Iacov: Comemorarea de la Suceava, în 2 Iulie 1904
Pe la 4 p. m., am ajuns la Burdujeni, unde, la toţi câţi n-aveam paşapoarte, ni s-au dat, imediat şi fără nici o taxă, bilete de ducere şi întoarcere; şi aşa, pe la 5 ore, m-am aflat la Iţcani, graniţa dintre Moldova şi Bucovina. Gândul îmi era ca să mă duc de-a dreptul la Putna; dar acum, luând cunoştinţă de programul după care aveau să se facă serbările Centenarului, în Bucovina, m-am oprit, ca să merg, de aici, de la gara Iţcani, în Suceava, care este foarte aproape, şi a rămânea acolo până a doua zi, 2 Iulie, de când şi de unde aveau să înceapă Serbările. Tot aşa au făcut şi domnul Mănoiu şi multe alte persoane, care nu avusese ştiinţă de program.
Îndată ce mă urcai în trăsură şi mă depărtai ceva de gară, mi se înfăţişă privirilor oraşul şi Cetatea Suceava, spre care am mers trecând peste râul Suceava, pe un pod de lemn, de unde se vedeau, în susul şi în josul apei, bărbaţi şi femei prinzând peşte cu crâsnicele. Apropiindu-mă de oraş şi văzând numeroasele steaguri tricolore de pe zidurile Cetăţii, în vederea procesiunii de a doua zi, un puternic fior trecu prin sufletul meu şi lacrimi fierbinţi îmi umplură ochii. Ajuns în fosta şi vestita capitală a Moldovei, am tras la un hotel, mai în centrul oraşului, unde cu greu mi-am putut găsi loc, din cauza mulţimii.
Acolo sosiră, de aici, din ţară, şi domnii P. Poni şi Dr. C. Istrati, foşti miniştri. Şi fiindcă nu era mult până în seară, m-am grăbit a lua o trăsură şi a pleca să văd cetatea şi măcar câte ceva din oraş. Mai întâi, m-am dus la biserica Vechii Mitropolii, unde sunt moaştele Sf. Ioan cel Nou, care au fost aduse de la Cetatea Albă, în Suceava, de Alexandru cel Bun. Un ieromonah, pe care l-am întâlnit când am intrat pe poartă, m-a îndreptat la părintele Egumenul Protosinghelul Ghedeon Balmuş, care m-a primit în apartamentele Prea Cucerniciei Sale cu multă amabilitate. În urmă, întovărăşit de P. C. S., am mers în biserica Vechii Mitropolii a Moldovei (Biserica Sfântului Gheorghe a mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou – n. n.), căreia i se face acum o frumoasă reparaţiune. Biserica aceasta s-a început a se zidi de Bogdan Vodă, în 1514, şi s-a isprăvit de fiul său, Ştefan Vodă cel Tânăr, în 1522, de când a devenit Catedrală Mitropolitană, în locul bisericii Mirăuţilor [Candela, foaie bis. liter., Cernăuţi, 1892, p. 535), după cum vom vedea mai departe. Apoi am mers la paraclisul ce este în partea dinspre poartă, unde sunt aşezate acum moaştele Sfântului Ioan cel Nou. Până să se aducă cheile, am privit cu multă duioşie scenele de groaznice suferinţe ale sfântului, în Cetatea Albă, de la păgânii chinuitori, ce sunt zugrăvite pe dinafara pereţilor, şi apoi am intrat şi m-am închinat sfintelor lui moaşte, nu fără a mă gândi la evlavia Marelui Ştefan şi la rugăciunile cele fierbinţi, ce va fi înălţat aici, în nesfârşitele supărări şi griji ce le-a avut pentru ţară. Fie ca sfântul să asculte, acum şi în veci, rugăciunile noastre, ale românilor, şi să mijlocească la cerescul împărat, pentru a ne apăra de multe necazuri şi încunjurări!
Mulţumind cu respect, mi-am luat rămas bun de la părintele Balmuş şi am plecat să văd Cetatea, care vine în partea de răsărit a oraşului Suceava, peste o adâncă şi îngustă vâlceluţă ce se deschide spre nord şi se înfundă în marginea de miazăzi a oraşului, pe unde coteşte şi drumul ce merge la ea. Am vizitat-o prin toate ungherele, m-am închinat la locul unde mi s-a spus că a fost bisericuţa şi am admirat alegerea unui loc atât de potrivit, cum şi uriaşa muncă cu adunarea şi ridicarea pietrelor aici, pentru a se face un zid atât de înalt şi atât de puternic. Zidurile cetăţii au rămas numai pe unele locuri ceva în întregime, în mare parte însă sunt încă de mult dărâmate şi pietrele luate de locuitorii din oraş, pentru a-şi face case şi beciuri. Abia de câteva decenii s-au oprit de guvernul austriac de a se mai lua pietre de aici; iar acum, de curând, s-au făcut săpături şi toate lucrurile vechi ce s-au găsit s-au depus în Muzeul din Suceava. Cetatea a fost înconjurată, după cum şi astăzi se cunoaşte, cu un şanţ foarte adânc.
De la Cetate, m-am întors în oraş, pe la oarele 7. La barieră, birjarul, care era jidov, se opreşte şi un alt jidov îmi ţine calea, spre a-i plăti 8 creiţari, taxa de barieră; am plătit, dar nu fără a deplânge soarta noastră, a românilor de sub vremuri!
În faţa hotelului, unde îmi era gazda, am găsit pe domnii Poni şi Istrati, pe lângă care se mai aflau acum: părintele Marian (Simion Florea – n. n.), profesor la gimnaziul din Suceava şi membru Academiei Române, domnul Tanoviceanu, profesor la Universitatea din Bucureşti, autorul pomelnicului lui Ştefan cel Mare, şi alţi domni profesori, convorbind împreună despre Cetatea şi Palatele Domneşti din Suceava, despre locul unde a fost „Direptatea” – însemnată prin adunarea poporului – şi aclamarea Marelui Ştefan de Domn, şi altele. Domnul Istrati mi-a recomandat să nu uit a mă duce şi la Zamca, de care nu auzisem niciodată.
În acea sară, am avut prilejul să văd pe elevii gimnaziului din Suceava, în număr de vreo 600, cu masalale şi lampioane tricolore, venind de la şcoală şi trecând, în frumoasă ordine, cu muzică, pe strada mare, spre locuinţele a doi profesori, Samuil Isopescu (de Istorie) şi Dimitrie Isopescu (de Matematică şi Fizică), care ieşiseră acum la pensie, spre a le aduce omagii de recunoştinţă.
A doua zi, 2 Iulie, dimineaţă, m-am trezit în sunetul melancolic al buciumelor, care răsunau de pe zidurile Cetăţii, anunţând că, în acea zi, se împlinesc 400 de ani de când, aici, în oraşul Suceava, şi-a dat obştescul sfârşit Marele Voievod Ştefan. Părea că în alte timpuri trăiesc şi aveam închipuirea că, peste câteva clipe, voi putea vedea chipul neînsufleţit al Eroului, intrat în liniştea de veci.
Pe la 7 ore, m-am dus la biserica Mirăuţilor, care nu de mult ajunsese o adevărată ruină, iar astăzi, în urma restaurării, este una din cele mai frumoase biserici din Suceava (nici la Cetate, nici la Sfântul Ioan cel Nou, nici la Mirăuţi, evlaviosul episcop Iacov nu pomeneşte numele restauratorului Karl Adolf Romstorfer şi al principalului său colaborator, primarul sucevean Franz Ritter Des Logers, şi pe bună dreptate, că doar erau „papistaşi”, străini de „adevărata credinţă” românească – n. n.). Se crede că această biserică a fost făcută, dacă nu mai de mult, cel mai târziu de Iuga Vodă (ctitorul este, totuşi, Petru Muşat, care a durat biserica de mir a Moldovei odată cu Cetatea, adică între anii 1374-1391 – n. n.), în ultimul deceniu al secolului al 14, şi a fost destinată, de atunci de Catedrală Mitropolitană, de unde şi poporul o numeşte Mitropolia cea veche. Catedrala Mitropolitană s-a mutat, apoi, în biserica cea făcută, în anul 1522, de Ştefan Vodă cel Tânăr, unde se află moaştele Sf. Ioan cel Nou, cum s-a spus mai sus; care biserică încă poartă numele de Mitropolia veche, bineînţeles, de când Scaunul Mitropolitan a fost mutat la Iaşi, de Alexandru Vodă Lăpuşneanu, în anul 1565.
Deşi în biserica Mirăuţilor s-au miruit mulţi Domni, dar numele nu i se poate deriva, cum ne spune părintele Isidor Onciu (universitar cernăuţean şi cel mai important arheolog biblic al Bucovinei, tatăl nefericitului Aurel Onciu, dar care aici se înşeală – n. n.), decât de la o familie Mirăuţă (doar familiile de robi ţigani mănăstireşti sunt consemnate, de regulă, în documentele vechi cu acest nume, şi nici un boier – n. n.), care va fi trăit cândva pe lângă acea biserică, pentru cuvântul mai ales că partea aceea de loc a oraşului Suceava se numeşte şi astăzi de localnici „Mahalaua Mirăuţilor” – [Candela, 1893 p. 536).
La biserica aceasta se regulase a se face sfânta slujbă pentru pomenirea Marelui Ştefan (firesc, doar fusese rezidită de Ştefan cel Mare, între anii 1482-1491; ca să nu mai vorbim de faptul că aici fusese miruit Domn – n. n.), de împlinirea a 400 ani de când a murit aici în Suceava. Nu numai biserica, dar şi curtea ei era înghesuită de lume, deşi era numai 7 ore dimineaţa. De aici era să se iasă cu procesiunea la Cetate, unde era pregătit ca să se facă panahida. În acest scop, erau şi aranjate, de la poartă şi până la intrarea în biserică, mai multe prapure, care se ţineau de bărbaţi, şi ca 30 icoane, care se ţineau în mână numai de femei, pe nişte prosoape frumoase, ce fiecare îşi adusese de acasă.
În mijlocul bisericii, cam aproape de catapeteasmă, erau puse, pe trei mese, două rânduri de colaci (capete, în formă de S şi de 8), împodobiţi cu ramuri pline de smochine şi lămâi, şi care ramuri erau legate cu o cordea tricoloră, şi apoi un colac mare, peste care era aşezată o colivă frumoasă, după obiceiul nostru moldovenesc.
Fiindcă Sfânta Liturghie era să se înceapă pe la orele 8 şi jumătate, am luat o trăsură şi m-am dus ca să văd şi eu Zamca, măcar din fugă, ştiind că, mai pe urmă, nu voi putea avea vreme. Am trecut, prin mijlocul oraşului, la deal, mergând spre apus, pe lângă biserica Sf. Dimitrie, cea zidită de Marele Ştefan (în 1497 şi rezidită de Petru Rareş în anii 1534-1535 – n. n.), lângă curţile sale domneşti, din care curţi nu mai sunt, astăzi, decât urme de zid şi beciuri pe sub nişte case negustoreşti; apoi am trecut înainte, pe lângă o biserică armeană, şi am ieşit din oraş, pe tăpşanul sau platoul dealului, de unde se înfăţişează privirilor o panoramă înălţătoare de frumuseţe neînchipuită, văi, dealuri şi numeroase sate, presărate în toate părţile. Peste 10 minute, am ajuns la Zamca, numire de origină slavă, care înseamnă cetăţuie (prin extensie, de la zăvor, încuietoare – n. n.). Aici se află o biserică veche armenească, înconjurată de un zid înalt de piatră şi, pe dinafara acestuia, cu un şanţ adânc, având un turn înalt, în partea de apus, deasupra porţii. Totul ne arată că Zamca este o adevărată cetate, întocmiră pentru vremuri grele. Armeanul păzitor, care se afla cu şederea în camera de sub turnul de deasupra porţii, m-a condus de am văzut peste tot.
Biserica de aici este zidită, la anul 1551, de un armean bogat, Agopşin Vartan, al cărui mormânt se vede în mijlocul ei, sub o piatră cu epitaful în armeneşte. Are ca patron, pe Sf. Axentie, şi se slujeşte în ea numai de două ori pe an: la Sf. Gheorghe şi Sf. Axentie. Şanţul dimprejurul zidului a fost făcut de soldaţii lui Sobieski, regele Poloniei, în anul 1691, atunci când, după prădarea Moldovei, lăsase nişte garnizoane în Neamţ, Suceava (în mănăstirea aceasta armenească), Câmpulung, Hangul, Secul şi Agapia. Garnizoanele acestea părăsiră Zamca şi toate celelalte locuri întărite, abia după pacea de la Carloviţ, din 26 Ianuarie 1699 (Candela, Armenii orientali în Bucovina, an. 1891, p. 531). În turnul cel înalt de deasupra porţii, am văzut camerele, unde mi s-a spus că au stat călugări armeni, cum şi o mică bisericuţă, pe a cărei pereţi au rămas o parte din sfinţii pictaţi în genul picturii noastre vechi moldoveneşti.
Părăsind Zamca, m-am reîntors la biserica Mirăuţilor, unde se începuse deja Sfânta Liturghie, oficiată de părintele Protosinghel Ghedeon Balmuş, însoţit de 12 preoţi. Cântările erau executate de corul „Academia Ortodoxă” din Cernăuţi. După Sfânta Liturghie, P. C. S. părintele Balmuş a ţinut o frumoasă cuvântare, arătând străduinţele Marelui Ştefan pentru creştinătate şi neamul românesc. Apoi se întocmi procesiunea, în ordinea următoare: elevii şcolilor din Suceava, un pluton de veterani, o companie de pompieri, steagurile diferitelor bresle, icoanele purtate de femei, prapurii şi felinarele – de bărbaţi, cum s-a spus şi mai sus, 22 de preoţi, îmbrăcaţi în sfintele odăjdii, în frunte cu P. C. S. părintele Balmuş, care purta cârja de Superior al Mănăstirii Mitropoliei Vechi, reprezentanţii tuturor autorităţilor locale şi o mulţime de români, din localitate, de prin împrejurimi şi din România, sosiţi la această serbare, – la urmă, iarăşi, un pluton de veterani.
După ce procesiunea s-a pus în mişcare, pe la orele 9 şi 3/4, eu am plecat la gara Iţcani, împreună cu părintele Gh. Costăchescu, de la Mănăstirea Agapia, pe care îl găsisem în Suceava, spre a ne continua drumul mai departe. Acolo, la gară, au sosit, pe la orele 10, şi studenţii universitari din Bucureşti, care s-au oprit, spre a merge ca să asiste la rugăciunile ce se făceau, acum, la Cetate. Şi au putut să ia parte şi dânşii la acea măreaţă ceremonie, pentru că procesiunea a ajuns la locul destinat (Căpitănia, adică Prefectura judeţului Suceava, aflată, pe atunci în actualul sediu al Muzeului Bucovinei – n. n.). Acolo s-a oficiat, mai întâi, o panahidă, după cum am luat cunoştinţă mai pe urmă, apoi s-a cântat de cor o odă compusă de domnul Vasile Bumbac şi s-a ţinut o cuvântare de Rev. Sa părintele Eusebiu Popovici (academician, teolog cu dreptul de a purta mitră, tatăl tragicului poet T. Robeanu, cunoscut ca politician şi istoric drept George Popovici – n. n.), profesor universitar din Cernăuţi, prin care a arătat faptele glorioase ale Marelui Voievod. Iar la urmă, s-a intonat Imnul lui Ştefan cel Mare (compus de Gavriil Muzicescu, un alt cântec al lui, pentru evenimentul de atunci, Verde-i bradul şi stejarul / N-o mai fi cum vrea duşmanul, devenind, ulterior, prin complicitatea ignoranţei, folclor… ardelenesc – n. n.), după care procesiunea s-a întors în oraş (Iacov Episcopul Huşilor, O călătorie la mănăstirea Putna, în Bucovina, Ediţia a II-a, Huşi 1930, pp. 6-13).