescu Marin, Luca Rosa, Leibovici Zisu, Rosemberg S., Veinstock, Torban I., Sârbu, Picher, Stoica G., Adler etc.”[157].

1936: „Prea Sfinţite, Prefectura județului Suceava, cu adresa Nr. 9262/1936, ne face cunoscut că parohia greco-catolică ruteană din Suceava are o populaţiune de 121 suflete, deci mult mai puţine ca să poată justifica existenţa unei parohii, plătită din bugetul statului. / Faţă de numărul insuficient de credincioşi, ne cere a dispune desfiinţarea acestei parohii şi alipirea lor la parohia greco-catolică ruteană din comuna Cacica. / Avem onoare a vă ruga să binevoiţi a dispune să ni se comunice hotărârea Prea Sfinţiei Voastre în această chestiune. / Primiţi, Vă rugăm, Prea Sfinţite, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni. / p. Ministru, / ss. Șt. Brădișteanu, / p. Director, / ss. G. Illoniu”. // Aşa sună scrisoarea ministerială, ticluită în temeiul informaţiilor domnului prefect Cojocariu, de la Suceava. Care-i însă adevărul adevărat, în cazul de faţă? Acela că, pentru a se dinamita o aşezare bisericească unită, s-a recurs, în hârtii oficioase, la păcătoase falsuri ordinare. Răspunsul dat scrisorii ministeriale, de Prea Sfințitul Alexandru, stabileşte, fără chip de replică, acest fapt, pe cât de odios, pe atât de nedemn. Scrie înaltul Ierarh: // „Domnule Ministru, / Adânc mâhniţi de cuprinsul adresei domniei voastre Nr. 116.090/14.366/1936, din care ni s-a dat să cunoaştem noul atentat, pus la cale de Prefectura judeţeană Suceava, împotriva bisericii noastre de acolo, ne grăbim a vă răspunde următoarele: / 1. Noua descoperire a domnului prefect Cojocariu, că parohia noastră din Suceava ar avea numai 121 suflete, contrazice flagrant, învederând nemernicia temeiului, cifrei de peste 200 suflete („70 de familii, cu 132 suflete, la care se mai adaugă populaţia flotantă de servitori, de circa 50-80 persoane”) arătată, „pe baza listelor de naţionalitate”, în adresa ce ne-aţi trimis, la 17 iulie curent, sub Nr. 116.519/13.665. / 2. Ea cotrazice însă mai ales realităţii, pe care v-am prezentat-o, încă la 31 iulie curent, sub Nr. 4.134/1936, când ne-am permis a vă arăta, în temeiu de coale familiare, purtate, din ordin, la zi, că avem, în Suceava, 451 suflete, cărora se mai adaugă 203 suflete din filia Iţcani şi 188 suflete din filia Sf. Ilie, un total, deci, de 847 suflete. / 3. Întemeiată pe un neadevăr patent şi lipsită, cum se ştie, de orice temei de lege, cererea Prefecturii Suceava nu este, deci, decât o dovadă mai mult a duşmăniei ce ne poartă şi o nouă încercare de a slăbi temeiul de drept, care va trebui să ne repună în posesiunea integrală a averii ce ni s-a răpit la Suceava. / 4. Menţinem, deci, drepturile ce avem asupra parohiei Suceava, fiind hotărâţi să luptăm, din toate puterile, pentru apărarea acestora şi vă rugăm să respingeţi această nouă încercare de atentat la adresa bisericii noastre. / 5. Insistăm, din nou, pentru cele ce v-am cerut în adresa noastră, pomenită mai sus (Nr. 4.134/1936), care vi s-a trimis recomandat, şi, astfel, deşi adresa domniei voastre de acum, ce nu ţine seamă de cele ce vă scrisesem în ea, pare a spune contrarul – nu se poate să nu o fi primit şi să nu o cunoaşteţi. / În nădejdea etc. / ss. Dr. Alex. Rusu Episcopul Maramureşului”. // Îi stă omului mintea în loc: acolo am ajuns, încât slujbaşi de stat să se preteze la măsluiri de felul acesteia? Şi pentru ce? Pentru ca să sugrume o comunitate creştină, care are „păcatul de moarte” că nu mărturiseşte crezul Bizanţului, ci al Romei, deşi enoriaşii parohiei năpăstuite nu sunt latini, ci slavi. Ştim că Prea Sfinția Sa chiriarhul Alexandru al Maramureşului a dezvăluit, la vreme, Ministerului de resort toată meschinăria atentatului, pus la cale împotriva parohiei unite din Suceava. Măsuri de îndreptare a răului săvârşit, până acum, şi de prevenire a altor rele, plănuite pe viitor, nu ştim să se fi luat. Şi nici nu legăm mari nădejdi de aşa ceva. Cel puţini nu de la Ministerul pe care-l priveşte, în primul rând, „barbaria negrăită şi adânc păgubitoare intereselor ţării”, cum timbrează Ierarhul eparhiot, într-altă scrisoare (din 7 iulie 1936), procedura autorităţilor de la Suceava. Tare ne este însă credinţa că justiţia va da câştig de cauză dreptăţii, care-i indiscutabil de partea noastră, şi va spăla pata de ruşine, aruncată în obrazul ţării de metodele levantine, ce vreau să se încetăţenească şi la noi. Fără să izbutească, însă, până în cele din urmă. Pe lângă toate binecuvântările bizantine ce are. Şi chiar şi iadul de le-ar fi aliat. Pentru că, altfel, ar fi de disperat, cu atmosfera otrăvită, în care s-au putut plămădi atentate ca cele demascate, în legătură cu biserica şi parohia unită din Suceava atâtor amintiri de glorie şi cinste românească, de altădată”[158].

1938: „De Suceava te-apropii ca de-un altar. Uiţi că, astăzi, cetatea nu mai e decât un meschin oraş provincial, că – dealungul vremurilor – jâzii l-au năpădit ca buruienile, că vulgaritatea cea mai cumplită se răsfaţă-n inima Moldovei şi că turlele Mirăuţilor au melancolia unor ciobani împărăteşti cu turmele risipite – şi nu te gândeşti decât la istoria care trece cu paşi de voevozi printre ruinele unde flamuri nevăzute mai flutură’n vântul toamnei cu incendii de aur în copacii de pe dealurile Mitocului şi-ale Burdujenilor. / Acceleratul opreşte gâfâind în lunga ploaie de Noembrie. Gara Iţcani, înconjurată de mărunte dugheni şi cârciume cu proprietari evrei, mă primeşte cu lumini tulburi şi-apoase, care cad galben pe faţa trecătorilor. O iau încet, prin burniţă, spre oraş. Suceava, ridicată pe măguri frumos unduite, abia se zăreşte de-aici, căci pâcla învălue ca un giulgiu felinarele cetăţii cenuşii de seară”[159].

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941 – Tribunalul Iaşi[160]: Malcinschi Severin, elev, cu ultimul domiciliu în Suceava, Ştefan cel Mare, născut în comuna Vorniceni, judeţul Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 3 ani închisoare corecţională şi 2 ani interdicţie, conf. art. 258, 259, 260 din codul penal”.

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9[161], de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Ruptaş Dumitru, caporal, ctg. 1940, cu ultimull domiciliu cunoscut în Suceava, mort la 9 iulie 1941”.

1942: „Se anulează, pe data de 18 Martie 1941 (retroactiv – n. n.), următoarele cărţi de lucrător şi de meşter, precum şi adeverinţele meseriaţilor evrei: Cartea de meșter bărbier nr. 151 a dlui Freiberg Leib Mortki din Suceava. / Cartea de meșter cioplitor în piatră, nr. 288 a dlui Glasser Bernhard din Suceava. / Cartea de meșter croitor nr. 92 a dlui Laner Pincas Rechshandler din Suceava. / Cartea de meșter cizmar nr. 590 a dlui Ricer Moriț din Suceava. / Cartea de meșter tinichigiu nr. 593 a dlui Bohorodczaner Strul Simon din Suceava. / Cartea de meșter croitor nr. 148 a dlui Seidler Bruno din Suceava. / Cartea de meșter tapițer nr. 323 a dlui Blei Wolf Recte Altman din Suceava. / Cartea de meșter tinichigiu nr. 573 a dlui Hecht Daniel din Suceava. / Cartea de meșter croitor nr. 674 a dlui Ițcovici Strul Leib din Suceava. / Cartea de meșter croitor nr. 166 a dlui Strominger David din Suceava. / Cartea de meșter tâmplar de mobile nr. 62 a dlui Edelstein Wolf din Suceava. / Cartea de meșter croitor nr. 63 a dlui Blaustein Chaim din Suceava. / Cartea de meșter strungar în lemn nr. 651 a dlui Klar Herman din Suceava. / Cartea de meșter croitor nr. 89 a dlui Strominger Moses din Suceava. / Cartea de meșter croitor nr. 582 a dlui Șturn Tisel din Suceava. / Cartea de meșter croitor nr. 147 a dlui Sedler Carol din Suceava. / Cartea de meșter croitor nr. 146 a dlui Riven Itzig Rosenblatt din Suceava. / Cartea de meșter sifonar nr. 562 a dlui Somer Kahan din Suceava. / Cartea de meșter croitor nr. 656 a dlui Croitoru Moise Aron din Suceava”[162].

1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1, aliniatul penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia Consiliului de Ministri – Judeţul Suceava[163]: Moara şi aparat de decorticare, foste proprietatea lui Spiridon Moraru din oraşul Suceava. / Moara fostă preprietate a lui Weittman Leib din oraşul Suceava. / Moara fostă proprietate a lui Lehman Popovici şi Ogrodnic, fost Hotinceanu, din oraşul Suceava. / Brutăria fostă proprietate a moştenitorilor Denker din oraşul Suceava. / Brutăria fostă proprietate a lui Spurny Ludovig din oraşul Suceava. / Brutăria fostă proprietate a lui Itsig Moritz din oraşul Suceava. / Presă de ulei fostă proprietate a lui Weitman et Co. din comuna Iţcani. / Moara fostă proprietate a lui Ogrodnic Petru şi Păjoreanu Genoveva din comuna Burdujeni”.

[1] BÉRAUD-REGNY, Le Constitutionnele, nr. 221, 9 august 1854, p. 3

[2] Ionescu-Gion, G., I., Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1892, pp. 16-21

[3] Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 25, duminică 16/29 iunie 1924

[4] Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 25, duminică 16/29 iunie 1924

[5] Gazette, N. 52, du 28 decembre 1697

[6] GABRIEL SPLENY VON MIHALDY, Descrierea districtului Bucovina, în „Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice”, Bucureşti 1998, pp. 236-266

[7] ION GRĂMADĂ, Cartea sângelui, p. 195

[8] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.

[9] Beil. XXXI.

[10] Beil. XXVII.

[11] Ibidem. Archiv. Vol. LXXVIII, I. Halfte.

[12] Beil. XXVIII, XXIX.

[13] Ibidem.

[14] Se spune că o luptă între moldoveni și polonezi a avut loc lângă Cernăuţi, o luptă  în care s-a distins bunicul cărturarului polonez Sarnicius. Beil. XIII.

[15] Beil. XXXIX.

[16] Beil. LIII.

[17] Beil. LXI, LXVII.

[18] Beil. LXXIX.

[19] Vortrag. Wien, den 6 Sept. 1774. Randbemerkung. (Eigenhändig 23/540).

[20] Beil. XLVIII.

[21] Beil. XLIX.

[22] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.

[23] Călindariul poporului Bucovinean, Anul XV, 1902, p. 47

[24] Iorga, Nicolae, Note despre vechea Bucovină, în Revista Istorică, I, No. 5, București mai 1915, pp. 85-87

[25] RUDNEANU, Prof. Constantin, Alaiul militar, la repatriarea moaştelor Sfântului mare mucenic Ioan cel Nou, din Galiţia, la Suceava, în anul 1783, Cernăuţi, 1937, în Foaia diecezană, Anul LII, Nr. 33, 15 august 1937

[26] Vgl. Polek, Anfänge des Volckssschulwesens in der Bukowina, S. 45 ff. (Vezi Polek, Începuturile școlii elementare din Bucovina, p. 45 și urm.).

[27] Vgl. Polek, Anfänge des Volckssschulwesens in der Bukowina, S. 45 ff. (Vezi Polek, Începuturile școlii elementare din Bucovina, p. 45 și urm.).

[28] EMIL I. EMANDI, Habitatul urban şi cultura spaţiului, p. 561-570

[29] Gazette du France, 28 noiembrie 1786, p. 400

[30] Gazette de France, 29 decembrie 1786, pp. 443, 444

[31] Reise Liste in die Lager von 1786 (K.-A. II. S. 1786-49-2) Vergl. Auch Radics a. a. O. S. 37.

[32] K.-A. II, S. 1786-49-2 (Orig.).

[33] Polek, Dr. Johann, Joseph’s Reisen nach Galizien und der Bukowina, Czernowitz 1895, pp. 65-

[34] Polek, Dr. Johann, Joseph’s Reisen nach Galizien und der Bukowina, Czernowitz 1895, pp. 41 și următoarele

[35] Gazette de France, No. 95, Mardi 28 Novembre 1786, p. 400

[36] Gazette de France, No. 104, Vendredi 29 Décembre 1786, p. 442, 443

[37] Gazette de France, 21 octombrie 1788, p. 370

[38] D.G. ARHIVELE STATULUI SUCEAVA, Din tezaurul documentar sucevean / 1393-1845

[39] Correspondance militaire de Napoléon 1-er / extraite de la Correspondance, tom IV, Paris, 1876, pp. 344-346

[40] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 238, 239

[41] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 21, 27 decembrie 1911, pp. 263, 264

[42] Neale, Adam, Voyage en Allemagne, en Pologne, en Moldavie et en Turquie, Tome second, Traduit de l’Angloise par Charles-Auguste Def., Paris 1818, pp. 2-30

[43] Gatti, Friedrich, Geschichte der k. k. Ingenieur- und k. k. Genie-Akademie / 1717-1869, Wien 1901

[44] Journal des débats politiques et littéraires, 25 septembrie 1823, p. 1

[45] Bonar, Andrew A.; M’Cheyne, R. M., Narrative of a Visit to the Holy Land, Chapter VIII, Austrian Poland, Edinburg 1878, pp. 427-432

[46] Ion Grămadă, Din Bucovina de altă dată, Biblioteca societăţii „Steaua”

[47] Ion Grămadă, Din Bucovina de altă dată, Biblioteca societăţii „Steaua”

[48] Ion Grămadă, Din Bucovina de altă dată, Biblioteca societăţii „Steaua”

[49] Ion Grămadă, Din Bucovina de altă dată, Biblioteca societăţii „Steaua”

[50] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[51] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314

[52] Formanek, Jaromir – k. k. Hauptmann des Regiments, Geschichte des k. k. Infanterie-Regiments Nr. 41 / derzeit Josef Freiherr Vecsey de Vecse et Böröllyö-Iságfa, k. k. Feldmarschall-Lieutenant, 1807-1887, II Band, Czernowitz 1887, p. 571

[53] PATRIA, nr. 138 din 7/19 iunie 1898, p. 2

[54] Albina, III, nr. 60, vineri 7/19 iunie 1868 – materialul, deşi nesemnat, aparţine lui I. G. Sbiera, care l-a folosit şi în cartea „Amintiri din viaţa autorului”

[55] Albina, Anul IV, nr. 26, Viena, vineri 7/19 martie 1869, p. 2

[56] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[57] Palade, V. I, O excursiune la Suceava / 17 şi 18 august 1871, Iaşi 1871

[58] D’Avril, Adolphe, De Paris a l’Ille des Serpents, Chapitre VIII / La Boukovine, Paris 1876, pp. 117-145

[59] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[60] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[61] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[62] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[63] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93

[64] Simion Florea Marian (01.10.1847, Ilişeşti – 24.04.1907, Suceava) a publicat „Poezii poporale din Bucovina“ (vol. I-III , 1869, 1873, 1875), „Tradiţiuni poporale române“ (1878), „Chromatica poporului român“ (1882), „Ornitologia poporană română“ (vol. I-II, 1883), „Descântece poporane române“ (1886), „Nunta la Români“ (1890), „Naşterea la Români“ (1892), „Vrăji, farmece şi desfaceri“ (1893), „Răsplata, poveşti din Bucovina” (1897), „Poezii poporale despre Avram Iancu“ (1900), „Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile Românilor“ (1903), „Botanica populară română“ (manuscris) etc. – n. n.

[65] Medicul sucevean Teofil Lupu (06.06.1869, Tărăşeni – 07.07.1935, Suceava), susţinătorul tuturor gazetelor bucovinene care au apărut, iniţial, la Suceava („Junimea Literară”, în 1904, „Făt-Frumos”, în 1926) şi ctitorul Băncii Sucevene, a reluat, în 1910, „Revista Politică”, întemeiată, în 1885, de medicul Matei Lupu, activitatea lui publicistică desfăşurându-se, mai ales cu subiecte care vizau cultura, într-o arie mult mai largă. În 1935, a publicat broşura „Soluţii la câteva probleme bucovinene” – n. n.

[66] T. V. Stefanelli (18.10.1849, Siret – 23.07.1920, Fălticeni), magistrat de vază al Bucovinei şi politician adeseori neinspirat, a publicat „Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc“ (1915) şi statutul de prieten mărturisitor al lui Eminescu constituie principalele glorii ale lui Stefanelli, dar magistratul bucovinean a publicat şi schiţe umoristice, şi câteva „novele“, „Comoara lui Pintea“, „Hasan Călugărul“, „Moara Dracului“, „Uitutul“ sau „George Fulgerul“, şi „adaptări“ în proză, precum „Un omor“, dar şi multe traduceri, inclusiv din Carmen Sylva („Pietrele Doamnei“, „Cum culegea Alecsandri balade“) – n. n.

[67] Ştefan Ştefureac (24.02.1845, Pridie-Ceahor – 15.11.1893, Suceava), prietenul nedezminţit al lui Eminescu, a cărui operă a introdus-o în manualele şcolare. Debutând cu o elegie în „Lăcrimioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul preaiubitului lor profesor Arune Pumnul” (1866), remarcabil autor de manuale şcolare pentru primele patru clase gimnaziale, Ştefan Ştefureac a publicat studiile „Einige Suffixe zur Bildung des Substantivs und Adjectivs im Romanischen“ (1880, 1881), „Eine Recension der neuen. Auflage der Gammatik von Pumnul“ (1883) – n. n.

[68] Familia, Nr. 26, Anul XXIV, Oradea-Mare 26 iunie / 8 iulie 1888, pp. 296, 297

[69] VASILE BUMBAC, Schiţe de excursiuni feriale. Anul 1889, în „Revista Politică”, Anul V, nr. 16 / 15 august 1890, pg. 6

[70] Le Figaro, 11 octombrie 1891, p. 2

[71] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[72] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[73] GAZETA BUCOVINEI, nr. 90 din 12/24 noiembrie 1895, p. 2-5

[74] K. A. ROMSTORFER, Cetatea Sucevii, Bucureşti 1913, p. 109

[75] VIAŢA NOUĂ, nr. 1 din 26 mai 1918, p. 8

[76] Foaia Diecezană, anul X, nr. 31, 30 iulie / 11 august 1895, p. 7

[77] Verordnungsblatt des k. k. Justizministeriums, XV. Jahrgang 1899, Wien 1899, p. 141

[78] Verordnungsblatt des k. k. Justizministeriums, XV. Jahrgang 1899, Wien 1899, pp. 255, 256

[79] În Şcheia, a cântat Catrina Balinta

[80] În Ilişeşti, a cântat Vasile a Nichitii

[81] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[82] Congresul Armeanofil – n. n.

[83] Pro Armenia, II, nr. 16, 25 iulie 1902, pp. 132-134

[84] Verax, La Roumanie et les juifs, Bucarest 1903, p. 350

[85] Candela, foaie bis. liter., Cernăuţi, 1892, p. 535

[86] Candela, 1893, p. 536

[87] Candela, Armenii orientali în Bucovina, an. 1891, p. 531

[88] Iacov Episcopul Huşilor, O călătorie la mănăstirea Putna, în Bucovina, Ediţia a II-a, Huşi 1930, pp. 6-13

[89] Apărarea Naţională, Nr. 1, Anul I, Cernăuţi, duminică 7 octombrie stil nou 1906, p. 5

[90] Apărarea Naţională, Nr. 7, Anul I, Cernăuţi, duminică 28 octombrie stil nou 1906, p. 4

[91] Apărarea Naţională, Nr. 9, Anul I, Cernăuţi, duminică 4 noiembrie stil nou 1906, p. 3

[92] Apărarea Naţională, Nr. 12, Anul I, Cernăuţi, joi 15 noiembrie stil nou 1906, p. 3

[93] Apărarea Naţională, Nr. 23, Anul I, Cernăuţi, joi 23 decembrie stil nou 1906, p. 3

[94] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 210, 211

[95] Viaţa Românească, Anul IV, vol. 13, 6 iunie 1909, pp. 454-460

[96] Românul, Anul II, Nr. 8, miercuri 11/24 ianuarie 1912

[97] Viaţă Nouă, IV, nr. 167 din 21 noiembrie n. 1915, p. 2

[98] Viaţă Nouă, IV, nr. 167 din 21 noiembrie n. 1915, p. 4

[99] Retragerea trupelor austriece – în „Adevărul” din 13 august 1914

[100] Din Suceava – în „Adevărul” din 13 august 1914

[101] Adevărul din 7 octombrie 1914

[102] Adevărul din 9 octombrie 1914

[103] Adevărul din 9 octombrie 1914

[104] Adevărul din 17 octombrie 1914

[105] Românul, IV, nr. 225, 12/25 octombrie 1914, p. 1

[106] Viaţa Nouă, III, nr. 149, 22 nov. n. 1914, p. 4

[107] Adevărul, 27, nr. 9980 din 22 decembrie 1914, p. 2

[108] Viaţa Nouă, anul III, nr. 153, 30 mai 1915, pp. 1-4

[109] Adevărul, 28, nr. 10012, 26 ianuarie 1915, p. 3

[110] Românul, V, nr. 53, sâmbătă 7/20 martie 1915, pp. 3, 4

[111] Viaţa Nouă, IV, nr. 156, 27 iunie 1915, p. 4

[112] Viaţa Nouă, IV, nr. 160, din 18 august n. 1915, p. 4

[113] Viaţa Nouă, IV, nr. 160 – Supliment, din 18 august n. 1915

[114] IV, nr. 162 din 12 septembrie n. 1915

[115] Viaţă Nouă, IV, nr. 162 din 12 septembrie n. 1915, p. 3 – Supliment

[116] Viaţă Nouă, IV, nr. 163 din 3 octombrie n. 1915, p. 4

[117] Viaţă Nouă, IV, nr. 166 din 8 noiembrie n. 1915, p. 4

[118] Viaţă Nouă, IV, nr. 169 din 19 decembrie n. 1915, Supliment, p. 7

[119] Viaţă Nouă, IV, nr. 172 din 14 ianuarie n. 1915, Supliment, p. 4

[120] Viaţă Nouă, IV, nr. 173 din 24 ianuarie n. 1915, p. 3

[121] Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1915, p. 2

[122] Adevărul, 29, nr. 10497, 1 iunie 1916, p. 3

[123] Adevărul, 29, nr. 10506, 10 iunie 1916, p. 4

[124] Adevărul, 29, nr. 10508, 12 iunie 1916, p. 3

[125] Adevărul, 29, nr. 10508, 12 iunie 1916, p. 3

[126] Balan, p. 34

[127] Viaţa Nouă, V, nr. 1, 26 mai n. 1918, p. 4

[128] Viaţa Nouă, V, nr. 5, 30 iunie n. 1918, p. 4

[129] Viaţa Nouă, V, nr. 4, 23 iunie n. 1918, p. 4

[130] Biserica şi Şcoala, Anul XLII, Nr. 35, 26 august / 8 septembrie 1918

[131] Biserica şi Şcoala, Anul XLII, Nr. 36, 2 / 15 septembrie 1918

[132] Morariu, Pavelescu, p. 60

[133] Morariu, Pavelescu, p. 60

[134] Balan, p. 98

[135] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[136] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[137] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[138] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[139] Monitorul Bucovinei, Fascicula 10, Cernăuţi 22 martie nou 1921, pp. 112-117

[140] Monitorul Oficial, No. 32, miercuri, 9 (22) Mai 1918, pp. 414-419

[141] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[142] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[143] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[144] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi 3 Octombrie nou 1919, pp. 3-5

[145] Iorga, Nicolae, Conferinţe bucovinene, Bucureşti 1919, pp. 57-76

[146] Monitorul Oficial, No. 048 din 3 iunie 1920, pp. 1457-1462

[147] A. Melin, Unirea Poporului, Anul V, Nr. 30, duminică 5 august 1923

[148] Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 28, duminică 7/20 iulie 1924

[149] Adevărul, anul 43, nr. 14276, sâmbătă 12 iulie 1930, p. 4

[150] Adevărul, anul 43, nr. 14277, duminică 13 iulie 1930, p. 3

[151] În 18 iulie, la ora 10, 4 studenţi macedoneni vor atenta la viaţa lui Constantin Angelescu, în chiar biroul său de la Interne, sub pretextul unei audianţe – n. n.

[152] Adevărul, anul 43, nr. 14277, duminică 13 iulie 1930, p. 4.

[153] Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3

[154] Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3

[155] Adevărul, Anul 43, nr. 14280, vineri 18 iulie 1930, p. 3

[156] Adevărul, Anul 43, nr. 14284, miercuri 23 iulie 1930, p. 3

[157] La digne supplie des prisonniers politiques en Roumanie, in La Défense, 10 année, No. 377, Vendredi 20 novembre 1936, p. 7

[158] Metode levantine sau cum se încearcă nimicirea parohiei unite din Suceava, în Unirea, Anul XLVI, Nr. 34, 22 august 1936

[159] MIRCEA STREINUL, Cetatea Sucevii, în „Suceava”, 1940

[160] Monitorul Oficial, Nr. 115, 17 mai 1941, pp. 2684-1686

[161] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043 şi următoarele

[162] Monitorul Oficial, Nr. 178, 3 august 1942, pp. 6525-6534

[163] Monitorul Oficial, Nr. 229, 2 octombrie 1948, p. 7974