Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Stupca

STUPCA. Satul Stupca, menţionat încă din vremea lui Petru Rareş, a fost dăruit mănăstirii Solca, de către ctitorul acesteia, Ştefan Tomşa al II-lea, în 1615, întăritura domnească a lui Radu Mihnea Vodă, din 15 aprilie 1618, menţionând satele Stupca şi Lămăşeni, „care au fost domneşti, ascultătoare de târgul Sucevii”. Dar există o mărturie şi mai veche, păstrată, la loc de cinste în Viena: cel mai vechi obiect de artă ţărănească românească, cumpărat, în 1890, de Romstorfer, pentru Muzeul Imperial din Viena, şi care datează din vremea lui Ştefan cel Mare, supravieţuind, de-a lungul veacurilor, în Stupca, deşi satul atât de iubit de Ciprian Porumbescu este atestat abia în vremurile lui Petru Rareş. Ca să vedeţi cum un biet colţar, cu ramă de lemn şi cu părţile interioare din paie împletite izbuteşte să devanseze, cu aproape o sută de ani, atestarea unei localităţi! „Originalul a fost găsit în satul Stupca și are 400 de ani; partea din față are doar împletituri de paie. În acest colțar se păstrau, cu rol decorativ, spice de grâu și s-au obținut efecte foarte frumoase prin aceste împodobiri… Plăcile de perete (colțare) au fost întotdeauna instalate în colțurile așa-numitei camere mari și, la fel ca dulapurile din colț, au servit doar pentru a ține sticle de apă sfințită, cruci de mână, cărți de rugăciune etc.“[1].

Colţarul de la Stupca, din vremea lui Ştefan cel Mare

1669: În 9 noiembrie 1669, preotul din Stupca, „popa Iftimie”, a fost martor la o tranzacţie funciară în Ilişeşti.

1717: În 15 decembrie 1717, când Racoviţă Vodă confirma fraţilor Iordachi, Şerban şi Toader Cantacuzino „satul Stupca, cu vecini şi heleşteie”, este, practic, menţionat un regim laic al satului, care aparţinuse, probabil că în urma unui schimb de moşii, logofătului Iuon Boul, din moment ce Cantacuzinii spun că satul „l-a dăruit moaşa lor, Booaia lui Iuon logofăt”.

1752: În 15 iunie 1752, a fost refăcut hotarul dintre Stupca şi Ilişeşti, în prezenţa stupcanilor Văslan şi Gligorie Nemiţanul, reperele toponimice ale hotarului fiind: hotarul Zahareştilor, heleşteul Boului, rediul lui Cimbru, pârâul Ciutării, poiana lui Ciocan. Toponimele acestea înveşnicesc numele unor localnici: logofătul Iuon Boul, care îşi făcuse un eleşteu înspre Zahareşti, Cimbru, care defrişase păduricea de pe deal (rediu) şi Ciocan, care şi el defrişase o parte din pădure.

1766: Biserica Sfântului Dimitrie din Stupca, ctitorită în 1766 de banul Vasile BALŞ, avea să fie reconstruită în anii 1887-1888 şi sfinţită în anul 1889. În 1843, biserica din Stupca avea 955 enoriaşi, patron bisericesc era Manulachi de POPOVICI, paroh fiind Antonie DIMITROVICI. În 1876, patron bisericesc era Alexander von POPOVICI, cei 1.592 enoriaşi fiind păstoriţi de parohul Iraclie PORUMBESCU (GOLEMBIOWSKI, în sursa menţionată). În 1907, paroh era Onufreiu MIRONOVICI, născut în 1852, preot din 1876, paroh din 1885, cantor fiind, din 1879, Nicolai LUŢA, născut în 1851.

1768: O altă hotarnică, făcută în 11 iulie 1768, pentru Vasile Calmuţchi, proprietar în Ilişeşti, reia aceleaşi toponime (iazul Booaia, deci al văduvei lui Boul; rediul lui Cimbrişor, deci al feciorului lui Cimbru; poiana lui Ciocan, Poiana vizuinilor, Poiana Stupcăi şi Drumul Câmpulungului).

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Stupca, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „57 – toată suma caselor”, însemnând 30 scutelnici şi 10 slugi şi argaţi ai stolnicesei Bălşoaei, 3 popi, 3 femei sărace, 11 ţigani şi 16 birnici.

1774: Până în 1774, când Bucovina este ocupată de trupele generalului Mieg, la Stupca se stabilesc câteva familii de emigranţi transilvăneni: Vasile MORARIU (în 1753, din Nimigea), Ion UNGUREAN (1758, Bârlea), Ioan, Andrei şi Isidor BONTA (1763, din Sân George), Laurentie MOROŞAN (1765, Poieni), Teodor RODNEAN (1768, Bistriţa), Eremia ROŞCA (1768, Cilibica), Lupu MUNTEAN (1768, Calchion), Ioniţă ROŞCA (1769, Cilibica), Vasile a lui TOADER (1770, Ivanuşca), Teodor DUREA (1771, Năsăud), Iftimie ZAHARIA (1771, Blăjenii de Jos), Ignatie BODNAR (1771, Rădăşeni), Toader DULUŢ (1771, Fiscova), Ştefan LOCATI (1771, Bahmuta), Toader VICOVAN (1771, Bahmuta), Vasile CIUCĂLĂU (1771, Ciuchileşti), Iacob REUŢ (1771, Ciuchileşti), Grigore şi Constantin CROITOR (1771, Bârnova), Simion SCALU (1771, Biuchileşti), dulgherul Simion ILIAŞ (1772, Bârgăul de Jos), Grigore SAVA (1772, Blăjenii de Jos), Vasile şi Gavrilaş SERITON (1772, Blăjenii de Jos), Ioan VACARIU (1772, Noeni), Toma BÂRTOI (1772, Blăjenii de Jos), dulgherul Lupu HOREA (1772, Bârgăul de Jos), Carp CHIORU (1772, Blăjenii de Jos), Gavril MOROŞAN (1772, Buduş), Teodor şi Neagoe MORARIU (1772, Leşu Ilvei), George TRITEANU (1772, Blăjenii de Jos), Ioan TOBIE (1772, Blăjenii de Jos), Grigore DOINA (1772, Căila), George PINTEANCU (1772, Vinda), Simion BOJINCĂ (1772, Bârgăul de Jos), Elecheş IANOŞ (1772, Bârgăul de Jos), Nicolai ŞUTU (1772, Chintelnic), Sava CHECHERA (1772, Bârgăul de Jos), Ioniţă BOJESCU (1773, Bârgăul de Jos), Ieremia BOGDAN (1773, Rusu de Sus), Teodor HURBAN (1773, Bistriţa Mică), Ioan TOMA (1773, Căila), Dionisie BRĂTEŞAN (1773, Sâmbău), Gavril OLARIU (1773, Blajeni) şi Ion MOROŞAN (1774, Moiseiu).

1774: În 1774, Stupca avea 56 familii, din care, după cum se poate observa, 45 familii de emigranţi ardeleni. În 1775, Stupca avea 2 popi şi 49 familii de ţărani, iar Lipovenii Stupcăi aveau 6 familii de ţărani lipoveni.

1774: „Sediul trupelor austriece, introduse în Bucovina, se afla la Cernăuţi, iar de aici au fost înaintate departamente individuale până la granița cu Moldova. Puterea acestora a fost de 400 de soldați, la începutul lunii septembrie 1774. La începutul lunii octombrie, Batalionul Siskowitsch a fost direcționat către Suceava pentru a putea oferi mai mult sprijin trupelor avansate, în caz de eventualități neplăcute, şi a primit ordinul de a stabili și menține legătura cu Transilvania, prin Pasul Rodna, prin intermediul poştelor. Astfel de poşte au fost în Dorna, Capu Codrului și Stupca”[3].

1782: În 24 decembrie 1782, moşia Stupcăi aparţinea Mariei Balş, care, conform declaraţiei fiului ei, Toma Balş, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, o moştenea de la tatăl ei, Toderaşco Cantacuzino. Din 20 septembrie 1803, satul avea să treacă în proprietatea lui Toader Balş, fiul lui Toma, care îl va dărui, în 6 noiembrie 1811, nepoatei sale, Casandra Balş, jupâneasa lui Toma Iamandi.

1784: În 1784, Stupca avea 164 familii, în primii ani ai Bucovinei istorice stabilindu-se în sat şi familiile emigranţilor transilvăneni Ştefan BÂRGĂUAN (1777, Bârgăul de Jos), Nichită COSMACON (1777, Parva), Tudor ERDAN (1778, Nimigea pe Someş), Vasile IOSIP (1778, Berghea pe Someş), Grigore BLAGA (1778, Berghea pe Someş) şi Vasile MANCA (1778, Brăiuţ pe Someş). O parte dintre ardelenii stabiliţi la Stupca aveau să se mute, ulterior, în alte sate, tot aşa cum alţii, stabiliţi, iniţial, pe alte vetre de sat, vor veni la Stupca, aşa cum s-a întâmplat, de pildă cu fraţii Petru, Gavril şi Tanasă Onigă, veniţi din Sân George şi stabiliţi, în 1765, la Berchişeşti, unde avea să rămână doar unul dintre ei, altul mutându-se la Stupca, iar al treilea, Tănasă, nu se ştie unde.

1787: „Prin patentul din 14 martie 1787, boierii cei mai însemnaţi şi mazilii căpătară baronia, ceilalţi căpătară titlul de cavaleri, iar ruptaşilor li se derogă titlul de nobili… Boierii Armuşoaia, Başotă, Hurmuzachi, Iamandi, Cantacuzino, Conachi, Millo, Murguleţ, Niculcea, Sturza părăsiră, curând, Bucovina şi locuiră în Moldova; numai Hurmuzachi se întoarse, dintre ei, înapoi şi iernase în ţară. Între cei ce nu se mişcară deloc din Bucovina era boierul Cârstea, în Costâna, Balş, în Stupca, şi Logotheti, în Cernăuţi”[4].

1849: În 10 august 1849, deputaţii Petre Ciobanu şi Andrei Jaucă semnaseră o petiţie, împreună cu alţi 40 de ţărani fără pământ din Stupca, pe care doreau să o trimită împăratului, după ce Manolache Popovici le luase câte două-trei fălci de pământ şi aproape tot imaşul sătesc, aşezând pe partea de imaş care le rămăsese o laie de ţigani, în 40 de bordeie. Ţăranilor le mureau vitele de foame, iar boierul le interzisese să mai ia lemne din pădure. Se mai plângeau deputaţii stupcani că n-au putut obţine nimic pentru sat, „ci numai închisori, câte o săptămână, şi câte 25 beţe, în mai multe rânduri, au primit de la stăpân, iar deputatul trimis la Cernăuţi, cu scrisorile săteşti, trecând prin Stroieşti, a fost prins de Nicolai Popovici (stăpânul satului), care l-a maltratat, i-a luat scrisorile şi l-a trimis iar la Stupca, luându-l, apoi, la temniţă, împreună cu alţi 46 de ţărani”. Pentru aceste greutăţi, ţăranii din Stupca cereau împăratului să li se facă dreptate şi să nu mai fie lăsaţi pe mâna boierilor români, „care i-au mâncat şi i-au muncit ca pe nişte robi”.

1866: „Ne luăm, cu multă plăcere, încă şi libertatea de a aminti de o faptă mărinimoasă a proprietarilor din Stroieşti şi Stupca, a domnilor fraţi Popovici şi nepoţi, de la sora lui Ionică Costin. Prea nobilii aceşti domni, în toate iernile, depuneau, în ograda unchiului lor, câte 24-30 de stânjeni de lemne, de ars, care, sub privegherea numitului, se împărţeau între cei săraci din Suceava. „Quod natura dedit, nemo negare potest”. De la părinţi se moşteneşte dorul îndurării spre cei săraci şi asupriţi de nevoi materiale. Încă şi acum, cu „Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească întru Împărăţia Sa!”, răsună, de pe buzele oamenilor săraci din Suceava, numele prea fericitului proprietar din Stroieşti, Manolachi Popovici, iar în Stroieşti şi în Stupca, cu cea mai mare mulţămire, aud călătorii pe ţărani rostind: „Dumnezeu să-i trăiască pe boierii noştri, pentru că-s milostivi către noi!”. Iată care este cauza acestei felicitări. / Domnii fraţi Popovici, în timpul nevoii celei grele, care, în anul acesta, a asuprit atât de amar ţara noastră, au ţinut, în curţile lor, mese deschise pentru cei de tot lipsiţi. O faptă care este de un sânge cu faptele părintelui lor, Manolachi, şi cu cele ale unchiului lor, Ioan cavaler de Costin, care punga sa o numea „coiful mântuirii săracilor”. Dânsul, îmbolnăvindu-se, în Suceava, şi neavând, acolo, cine să se îngrijească de el, fiind, toată viaţa sa, neînsurat şi, prin urmare, şi fără de copii, se duse, bolnav, la nepoţii săi, la Stroieşti, pe care îi iubea din tot sufletul, unde, după o boală îndelungată, răposă, în ziua de 1/13 septembrie 1866, înmormântându-se acolo, lângă biserica cea prea frumoasă, care, în anul 1862, cu mare cheltuială a domnilor proprietari, se înfiinţă şi se sfinţi. / Fie-i răposatului ţărâna uşoară, iar pe cei ce i-a sprijinit el, în viaţa-şi, şi mai vârtos pe studenţii gimnaziali din Suceava, îi chemăm ca nu numai să-l păstreze întru amintire şi să urmeze sfaturilor lui celor binevoitoare, ci, ducându-i, oarecând, calea pe la Stroieşti, să-i sărute ţărâna mormântului, căci el este în rând cu Gheorghe Lazăr şi cu alţi români, care au meritat renume etern pentru ostenelile lor întru prosperarea cauzei celei patriotice”[5].

1875: 1875: Debutul poetului Ciprian Porumbescu. Cu vreo câţiva ani în urmă, folosindu-mă de partiturile cântecelor lui Ciprian Porumbescu şi de pagini din jurnal, însumasem vreo 37 de poezii, pe care le-am publicat, în ediţie bilingvă, drept operă poetică a lui Ciprian Porumbescu. Nici eu nu ştiam, pe atunci, că Porumbescu îşi încercase şansa şi ca poet, publicând texte premeditate drept poezie, precum „La vioara mea”, poem publicat, în 1875, de „Familia”, drept debut literar al tânărului bucovinean. Reproducând, în fotocopie şi în transcripţie modernă, pagina debutului poeticesc al muzicianului de la Stupca, ştiu că am nimerit pe urmele unui „Ciprian Porumbescu, necunoscut” – ca să parafrazez o celebră făcătură editorială a zilelor noastre – urme pe care am de gând să păşesc până la capăt. Căci, vorba lui Ciprian, trebuie să punem, din când în când, un pahar cu vin şi pentru el. Cu vin, nu cu trascăuri culturnice contrafăcute: // La vioara mea // Când a sorţii crudă lovire / Inima-mi sfâşie fără cruţat / Şi al meu suflet, plin de zdrobire, / Făr’ de speranţei e închinat, // Ah, atunci tu, voce zeiască, / Unica limbă a lăuntrului meu, / Tu, iubită, scumpă vioară, / Vii de mă mângâi cu sunetul tău. // Ţie suferinţele mele, / Ţie durerile-mi mărturisesc / Şi-n surâsul corzilor tale / Aflu balsamul ce-l caut, ce-l doresc, // Iar când, după-o ceaţă de jale, / Se-nseninează în inima mea, / Cui să-i spun, atunci, că-s ferice? / Ah, numai ţie, consoţia mea! // Tu-n dureri îmi eşti mângâiere, / Tu-n ferice cu mine petreci; / Fii cu mine şi după moarte, / Fii dar cu mine până în veci! // C. GOLEMBIOVSCHI”[6].

1876: 1876: Necrologul mamei lui Ciprian Porumbescu. „În prima săptămână a acestei luni (august 1876), repauză mult stimata și neuitata soție a parohului gr. or. rom. din Stupca, în Bucovina, Emilia Golembiovschi. Nenumăratele binefaceri, amicala ei purtare, plină de blândețe și omenie, nemăsurata bunătate a inimii, pe care le manifesta defuncta, la toată ocaziunea, atât prin sfat, cât și în faptă, prin un de curs de 12 ani, i-au câștigat, în comuna aceasta, o venerațiune și dragoste adâncă, o amintire eternă și au făcut-o drept model de preoteasă, în înțelesul adevărat al cuvântului. Întreaga comună deplânge, cu durere, pierderea aeestei femei măreţe din mijlocul nostru. Fie-i țărâna ușoară și memoria eternă!”[7].

1877: „Stihurile acestea, compuse de un preot de aice, de la noi, din Stupca, Iraclie Porumbescu, se cântă de şcolăraşii şi şcolăriţele şcolilor săteşti în biserici, şi anume între mânecate (utrenia) şi între Sfânta Liturghie, şi, cum vede, plac la popor: Când în zi de sărbătoare / Rugii clopote răsună, / Buni creştini, cu mic, cu mare, / La Biserică se-adună / La-nchinare dimpreună, // Căci prin rugi împreunate / Ce-n biserici le-nnălţăm, / Când noi, frate lângă frate, / Sfânta „Slujbă” ascultăm, / Mult, o, mult ne ajutăm! // Vezi mieluţii-n timp de vară / La izvoare cum grăbesc, / Ei a setei fiebinţeală / A şi-o răcori doresc / Apoi vesel dănţuiesc. // Astfel omul în viaţă / Duce sete, duce dor / De-ntărire, de dulceaţă, / De-un ceresc şi sfânt izvor / Sufletul răcoritor. // Ruga e care-ntăreşte, / Ruga-i râu desfătător / Ce-n biserici izvorăşte / Dulce şi răcoritor / Către ceruri ducător”[8].

1878: Din 1878, funcţiona la Stupca o şcoală cu 6 clase[9].

1883: „Înmormântarea profesorului de muzică Ciprian Porumbescu. În 25 mai (6 iunie) a. c., repauză, la Stupca, în Bucovina, în casa părintească, Ciprian Porumbescu, absolvent auditor de teologie și filosofie, în etate de 29 de ani. / Răposatul fu născut în Șipot, în 2/14 octombrie 1854. Gimnaziul îl termină la Suceava, iar teologia, în Cernăuți, fiind, totodată, și alumn al Seminarului arhidiecezan. În decursul studiilor teologice și după terminarea lor, răposatul (ca cunoscător de artă muzicală, care din frageda sa copilărie o cultiva cu predilecție, și anume pe vioară și clavir) se ocupa și cu cântarea corală, atât bisericească, cât și lumească, parte ca cântăreț și parte ca componist al mai multor piese liturgice și funebrale. În cele lumești, compuse răpoatul mai multe cântece românești, atât în text, cât și în melodie, numite „studențești”, care și apărură, mai pe urmă, la Viena, într-o cărticică. / După finirea teologiei, nutrind răposatul intensiv dor de a se perfecționa în arta muzicală, se decise a studia filosofia și a face cursul muzical la Conservatorul din Viena, spre a putea deveni, cândva, profesor gimnazial de muzică. / Primul an al cursului filosofic (neiertând mijloacele materiale ale părintelui său, să-l trimită la Viena) îl făcu la Universitatea din Cernăuți, iar ultimii doi ani, la Viena, în care timp studia și la Conservatorul de acolo, „învățământul de armonie”, „de compoziție” și „contrapunctul”, cu succes excelent. / În timpul acesta, arătă răposatul continuă progresare și dezvoltare în arta muzicală, și anume ca componist al mai multor opuri, publicate și interpretate, cu multă laudă, de cei competenți, dintre care opuri se execută unul (valsul „Camelii”) chiar și de renumitul artist Ed. Strauss, cu capela sa, la balul românesc din Viena, în anul 1880. / Îi mai rămase răposatului a se perfecționa încă în arta muzicii superioare, special bisericească. / Spre acest scop, Î. P. S. părintele Mitropolit al Bucovinei îi mijloci, pentru un an, un stipendiu din Fondul religionar gr. or. al Bucovinei, pe care răposatul îl și întrebuință, spre a petrece acel an în Viena și, parte, a lua lecții speciale de la artistul și organistul de Curte, dl Krenn, parte, a participa la toate executările (concertele – n. n.) mai principale bisericești de acolo, ce-și împlini, cu succes de tot lăudat, exprimat într-un testimoniu (certificat – n. n.) de la numitul organist. / Numele răposatului ca componist cu talent și zel era, în public, bine cunoscut. Ziarele românești îl amintiră, în mai multe rânduri, cu laudă. Deci primi îndemnarea să se pună în competiția pentru postul de învățător de muzică, la școlile centrale române din Brașov și pentru postul de direcor (dirijor – n. n.) al corului de la biserica Sf. Nicolai de acolo, care posturi le și ocupă, în toamna anului 1880. / În Brașov, manifestă răposatul, în ambele sale pozițiuni, zelul și capacitatea cea mai mare, recunoscute de toți cu laudă deosebită. În cele bisericești, organiză el un cor de 20 de studenți gimnaziali (liceeni – n. n.) și 12 damicele, pe care răposatul îi instrui în cântările liturgice, cele mai multe de dânsul compuse, și așa execută cântarea corală, la numita biserică, cu cel mai frumos succes și spre cea mai deplină mulțumire a creștinilor ortodocși orientali de acolo. În cele lumești, compuse răposatul opereta „Crai nou”, reprezentată, în Brașov, de trei ori, prin diletanți, cu succesul cel mai aplaudat chiar și de publicul străin, mai multe cântări și opuri, atât solistice, cât și orchestrale, toate executate în Brașov, parte într-un concert public, dirijat de răposatul, și parte de capela orășenească de acolo, la multe ocaziuni publice, apoi lăudate în ziarele române și germane. / Aceste lucrări multe, grele, continue îl prea obosiră pe răposatul și-i atraseră o boală de piept, care, în toamna anului trecut (1882 – n. n.), progresase într-atâta, încât medicii îl sfătuiră să meargă, peste iarnă, la Italia, ceea ce și făcu. / În Italia, și anume în Nervi, mai la vale de Genoa, petrecu răposatul, din decembrie, până în martie. Însă, spre nefericire, iarna aceasta (iar mai cu seamă lunile Faur, Marte și April) fu, și în Italia, excepțional de rece și furtunoasă, și el nu simți oareșcare folos pentru sănătatea sa. Făcu, însă, numai o călătorie până la Roma, unde petrecu zece zile, și veni, apoi, acasă, la părintele său, cu scopul de a călători, în vară, la Gleichenberg; pătimi, însă, tot mai greu, 12 săptămâni, până ce, în urmă, nemiloasa moarte îi curmă viața. / Iată cum se exprima „Gazeta Transilvaniei”, nr. 63 din 1/13 iunie 1883 (număr de gazetă deja pierdut – n. n.), asupra răposatului:

„Cu adâncă întristare, venim a înregistra pierderea unuia dintre cei mai zeloși și mai talentați dintre puținii noștri cultivatori ai artei muzicale, în genere, și ai muzicii naționale românești, îndeosebi. Miercurea trecută, în 25 mai vechi, a răposat, în comuna Stupca, din Bucovina, tânărul Ciprian G. Porumbescu, profesor de muzică la școlile centrale române de aici, din Brașov, și director al corului la biserica Sf. Nicolai. Mult regretatul răposat a suferit de o cumplită boală de piept, agravată din ce în ce mai tare, prin neobosita și poate prea încordata sa activitate. În zadar a consultat pe cei mai experți dintre medicii brașoveni, în zadar a petrecut iarna trecută în Italia… neîndurata moarte tot l-a răpit din brațele familiei sale, din brațele amicilor săi, din mijlocul neamului românesc, căruia i-a făcut, i-ar fi putut face, de aici, înainte, însemnate servicii pe terenul artelor frumoase. Foaia noastră a vorbit, în mai multe rânduri, despre lucrările răposatului Porumbescu, accentuând talentul, zelul și diligența tânărului compozitor”.

1883: „Înmormântarea răposatului urmă în 27 mai vechi, în Stupca, funcționând protopresviterul Humorului, dl de Andruchovici, cu parohii I. Procopeanu, din Capu Câmpului, și C. Tușinschi, din Bucșoaia, acompaniat de corul Seminarului din Cernăuți, transmițând gremiul acestui institut și o cunună de doliu fostului și neuitatului său coleg. / În biserică, cuvântă parohul I. Procopeanu, iar la mormânt, protopresviterul Andruchovici, după care vorbiră și doi academici, A. Procopovici și G. Popovici (poetul T. Robeanu, preşedintele, de atunci, al „Junimii” – n. n.), în numele Societății academice „Junimea” din Cernăuți, care societate trimise și o cunună de doliu emeritului său membru Porumbescu. Atari cunune trimiseră și damicelele corului bisericesc din Brașov, și Societatea „România Jună” din Viena, dimpreună cu scrisori de condoleanță foarte onorante pentru memoria răposatului. / La înmormântare fu de față nu numai întreaga comună Stupca, cu mic, cu mare, ci mare mulțime și din comunele vecine, Ilișești, Drăgoiești și Corlata. / Era un moment în care toți erau pătrunși de cea mai adâncă jale, când corul Seminarului, însuși mișcat, execută, la mormânt, cântarea „Adusu-mi-am aminte”, propria compoziție muzicală a celui ce, acuma, era în pământ. În timpul acestei cântări, mai că nu vedeai față fără lacrimi, iar cei mai de aproape ai bietului Ciprian erau învinși de durere. Facă prea bunul Dumnezeu ca, în curând, să se aline această durere a familiei și, îndeosebi, a părintelui duios, lovit, în mai multe rânduri, de întâmplări ca aceasta, rourându-i în inimă balsamul mângâierii și întărindu-l cu brațul său înalt, ca să-și poată împlini chemarea nu numai ca preot, dar și ca părinte de familie, față cu care, fiind văduv de mai mulți ani, are de îndeplinit datorii duble”[10].

1903: Banca populară raiffeisiană din Stupca a fost înfiinţată în 6 februarie 1903, sub preşedinţia lui Ilie Moroşan şi sub vicedirecţiunea lui Nicolai Toader Căilean. Cabinetul de lectură „Progresul” din Stupca funcţiona, din 1896, în casa lui Vasile Brătean, cu 57 membri, 45 cărţi, un abonament la gazetă şi o avere de 28 florini şi 60 creiţari. Această primă bibliotecă comunală din Stupca era condusă de boierul Dimitrie cavaler de Costin, de Onufrei Mironovici şi de Nicu Donisă.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Stupca, comună rurală, districtul Gurahumora, aşezată pe pârâul cu acelaşi nume, între comunele Ilişeşti, la nord, şi Drăgoeşti, la sud. Suprafaţa: 12,38 kmp; populaţia: 2.216 locuitori români, de religie gr. or. Printr-un drum districtual este legată cu Ilişeşti şi cu drumul principal Suceava-Gurahumora, ce trece pe acolo; iar prin şosele comunale, cu comune vecine şi cu celălalt drum districtual Suceava-Gurahumora. Are o şcoală populară, cu 2 clase (deci, 60 şcolari – n. n.) şi o biserică parohială, cu hramul „Profetul Ilie”, zidită în locul celei făcute de boierul Vasile Balş, Ban, la 1766. La 1776, era stăpânită de Maria Balş. După tradiţiune, localitatea Stupca făcea parte din teritoriul aşa numit Boul, după care s-au numit o mulţime de târle, de exemplu: Faţa Boului şi altele. Într-una din aceste târle, pare că ar fi existat un castel, în locul de unde s-au dezgropat, între 1884-1887, cărămizi, având în relief oameni înarmaţi, cavaleri ş. a. La localitatea numită „La Văduţ” s-au găsit rămăşiţe de ziduri, oseminte omeneşti, lespezi şi altele, ceea ce denotă că aci a fost un cimitir. După legendă, boierul Boul, posesorul acestei localităţi, ar fi dăruit-o mănăstirii Secul, aflătoare azi în România şi că monahii de acolo ar fi avut aci o stupină, de unde şi numele de Stupca. Înainte de ocupaţiunea austriacă, se aşezase aci o colonie de lipoveni, care au emigrat în urmă. Populaţia, formată din locuitori originari şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.541 hectare pământ arabil, 129 hectare fânaţuri, 30 hectare grădini, 359 hectare imaşuri, 689 hectare păduri, 2 hectare heleşteie. Se găsesc 62 cai, 697 vite cornute, 1.068 oi, 644 porci şi 62 stupi. Stupca, moşie, cu administraţie specială, districtul Gurahumora. Suprafaţa: 15,84 kmp; populaţia; 106 locuitori germani, români şi izraeliţi; religii rom. cat. şi ev. pentru germani, gr. or. pentru români şi pentru puţinii ruteni. Se compune: din moşia Stupca propriu-zisă, cu târla Ciumbreana, având 3 case şi 26 locuitori; din fermele Ciocan şi La Maşina; din târlele Dealul Morii şi Opcina. Forma odată un singur sat şi moşie cu comuna rurală de azi Stupca. Stupca, afluent al pârâului Hraniţa, răsare mai sus de comuna Stupca şi, împreunându-se, lângă comuna Ioseffalva (Tolova), districtul Gurahumora, cu pârâiaşul Ciunciurile, se varsă în pârâul Hraniţa, pe teritoriul României”[11]. „Ciocanul, fermă, pendinde de moşia Stupca, are 2 case şi 9 locuitori”[12]. „Dealul Morii, târlă, pendinte de moşia Stupca, are o moară şi 2 case, cu 11 locuitori”[13]. „La Maşina, fermă, pendinte de moşia Stupca, are 2 case şi 36 locuitori” [14]. „Obcina, târlă, pendinte de moşia Stupca, are 3 case şi 24 locuitori”[15].

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[16], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la stupcanii Onofrei CĂILEAN (învăţător, 31 ani în 1908), Zenovia BOTUŞAN (18 ani în 1908), Ileana BACIU (18 ani în 1908), Maria COTRUŢ (18 ani în 1908) şi Tanasi SĂRMANU (18 ani în 1908).

1908: „Adânc mişcată de măreţele manifestări făcute memoriei iubitului meu frate Ciprian Porumbescu, cu ocazia comemorării a 25 ani a morţii sale, viu a aduce mulţumiri pe calea cea mai întinsă societăţilor corale, care, într-o unire, au contribuit şi au aranjat comemorarea în diferite locuri. Mulţumesc în special Societăţii „Ciprian Porumbescu” din Suceava, sub al cărei patronaj s-a restaurat mormântul şi care cu toţii s-au transportat la Stupca, spre a asista la parastas. Mulţumesc asemenea „Reuniunii de cântări” din Lugoj şi Societăţii „Carmen” din Bucureşti, care au fost primii iniţiatori ai acestei serbări. / Mărioara L. Raţiu n. Porumbescu”[17].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost făcută de „Rezervistul Iftemie Chifan, Stupca, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Ion Puşcaş, Stupca, Regimentul 22, rănit”[18]; „Glotaşul Dumitru Oltean, Stupca, Regimentul 22, rănit”[19]; „Infanteristul Alexandru Cotruţă, Stupca, Regimentul 22, rănit”[20]; „Infanteristul Dumitru Crescuţean, Stupca, Regimentul 22, rănit”[21].

1916-1918: În lista cu nume de jertfitori conștienți pentru temelia României Mari se află și următorii români din Stupca: Constantin Baciu, născut în anul 1882, în comuna Stupca (Bucovina) şi Gheorghe Savu, născut în anul 1893, în comuna Stupca (Bucovina), cărora Ferdinand I le-a acordat „calitatea de cetățeni români, care se află sub drapel în armata română” cu cu decretul regal No. 3.239 din 21 Decemvrie 1916.

1920: „Deciziune de expropriere No. 1638/21. Deciziunea plenului comisiei agrare centrale, cu care s-a decis exproprierea moşiei Stupca, în suprafaţă de 481 ha 54 a 47 mp, proprietatea doamnelor Ema Krismanici şi Magdalena Niculiţa Popovici, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[22].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc ortodox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Popovici Alecu cav. de, erezii (Magda de Niculiţa, Costâna), Stupca”[23].

1923: În 24 mai / 6 iunie 1923, Ciprian Porumbescu a fost comemorat la Stupca, „la două morminte”, cum spunea Leca Morariu, unul fiind cel al uitării şi ignorării operei lui.

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[24] – Tribunalul Suceava (Penitenciarul Suceava): Brăteanu Nicolae, conducător silvic, cu ultimul domiciliu la Vama, Câmpulung, născut în comuna Stupca, jud. Suceava, condamnat de Trib. Mil. C. IV Arm., pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională, un an interdicţie, conform art. 258, 259, c. p., comb. I. D. 856/938”.

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9[25], de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Clopotaru Petre, soldat, ctg. 1931, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Stupca, jud. Suceava, mort la 17 iulie 1941”.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[26], următorii învăţători şi învăţătoare: Ciuruşniuc Aspazia, comuna Stupca, jud. Suceava, media 7,72”.

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[27]: Ciurşniuc Constantin, comuna Stupca, media 8,87”.

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[28], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Botnărescu Stela, la Stupca, postul 10; Oniga Gheorghe, la Stupca, postul 11, părinte bătrân”.

1947: „Constituiri de societăţi cooperative[29]: Banca populară „Unirea”, comuna Stupca, jud. Suceava”.

1947: Transferuri şi stabiliri pe posturi în învăţământ: „Părău Gheorghe, de la Braşca, la Stupca; Popescu Octavian, de la Stupca, la Drăgoeşti; Buţincu Gheorghe, de la Stupca, la Lisaura; Creoleanu Teofil, de la Soloneţ-Maidan, la Stupca; Lazanu Nicolae, de la Stupca, la Soloneţ-Maidan; Bartoş Ilie, de la Zahareşti, la Stupca”[30]. „Nahaiciuc Claudia, de la Stupca, la Bulai, Suceava, post IV, vechime în grad; Civruşniuc Aspazia, de la Stupca, la Drăgoeşti Centru, post VI, soţ învăţător; Bartoş Aurelia, de la Soloneţul Nou, la Stupca, post II, soţ învăţător”[31].

La Stupca, satul de suflet şi de spirit al lui Iraclie şi al lui Ciprian Porumbescu, s-au născut sculptorii Gheorghe BILAN (10 martie 1883) şi Dumitru CĂILEANU (10 iunie 1930), poetul martir al spiritualităţii româneşti în Bucovina Dumitru ONIGA (14 august 1925) şi interpretul de folclor Călin BRĂTEANU.

[1] Weslowski, Elias, Die Möbel des rumänisohen Bauernhauses in der Bukowina, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, XII. Jahrgang 1906, Wien, pp. 55 și urm.

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 346

[3] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.

[4] Transilvania, Anul IX, Nr. 8, 15 aprilie 1876

[5] Albina, Anul I, nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866

[6] Familia, Anul XI, 1875, nr. 14 din 6/18 aprilie, p. 158

[7] Albina, august 1876

[8] Predicatorul săteanului român, Cursul III, Nr. 5, Anul 1877, pp. 167, 168

[9] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 50, 1876 p. 53, 1907 p. 159, 100

[10] Amicul Familiei, Anul VII, Nr. 16, 1/13 septembrie 1883, pp. 140, 141

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 208, 209

[12] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 63

[13] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 83

[14] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 127

[15] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 153