Nicolae Crasi, un mare pictor neştiut (VI)

Nicolae Crasi, în anonimatul Ipoteştilor

*

Întâlnirea cu un mare artist înseamnă, întotdeauna, şansa altor desluşiri ale lăuntrului tău, pe care nu l-ai atins doar într-o anumită spaţialitate cu degetul. Arta plastică a lui Nicolae Crasi propune evadări în spaţialitate, spre rădăcina astrală a miturilor, ştiut fiind faptul că Arborele Vieţii are rădăcinile în cer şi crengile, cu frunze şi fructe, pe pământ. În opera lui Crasi poţi regăsi limbajul primordial al intrării în armonie şi, prin opera lui, poţi tinde spre metafizic, doar rupându-te din bicisnicia clipei şi îndurându-te să păşeşti îndrăzneţ peste punţile difuze ale vremuirii. Indiferent de viziunile propuse, pentru că Nicolae Crasi propune viziuni chiar şi atunci când trasează, din câteva linii, inefabilul unei case ţărăneşti, opera acestui mare artist neştiut tulbură, pentru că te postează, mereu şi mereu, la răscrucile existenţiale, ca să-ţi faci singur judecata de apoi, pricepând unde ai rătăcit cărările şi unde le vei mai rătăci. Întotdeauna, în viziunile plastice ale lui Nicolae Crasi există o cale, ba sferică, ba lineară, ba în frânturile treptelor, numai că el nu o alege pe nici una, preferând să se poziţioneze acolo de unde poţi privi şi înţelege.

*

*