O dragoste phoenix a clădit un destin
*
Fără actorul Val Lefescu şi fără artistul fotograf Vasile Blendea, care mi-au intermediat cunoaşterea unor personalităţi ale culturii române, rătăcite, ca şi mine, în Bucureştii anilor ’80, nu ştiu dacă aş fi rezistat, mai mult de o lună, în pustietatea dâmboviţeană. E drept că ucenicia pe lângă revistele literare ale vremii îmi asigura accesul prin vecinătatea unor uriaşi, precum Cezar Baltag, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, D. R. Popescu, Ioanichie Olteanu, George Arion sau George Chirilă, dar şi în tinereţe eu eram o fire năvalnică şi neliniştită, gata să se ia la trântă cu viaţa, şi-mi doream, din răsputeri, să cunosc cât mai mult şi cât mai divers.
*
Vasile Blendea, nepot, după mamă, lui Constantin Brâncuşi şi, după tată, sculptorului… Vasile Blendea (specializat în busturi şi statui ale lui Tudor Vladimirescu) era ambasadorul nedezminţit al boemei bucureştene. Lucra, împreună cu Eugen Jebeleanu, o istotie în imagini a literaturii române (pe Geo Bogza îl pusese să se caţere într-un copac, fotografiindu-l, cu părul vâlvoi, ca personaj mitic al spaţiului carpatic; pe Marin Preda îl portretizase amănunţit, cu gândul la documentarea viitoarelor statui ale uriaşului prozator), o istorie despre care nu am auzit să mai fi apărut vreodată.
*
Eugen Jebeleanu, un aristocrat adevărat şi recunoscut ca atare, avea masă rezervată la terasa restaurantului Uniunii Scriitorilor, imediat, la intrare, pe stânga, întotdeauna drapată cu o faţă de masă din mătase albă. Sosea primul, iar peste vreun ceas, venea şi Carolina Ilica; uneori, venea şi fata lui Eugen Jebeleanu, o brunetă simpatică, dar cu un nas acvilin foarte ferm. Pentru că eram nedespărţit de Vasile Blendea, am stat, de două ori, la masa lui Eugen Jebeleanu (aveau de discutat despre istoria în imagini), iar prezenţa noastră a şocat asistenţa, “Ahoe” (poetul Tudor George) năpustindu-se să imortalizeze momentul “cu film nemţesc şi aparat rusesc”, dar habar nu am dacă a şi fotografiat ceva. E drept că, după aceea, aveam oricând loc la masa “urâţilor” (Pâcă, Pucă, Rauţchi, Pan Isverna etc.), iar pentru o foarte singură dată, am bătut Bucureştii, împreună cu Tudor George, din cârciumă în cârciumă, de la nord, spre sud, într-un răsfăţ al sufletului irepertabil.
*
Dinu Ianculescu, actor şi poet (scria superbe rondeluri), venea, întotdeauna, odată cu înserarea, împreună cu soţia, şi desfăşura, în faţa ochilor noştri, un adevărat ritual al manierelor înnăscute. Uneori, venea şi ginerele său, fotbalistul Sandu Boc, dar, deşi eram foarte apropiat de Dinu Ianculescu, niciodată nu am îndrăznit să mă apropii de masa familiei sale, pentru că mă simţeam stingherit, cu firea mea de ţăran grobian şi neîndemânatec.
*
*
Purtam, în tinereţe, întotdeauna cu mine un carneţel, în care, când îmi aduceam aminte, îmi rugam prietenii să scrie ceva. Ce? Orice. Un gând oarecare, care să-mi aducă aminte de ei. Peste o vreme, întorcându-mă la Suceava, am uitat, cu totul, de acel carneţel, şi-abia târziu, în 25 octombrie 1998, când căutam altceva, a căzut, din raftul de bibliotecă în care îmi ţin manuscrisele, deschis la pagina care urmează:
*
*
În clipa aceea, mi-am şi amintit, dar am şi ştiut că Silviu Stănculescu a murit. Venise doar ca să-şi ia la revedere, pentru că n-ar fi plecat niciodată undeva, fără să-şi ia la revedere de la toţi prietenii.
*
În 30 mai 1982, făcusem, împreună cu Ionică Asaftei (proprietarul “Hanului Răzeşilor”, de lângă “Hanul Ancuţei”), un uriaş spectacol pe stadionul “Vulcan”, şi pentru că nu aveam voie să semnez singur regia, l-am trecut regizor şi pe Silviu Stănculescu, care, oricum, făcea parte din spectacol. Eram cunoştinţe vechi, îl divinizam din copilărie, şi aveam să încheiem ziua într-o cârciumă veche, în care cânta Gil Dobrică.
*
Cu câteva zile în urmă, dacă nu mă înşeală memoria, fusesem la premiera spectacolului “Concurs de frumuseţe”, de Tudor Popescu, cu Silviu Stănculescu, directorul Teatrului de Comedie, în rolul Şefului, cu Cornel Vulpe şi Candid Stoica în rolurile cadriştilor, şi cu Aurel Giurumia, în rolul arbitrului-pensionar incoruptibil (pentru că era pensionar; butelie, casă şi maşină avea).
*
Am văzut spumoasa satiră a lui Tudor Popescu, la adresa slugărniciei comuniste, împreună cu premierul de atunci, Constantin Dăscălescu (ne cunoşteam de la Teatrul “Ion Creangă”, unde venea cu nepoţelele, şi nu putea ocoli, din pricina lor, cabina lui Val Lefescu), iar premierul s-a plecat, în toiul “haiului”, spre mine, şoptindu-mi: “Ăştia fac băşcălie de şefu’!”. “Şi de dumneavoastră!”, i-am răspuns, apoi, pentru că rămăsese total nedumerit, am adăugat: “Şi de toţi şefii, mai mici decât dumneavoastră!”.
*
În pauză, când am mers la cabina lui Silviu Stănculescu, ca să îi mulţumesc pentru invitaţie, i-am întâlnit, pe hol, aşezaţi pe scaune de lemn, pe Cornel Vulpe şi pe Candid Stoica. Erau leoarcă de sudoare şi respirau greu, sacadat. În cabina lui, şi Silviu Stănculescu era epuizat, deşi nu trecuse decât un act. Până atunci, îmi închipuisem că meseria de actor înseamnă un nesfârşit drum triumfal. Abia în seara aceea, veselă şi frumoasă, aveam să înţeleg că şi actoria, precum toate celelalte “meşteşuguri” artistice creatoare înseamnă muncă de ocnaş. Vorba lui Marin Preda: “Trebuie să rezişti şi să uiţi de tine, măcar zece ore pe zi!”. Marin Preda a spus-o mai direct şi mai dur, dar prefer să-l parafrazez.
*
Şi Mihaela Bustuchină, cant-autor sensibil, care, în acea zi, îşi încheia studiile universitare de medicină, notase ceva în notesul meu (o cunoşteam din emisiunile regretatelor realizatoare de emisiuni de televiziune Betis Mondanos şi Jeana Gheorghiu, la care participam, adesea, împreună) şi-mi aduc aminte că o şantajasem.
*
Purtam, în ziua aceea de mai, mocasini mov, pantaloni mov şi o cămaşă din pânză topită, de un mov străveziu. Mihaela era atât de fascinată de “aranjamentul floral” al subsemnatului, încât ţinea morţiş să afle de unde mi-am “luat” hainele, ca să-i dăruiască tânărului ei soţ ceva asemănător.
*
*
– Costă mult?, m-a întrebat Mihaela, după ce mi-a înmânat notesul.
– Un fleac: o sticlă de vodcă!
– E de contrabandă…
– Nu. Dar o jumătate de vodcă le-am promis colegilor de la căminul de nefamilişti, când am văzut cât de ocoş m-au costumat.
*
În ultima vreme, mai şi răsfoiesc notesul din perioada mea bucureşteană şi, uneori, izbutesc să-mi amintesc de întâmplări atât de îndepărtate, încât parcă ar fi ale altuia. Văd, de pildă, schiţa de scenariu pentru sărbătorirea actorului Gheorghe Cozorici:
*
*
Nu-mi mai aminteam cu ce ocazie au fost la Clubul “Vulcan” fraţii Doina şi Cornel Angelescu, soţii Ion şi Tania Cozmei, şi nici nu sunt sigur că sărbătorirea lui Gheorghe Cozorici s-a făcut în prezenţa lor. Nici de Vasile Mentzel nu-mi aduc aminte să fi cântat atunci. Oricum, povestea a început la Altarele Neamului.
*
Aflasem, de la fosta glorie a fotbalului românesc, Titus Ozon (cu care eram coleg, la Clubul “Vulcan”), că Gheorghe Cozorici, fiul unui maistru de la sculerie, a fost, cândva, ucenic la marea întreprindere bucureşteană şi că plănuia să devină inginer. Am vorbit cu directorul general al “Vulcanului”, care se numea… Flutur (am, undeva, o fotografie cu domnia sa; era prieten cu minştrii Avram şi Dincă, pe care i-am cunoscut şi nu mi s-au părut deloc fioroşi şi inumai, cum i-au înfăţişat post-revoluţionarii media) şi care mi-a recomandat să solicit colaborarea Teatrului Naţional, unde Gheorghe Cozorici era angajat.
*
M-am dus la directorul economic, de atunci, Val Plătăreanu, i-am spus că vrem să-i înmânăm lui Gheorghe Cozorici Cheia de Aur a “Vulcanului” şi o plachetă omagială, solicitând şi participarea altor actori (au mai venit Adela Mărculescu, Florina Cercel, George Motoi şi Eugen Cristea), iar Val, pragmatic şi inspirat, m-a dus la Radu Beligan.
*
Radu Beligan nu este un meastru, ci un Mare Preot al Culturii Române, poate că mai compleşitor şi decât Romulus Vulpescu, Nichita Stănescu sau Cezar Baltag. Radu Beligan s-a născut Sfânt şi Spirit, şi doar amintindu-mi de acea unică întrevedere, mă simt microscopic şi fără de nici un rost.
*
Ca şi Nichita Stănescu, Radu Beligan era de o modestie devoratoare, generos şi plin de curiozitate, de parcă ar tot fi cules, de-a lungul vieţii, cu aceeaşi fascinaţie, toate flecuşteţele care i s-au ivit în cale. Pe atunci, Teatrul Naţional punea în scenă “Ploşniţa”, de Vladimir Mayakovsky, într-o scenografie grandioasă, dar greu de realizat. Pentru că secretarul de partid al Uzinelor “Vulcan” era un om cum nu am mai întâlnit în viaţă, domnul Bunea, am ieşit în întâmpinarea premierei Teatrului Naţional cu cei mai buni meseriaşi din uzină şi cu toate materialelele şi uneltele de care realizarea scenografiei avea nevoie. Impresionat, Radu Beligan a oferit, cu acces gratuit, Uzinelor “Vulcan” premiera piesei “Ploşniţa”. Doar eu nu am fost nici la premieră, nici într-o vizită ulterioară la directorul general al Teatrului Naţional din Bucureşti, deşi sunt singur că m-ar fi primit, cumsecădenia lui Radu Beligan fiind nepământească, de Sacerdot rătăcit printre oameni.
*
Gheorghe Cozorici a ajuns actor din… gelozie. Pe când era ucenic la “Vulcan”, se îndrăgostise de o fată, care cânta în corul clubului. A mers şi el la club, cu doar câteva zile înainte de a sosi Ştefan Ciubotăraşu, în căutare de figuranţi pentru un film. Fata s-a înscris la concurs, iar Gheorhe Cozorici a urmat-o. Fata nu avea talent, dar Cozorici a primit un rolişor (între timp, a dat examen la Facultatea de Inginerie Mecanică şi a reuşit), pe care l-a trăit atât de adevărat, încât Ştefan Ciubotăraşu l-a sunat, la “Vulcan”, şi i-a cerut să se prezinte, din toamnă, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde, de asemeni, fusese declarat admis, deşi nici nu candidase. Dar ce examen însemna un film cu Ştefan Ciubotăraşu!
*
Cu fata visurilor tinereţii sale, Gheorghe Cozorici nu s-a mai întâlnit vreodată. O dragoste phoenix a clădit un destin artistic. Li s-a mai întâmplat şi altora.
*
Parcurg, încet, paginile notesului de odinioară. În faţa ochilor, deasupra risipirii unui uriaş buchet de flori, Gheorghe Cozorici şi prietenul lui din tinereţe, Nea Costică, de la Sculerie, se îmbrăţişează tânguit, rotit ca într-o horă cosmică. Şi paginile…
*
*
*
*
Paginile notesului meu îşi trăiesc propria lor poveste, dar atât de îndepărtat de mine, încât nici nu le mai simt prospeţimea odihnitoare de odinioară.
*
Şi asta, probabil şi pentru faptul că văd cum se scufundă totul în nepăsarea vremuirilor unui neam fără memorie. Pentru că nu am păstrat fotografii (nu ştiam că o să am nevoie; eu îmi închipuiam că o să mor la 43 de ani, pentru că tata s-a dus la 44, bunicul Mihai, la 45, iar străbunicul Ion, la 46), văd că peste oameni care mi-au luminat tinereţea s-a aşternut, gros şi de neînlăturat, colbul pietrificat al uitării. Ultimul actor care a jucat Chiriţa, în travesti, Arcadie Donos, poet cu operă şi personaj cultural de primă mână, a rămas mărturisit doar de o placă de marmură, pusă pe zidul casei, de lângă Biserica Italiană, în care am poposit adesea, Arcaşa fiind un basarabean cu suflet de aur, care nu trăia mai clocotitor, decât atunci când îl vizita un moldovean de-al lui.
*
*
*
Prea puţin pentru memorie, prea puţin pentru vremea cu oameni. Prea puţin în alte locuri, iar la Suceava, nimic!
*
Ion Drăguşanul