Pe frunza veşniciei, acasă la Radu Bercea

*

Pe şevalet, contururile unei viitoare picturi. Pe canapea, unele peste altele, tablourile pentru expoziţia pe care o va vernisa de Ziua Naţională a României. Că aşa sunt creatorii pe care România i-a chinuit cumplit, prin închisorile şi prin lagărele de muncă forţată: o iubesc nepământeşte şi cu o sinceritate a sufletului care înseninează cerul, atunci când indiferenţii şi opresorii au nevoie de vreme bună. Opresori? Oare vă închipuiţi că noi am avut, vreodată, istorie şi nu doar un şir lung şi apăsător de opresori?

*

L-am “călcat” pe Radu Bercea, împreună cu Tiberiu Cosovan, din raţiunile proiectelor culturale ale anului viitor, în care Radu Bercea are un anume rol. Radu pictează pe pânză gata înrămată. Scaunul din faţa şevaletului arată ca un tron, într-un templu al veşniciei. O tulburătoare armonie de culori, în camera de lucru a artistului. Tibi Cosovan, argint viu în preajma culorilor, dă deoparte tablourile de deasupra, ca să le pot vedea pe cele ascunse, apoi reface ordinea cosmică a creaţiei adevărate. Radu ne aduce nuci proaspete, gata curăţate, apoi alege şase splendide lucrări, pe care urmează să le ducem poetului Roman Istrati, ca să se poată ţine în viaţă. La fel a procedat şi pictorul Ioan Bodnar. Alţii, doar pupături tovărăşeşti la lansările de carte. Nu-i arăt cu degetul şi pe politicieni, pentru că politicienii nu au suflet şi nu-i doare nimic din durerile omeneşti din preajmă.

*

Nu am fotografiat mult, acasă la Radu Bercea, şi nici nu am prelucrat vreo fotografie. O parte dintre lucrări pierd din luminozitatea fantastică, dar nu încerc să o recuperez, pentru că nu vreau să artificializez cu nimic fericirea care mi-a cuprins sufletul, lângă Radu Bercea şi lângă opera lui.

*