nu m-am culcat pe lacrimi niciodată

să nu te culci pe lacrimi niciodată,

îmi zice tata-n largul altui veac

în care lumea lui e minunată,

deşi ne închinăm sub un copac,

iar preoţii goniţi de prin biserici

dau viaţă numai candelei din cer

ca să-nvăţăm cum să ajungem sferici

în rotunjimea marelui mister:

aici nu ne trufim, îmi zice tata,

ci suntem umbra soarelui şi-atât;

în depărtare zace vinovata

întindere de fals şi de urât,

dar noi avem sub umbra de frunzare

şoptită parcă de o adiere

o treaptă sfântă pentru închinare

cu suflete prelinse drept tăcere:

iar sus, în cer, când s-a făcut lumină

şi-n gândurile noastre ostenite,

doar aripa de frunze e senină,

iar crengile, tăinatec desfrunzite,

presoară-n ierburi cosmice litanii

prin care Dumnezeu ni se arată,

iar de atunci, tot numărându-mi anii,

nu m-am culcat pe lacrimi niciodată