“Hora Prahovei”, de pe Saturn

         Vorba regretatului meu prieten şi mentor, jurnalistul Gheorghe Parascan, marea e o mare de linişte binefăcătoare, în ciuda faptului că are ochi ademenitori de femeie de pradă.

        Şi tot ca Gheorghe Parascan, am ales un titlu mai oblu (el scrisese, în vremea comnuştilor mărturisiţi pe faţă, despre “Blocurile de pe Venus”, iar un activist sucevean de atunci, care citea doar titlurile din ziare, s-a extaziat, într-o “plenară”: “Vedeţi, tovarăşi, ce înseamnă Uniunea Sovietică? Până şi pe planeta Venus a construit blocuri pentru clasa muncitoare!”), pentru a vorbi, de fapt, despre o altă Românie medicală, care, pur şi simplu, dă mării un şi mai frumos colorit.

         Mă refer, desigur, la Baza de tratament balneoterapeutic a Complexului “Hora”, din Staţiunea Saturn, bază de tratament de care am beneficiat şi noi, cei cazaţi la excelentul hotel “Prahova”, aflat, ca şi “Hora”, la doar o aruncătură de băţ de plajă şi de mare. Condiţii excelente, preţuri mai mult decât rezonabile, organizare perfectă.

        Medici buni, deschişi la suflet şi omenoşi, dar şi un personal sanitar de… pus la rană. Şi o doamnă cu mâini de leac, pe nume Cătălina Buruiană, care a izbutit să ne scape de toate durerile deja osteniţilor noştri muşchi.

        De pe balconul hotelului, miracolul facerii lumii ni se aşternea în faţa ochilor, cu toate reînvierile şi retrezirile, despre care-i vorbeau egiptenii lui Platon. De fapt, de asta aveam eu nevoie, de ruperea din cotidian, de o zvâcnire peste lume şi peste timp. Iat-o:

         Şi nu era nevoie să ies, în fiecare dimineaţa, pe nisipul răscolit de valuri, pentru că şi de pe balconul Hotelului Prahova mi se înfăţişa acelaşi miracol atemporal, licărirea stranie, dar binefăcătoare de Veşnic şi de Nenumit.

         Nicăieri altundeva nu-l poţi auzi pe Dumnezeu, şoptindu-ţi părinteşte, ca pe malul răsăritului de Spaţiu şi de Timp, căruia noi, oamenii, copleşţi de prea multa trufie a clipei, îi spunem “mare”.

        Nicăieri, altundeva, nu te poţi regăsi, biruind prin succesiunea generaţiilor, drept Arbore al Vieţii şi, de ce nu?, drept Coloană a Pământului, redescoperind sacralitatea lucrului obişnuit, a plăcerilor care te purifică şi te vindecă.

        Nu-i obligatoriu să şi înţelegi, important este doar să simţi, să-ţi redevină sângele paşnica împlinire în curgerile descătuşate ale Căii Lactee. Toţi suntem mit, toţi putem deveni mitologici, cu condiţia să ne provoace misterul. Şi unde, oare, altundeva, decât pe malul Spaţiului şi al Timpului, numit malul Mării, ţi se poate releva misterul?

         Textele sacre vechi ale omenirii, inclusiv cele mozaice, creştine şi musline, susţin că există o singură concreteţe pe Pământ a Celui Nedefinit, Veşnic şi Nenumit: apa  (Maria, în traducere, înseamnă “fântână”). La mare, această concreteţe ajunge să te copleşească. Sfârşit.

         Dar nu înainte de a întrezări, tot pe malul mării, misterul din spuma ei întrupat: femeia, în bună parte îmbrăcată aşa cum a creat-o… şi Dumnezeu: