Judecătorii care l-au întemniţat pe Slavici

*

Ioan Slavici, victima “României Mari”

Nu prea se ştie pe la noi că primul mare simbol al românismului, scriitorul Ioan Slavici, a murit în exil românesc, la Panciu, unde îi fusese stabilit domiciliul forţat, care a urmat după doi ani de temniţă grea.

*

Nimeni nu vrea să-şi aducă aminte că locul ţărânii lui Slavici este lângă ţărâna lui Eminescu, aşa cum nici nu observă nimeni că, la Bellu, Slavici lipseşte din vecinătatea lui Eminescu. Doar la Bellu, pentru că în veşnicia spiritualităţii naţionale Eminescu şi Slavici nu vor putea fi despărţiţi de nimeni.

*

Cândva, când teritoriile locuite de români erau stăpânite de patru imperii, dar românismul era dârz şi curat, Ion Grămadă avea să observe, prin toate satele aromâne din Balcani, că toate birturile se numeau… Ivan Slavici. Bieţii valahi din Balcani nu aflaseră cum se fac statuile şi monumentele, dar îl omagiau pe scriitorul în viaţă, care, printr-o cărticică de povestiri, le sublima identitatea, în modul acesta naiv, dar sincer. Ba chiar dumnezeiesc.

*

Ioan Slavici nu descifra prosperitatea neamului românesc în izolata Românie Mare, ci în unirea tuturor teritoriilor româneşti într-o confederaţie europeană a Statelor Dunărene. Vremelnica Românie Mare, supărată pe el, şi-a pus gealaţii în robe să-l azvârlă în puşcărie, în domiciliu obligatoriu, în uitare, iar gealaţii în robe au trecut cu succes proba vremelniciei, martirizându-l.

*

A trecut aproape un veac de la condamnarea la doi ani de teminiţă grea şi la domiciliu obligatoriu a nemuritorului scriitor român Ioan Slavici. Mai ştie cineva cum se numeau purtătorii de robe care au comis un astfel de sacrilegiu? Va mai şti cineva, curând, cum se numesc doamnele în robe negre care au călcat în picioare, recent, demnitatea culturii bucovinene, interzicându-le făptuitorilor de spiritualitate contemporani ceea ce domniile lor neguroase şi-au luat, prin decizia opusă a altor doamne în robe negre?