păstrează bolta frunții sale

sub fruntea ca o catedrală

îi erau ochii temelie,

iar mâna șiroind în coală

ursită n-a mai fost să fie

să desfrunzească tainic cerul

și să-l aducă înspre noi

ca toți să deslușim misterul

și dăinuirea în apoi

*

căci s-au înstrăinat străbunii

și n-au simțit că el s-a dus

s-aprindă focuri în cărbunii

ce clocotesc înspre apus,

dar se-nchinară munți pe zare

sorbind lumina lui cerească,

urmându-l cu înfrigurare

și învățând să-ntinerească,

*

iar eu mă înfrățesc cu munții,

când deslușindu-mi-i drept cale

pricep că numai ei, cărunții,

păstrează bolta frunții sale