Martiriul Bucovinei, în Primului Război Mondial

Le Miroir, 17 septembrie 1916: Pod provizoriu peste Suceava

Încă îmi mai răsună în suflet disperarea lui A. D. Xenopol, care, vreme de doi ani, a tot strigat neauzit de nimeni: „Ocupaţi Bucovina şi salvaţi-o de lacrimă şi sânge! Negociaţi cu Austria şi cu Rusia, pentru că nu are o valoare strategică, şi ocupaţi-o, cât ţine războiul, ca să nu mai piară inutil fraţii noştri de acolo!”. Şi Austria, şi Rusia ar fi fost de acord cu scoaterea Bucovinei din arealul câmpurilor de luptă răsăritene; Rusia, ca să atragă Regatul României de partea sa, promitea că, dacă românii vor intra în Bucovina, a lor va rămâne Bucovina în vecii vecilor, ca recompensă pentru tradiţionala „frăţie de arme” dintre ruşi şi români.

Ca să fiu drept, trebuie să spun că românii din Bucovina nu-şi doreau o ocupaţie românească. La Câmpulung, cu ocazia inspecţiei de front a unui arhiduce, deputatul Dori Popovici declara gomos, precum viitorul mitropolit Miron Cristea la Arad, că dacă românii vor îndrăzni să treacă graniţa, el cu gospodarii câmpulungeni îi vor alunga cu ciomegele. Nicolae Iorga a pus, atunci, în septembrie 1914, un pariu: că atunci când vor intra românii în Bucovina, şi vor intra, deputatul Dori Popovici va rosti beneventarea, iar regatul, recunoscător, îl va face ministru. Şi prorocirea s-a împlinit, Dori Popovici ajungând ministru secretar de stat în aceeaşi zi cu Petru Groza (dacă nu mă înşel, în 1921).

Ruşii, cu cele trei invazii ale lor, nu s-au purtat agresiv în Bucovina, rarele abuzuri datorându-se voluntarilor cazaci din escadroanele „husarii partizani” ale comandantului W. de Schneouhr; castelele boiereşti din Bucovina au fost prădate şi arse, ca să cadă vina pe ruşi, de ţăranii români, ucraineni şi lipoveni din Bucovina, nu de ruşi, iar Cernăuţii, oraş protejat şi de austrieci, şi de ruşi, prin retrageri premergătoare atacurilor, şi-a văzut dughenele şi casele de bogătaşi prădate de derbedeii din mahalale. Dar, cu toate că ruşii se purtau cu blândeţe, odată cu fiecare nouă ocupaţie, populaţia bogată a Bucovinei asalta graniţele României, cerând permisiunea de a tranzita spre Ardeal. Chiar şi trupa de grăniceri români, care întâmpinase eroic a doua invazie rusească, după ce s-a salvat, aruncându-se în Prut şi ajungând pe pământ regăţean, a cerut să fie lăsată să ajungă la Vatra Dornei, ca să-şi facă, până la capăt, datoria faţă de ţară, adică de Austria.

Bărbaţii Bucovinei mureau, pe front, în bătălii crâncene, iar tinerii şi bătrânii, care fuseseră înrolaţi ca „legionari” (voluntari), primind câte o puşcă la trei oameni şi şase cartuşe, dar nu şi uniforme, erau spânzuraţi de ruşi, ca terorişti, atunci când erau capturaţi, pentru că nu aveau nici uniforme, nici livrete militare. Doi tineri bucovineni, care se distinseră în asediul Lembergului, aveau să fie executaţi, la Satulung, lângă Săcele, în toamna anului 1916, când au refuzat să tragă împotriva surprinzătorului inamic, „românii, fraţii noştri”. Cei doi absolvenţi ai gimnaziului din Suceava, Zamfir Nicoară şi Dumitru Catană, au preferat să-şi sape singuri mormintele, apoi au primit cu resemnare glonţul slobozit de pistolul colonelului Pop, comandantul lor.

O să mă opresc aici, pentru că restul nici nu mai contează, dar cei curioşi pot găsi, în categoria „Cărţi”, lucrarea „Bucovina şi suferinţele ei – 1914-1918″, iniţial publicată şi ca fişe, în categoria cu acelaşi titlu ca al cărţii, pentru că trebuie să vă înfăţişez mărturii iconografice necunoscute, datorate corespondenţilor de război în Răsărit ai celor mai interesante hebdomadare (săptămânale) din Paris.