Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (IV) | Dragusanul.ro

Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (IV)

 

Arderea flotei turceşti din Tchèsmé (5 iulie 1770), de către cea rusă, eveniment care a precedat lupta de la Râmnic, fatală pentru Rosetti, a arătat că otomanii nu mai erau norocoși pe mare. În timpul primei ocupații ruse, Romanzov a organizat un guvern, format din boieri adunați într-un Divan sau consiliul suprem[1]. Acest Divan, surogat antic, a fost înființat la București, în noiembrie 1771, și a funcționat până la încheierea păcii. Feldmareșalul Romanzov, care și-a rezervat dreptul de a face numiri în cele mai înalte funcții și de a distribui titluri, s-a străduit să popularizeze guvernul, din care lipsea inima, prin îndepărtarea principelui.

 

Operațiunile militare, atât de norocoase pentru armele Ecaterinei a II-a, au pus capăt pierderii cetăților Nistrului (Akerman și Bender) și a celor de pe Dunăre (Chilia, Ismail și Brăila), întrucât norocul a continuat să ajute oştile împărătesei războinice[2] şi era cu atât mai dificil de asigurat condițiile de pace, cu cât turcii erau mai descurajați[3]. La congresul din Focşani, deschis la 19 august 1772, nu s-a ajuns la nici o concluzie, deși Padişahul a dat o oarecare satisfacție Rusiei, încredințând din nou conducerea afacerilor externe unui om ostil războiului, fostul mare vizir Muhzinsadè[4]. La congresul de la București (20 noiembrie 1772 – 22 martie 1773), care nu a avut rezultate mai bune decât cel al Focşani, Obreskov a vizat, mai presus de toate, obținerea unui drept de protecție asupra moldovenilor și valahilor și asupra celorlalți ortodocși, precum şi modificarea marelui și micului Kabarta, care să înlăture dreptul tătarilor de a-și alege Hanul, decizie pe care a luat-o Sultanul, instituind protectoratul Crimeii. Articolul de protocol al conferinței, care vorbește despre eliberarea gratuită a prizonierilor, a fost conceput pentru a fi realizat fără a fără a insinua frică[5] diplomaților otomani, un privilegiu foarte important[6].

 

Singurul subiect asupra căruia plenipotențiarii nu au putut fi de acord a fost posesia definitivă a provinciilor Kertch și Yenikala. În sfârșit, Obreskov, în cea de-a douăzeci și șaptea conferință, a prezentat un ultimatum, în șapte articole, care stabilea: 1). „că Rusia va fi recunoscută ca garant al independenței tătarilor, care vor păstra Kertch și Yenikala, că navele sale de război și navele comerciale vor avea libertatea de a naviga în Marea Neagră și în Arhipelag; 2). ca celelalte cetăți din Crimeea să fie returnate tătarilor; 3). că Grigorie Ghika, plecat din Moldova, va fi plasat pe tronul Țării Românești, ca prinț ereditar, cu obligația de a trimite la Poartă, nu în fiecare an, ci la fiecare trei ani, un tribut echivalent cu întregul produs pe un an, 4). că Kilborun va fi lăsat în Rusiei, care va păstra şi Oczakov; 5). că Poarta va recunoaște titlul de Padişah sau Împărat pentru conducătorii ruși și un drept de protecție al acestuia față de supușii Imperiului Otoman, care practicau religia ortodoxă[7]. Plenipotențiarul rus a relatat, într-o scrisoare, lipsa de succes a congresului[8], iar Poarta a explicat, din punctul său de vedere, motivele dizolvării congresului, într-un lung manifest, adresat miniștrilor Europei[9]. Aici începem să vedem influența exercitată în favoarea lui Grigorie Ghika de Frederick al II-lea, puternicul aliat al Ecaterinei, care se pretindea „adevărat prieten al celor două părți beligerante”[10], în cărui influență trebuie trecută ușurința mutării lui Grigorie Ghika, din închisoare, pe tron, deoarece chiar împărăteasa Rusiei avea un interes pentru domnia unui prinț în Moldova care nu ceda atât de ușor altora o țară pe care ea însăși[11] nu putea să o păstreze. Există motive puternice pentru a crede că Grigorie, la începutul încarcerării sale, și-a întors speranţele spre Franța, pentru a se îndepărta de situația tristă, în care căzuse prin soarta armelor. Familia sa primise, la început, câteva vești, „despre prizonier” printr-o scrisoare a lordului Cathcart, reprezentant al Marii Britanii la Petersburg, adresată ambasadorului Angliei la Poartă[12]. El a avut contacte directe și cu Ministerul francez: „potrivit știrilor care provin din Rusia, a scris la Constantinopol, Gospodarul este sfătuit să încerce să iasă din Rusia şi din plictiseala și disperarea inutilității sale. Făcu câțiva pași spre Sabatier; dar nu credem că putem accepta serviciile sale”[13]. Sabatier, care i-a influenţat, probabil, pe miniștrii lui Ludovic al XV-lea să rezolve această afacere cu o înțepenire demnă cu adevărat de guvernul căzut – este considerat, de un scriitor foarte competent, drept unul dintre acei agenți diplomatici zadarnici și incapabili, care au condamnat Franța spre neputință și nu au reușit să-i procure aliații sau prietenii[14].

 

Împărăteasa Rusiei a durat, ca toată lumea, „castele în văzduh”[15]. Ea însăși a scris: „Catherine II visează și„ la castelele în văzduh”, și aici nimic nu o întrerupe, iar pisica aleargă după şoarece și veți vedea ce veți vedea, și vom vorbi despre noi, și nu ne va deranja zgomotul pe care îl vom face, și turcii vor fi bătuți, și francezii vor fi tratați peste tot[16] așa cum îi tratează corsicanii”[17].

 

Dar, din păcate, Ecaterina, la fel ca Maria Teresia[18], a făcut „castele în văzduh” și dacă visele celor două faimoase germane au fost, mai târziu, convenite (1772), când a fost vorba de împărțirea provinciilor poloneze[19] cu Prusia, dar când au urmat gurile Dunării, au făcut o politică care nu a permis înţelegeri atât de fatale, precum cele pentru slavii Poloniei, pentru latinii din est.

 

Împărăteasa Austriei, care avea un diplomat priceput la Constantinopol, pe contele Thugut (6)[20], încheiase, încă din 15 august 1771, o înţelegere secretă cu Mustafa al III-lea, prin care Sultanul se obliga să-i plătească o subvenție de 20.000 de pungi cu aur[21] și să-i cedeze Valahia mică[22]. La rândul ei, Curtea de la Viena a promis că îl va sprijini pe Padişah să recapete teritoriile ocupate de oştile Ecaterinei și că va garanta libertatea Poloniei. Aceste dispoziții ale Mariei Teresia[23], lipsa de securitate pe care a găsit-o în aliații săi[24] şi convingerea că va obține cele mai mari concesii de la turci, explică modul în care Ecaterina a sfârșit prin a accepta să se negocieze cu imbecilul Abdul-Hamid, succesorul lui Mustafa. Tratatul de la Kainardji[25], în ciuda umilirilor pe care le-a impus Turciei, a părut tolerabil[26] unui la un guvern la fel de dezorganizat, precum cel descris de bail[27], descriere pe care o acceptă şi ingeniosul Thugud, făcându-i o defavorabilă descriere[28]. Bailul Girolamo Ascanio Giustinian admira „proiectele vaste, noutatea și finețea” părerilor împărăteștii[29]. Ecaterina și-a propus, mai ales, să se răzbune pe Franța și să o rănească în partea cea mai sensibilă[30], pentru a o face să regrete că a împins Turcia la război[31], şi cu siguranță şi-a atins scopul, pe care „acel cap neobișnuit” îl avusese întotdeauna şi spre care „țintește cu perseverență complet germană”[32]. De fapt, la doi ani după pacea de la Kainardji, Saint-Priest, văzând că Franța a pierdut (acceptând condiţiile Ecaterinei) poziția excepțională pe care a ocupat-o în relaţia cu Imperiul Otoman[33], convinsă că nu mai era nimic de așteptat de la turci ca aliați, i-a adresat guvernului său un memoriu lung, în care declara că alianța cu Porta nu mai era importantă sau necesară și că era nevoie să se adapteze, într-o competiţie deja inevitabilă, pentru a obține Siria și Egiptul, un teatru de luptă cedat de Cavalerii Francezi[34] musulmanilor. Se părea că albanezii musulmani au considerat că a sosit momentul dizolvării imperiului turcesc[35].

 

Mahmud paşa din Scodra (Scutari) și Ali paşa din Giannina (Iannina – n. n.) au iniţiat o revoltă şi au pus bazele unei puteri, care trebuia să provoace sultanilor numai neliniște. Am încercat, cu ajutorul numeroaselor mărturii ale contemporanilor, să-mi explic de ce au eșuat[36] într-o întreprindere pe care circumstanțele păreau să o favorizeze. Rușii știau, mai bine decât francezii și albanezii, despre declinul inevitabil al Imperiului Otoman. „După pacea de la Kainardji, spune Hammer, Rusia a devenit oracolul negocierilor diplomatice, care au avut loc la Poartă, arbitrul păcii și al războiului, sufletul celor mai importante treburi ale imperiului”[37]. Rusia a câștigat tot terenul pierdut în faţa Franței.

 

Pacea, în timp ce proclama independența tătarilor, asigurând rușilor cetățile de graniță Oczakov, Kilborun, Kertsch și Yeniklaa, „a abandonat Imperiul Otoman în bunurile Rusiei”[38].

 

Fără prea multe inconveniente, protectoratul Moldovei și Țării Românești ar putea fi returnat Turciei, mai ales atunci când au fost luate măsuri de precauție, pentru a interveni lesne în treburile lor. În loc să propună turcilor să dea Principatul Țării Românești lui Grigorie Ghika și să înființeze o domnie ereditară în principate, ca un remediu eficient împotriva schimbărilor foarte dese, la care erau supuşi, a fost impusă o limitare a protectoratului otoman; dar, de data aceasta, Ecaterina a acordat mai multă atenție interesului Rusiei, decât celui al Țării Românești și al Moldovei[39]. S-a decis, de fapt, că, „în funcție de circumstanțele în care principatele și suveranii lor au găsit miniștri, și Curtea Rusiei puteau să vorbească în favoarea lor, iar Poarta promite că va respecta aceste propuneri, în conformitate cu consideraţia și respectul prietenos pe care le au puterile au între ele”[40].[41].

 

 

[1] Fotino explică compoziția, II, pp. 341-352.

[2] „Turcia (i-a scris contelui Tchornichev) trebuie să ia foc din nord, sud, vest sau est” (Scrisori de la Ecaterina a II-a. Publicată în Arhivele Ruse din 1871).

[3] „Consternarea printre turci este generală și aproape toți sunt abătuţi” (Dintr-o scrisoare a lui Valcroissant, către Saint-Priest, Rusciuk, 20 ianuarie 1771).

[4] Hammer are o idee mai favorabilă decât Thugut despre capacitatea acestuia. Thugut, în perspectiva dizolvării Turciei, nu ar fi putut avea o opinie avantajoasă asupra vreunui otoman.

[5] „Pentru a tăcea turcii (a scris Caterina lui Tchernichev), a fost nevoie de o mie de concesii și de o mie de prostii” (Arhivele ruse, 1771).

[6] Thugut, într-una dintre scrisorile sale, spune: „Rusia a ajuns să-și aroge un drept de protecție asupra polonezilor şi a moldovenilor şi valahilor schismatici, iar Poarta I-a recunoscut formal”. El a adăugat că „acest lucru poate servi drept exemplu a ceea ce se poate aștepta din ușurința negociatorilor din țara respectivă”, dacă vor fi confruntaţi cu întrebările serioase, care afectează „întreaga lume, în general” (Scrisoarea lui Thugut, din mai 1773).

[7] Scrisoarea lui Thugut din 20 aprilie 1763, cea cu ultimatumul: „Aceasta este copia traducerii, a expunerii originale a articolelor pe care Obreskoff, ca ambasador plenipotențiar al curții Rusiei, a prezentat-o, ​​înidiomul italian, lui Reis efendi, prin Marele Cancelar Abdurrizak efendi, plenipotențiarul Sublimei Porţi,precizând că aceste pretenţii conțin propunerile ultimative ale Curții Rusiei”.

[8] Scrisoarea lui Obreskov către nunţiul austriac, Bucureşti, 22 martie 1773: „Am hotărât să ne despărțim, el (Abdurrizak efendi) să se retragă dincolo de Dunăre, iar eu, într-un oraș al Moldovei, fără să se dizolve oricum congresul și nici nu am întrerupt negocierile, care vor fi continuate prin scrisori ministeriale, prin care părțile contractante îşi vor face cunoscute ultimele decizii pentru sau împotriva punctelor specificate”.

[9] Traducerea manifestului Porţii se găsește împreună cu raportul Thugut din 20 aprilie 1763.

[10] Memoria trimisului prusac la Sublima Poarta, din martie 1771.

[11] Kaunitz, în 3 septembrie 1771, a declarat că „împărăteasa nu va suferi niciodată ca Rusia să preia principatele”.

[12] De la Saint-Priest, ministrului, Constantinopol, 16 iunie 1771.

[13] Ministrului, de la Saint-Priest, Fontainebleau, la 15 octombrie 1771.

[14] Schneider, La Cour de Russie il y a cent ans, p. 422, Berlin, 1858. Sabatier de Castre a fost un simplu consul, din 1769, și nu a avut niciodată un alt titlu. Autorul citat îi atribuie lui și colegilor săi, succesul multor campanii „dăunătoare echilibrului Europei”. La urma urmei, francezii înțeleg consecințele acestei nepăsări și, despre una dintre ele, ziarele au spus recent: „Providenţa, neglijarea slăbiciunea diplomației noastre au devenit proverbiale în toată Europa” (Siècle, 25 decembrie 1871).

[15] În scrisoarea către Schernichev, ea spune: „Am dat ordine să se pună stăpânire pe Azof și Zang-Zagawog, ca să mă amuz,căci Cezar nu greșea niciodată (Humanum genus vivit paucisl)”.

[16] Atunci, Genova cedase Corsica lui Ludovic al XV-lea, dar rezistența corsicană se opunea ocupării acestei insule, ceea ce a costat guvernul francez moartea a multor bărbați și câteva milioane. A fost necesar să se trimită 30.000 de bărbați, conduşi de un mareșal al Franței.

[17] Scrisori către Tchernichev, în Archives russes, din 1871.

[18] Marea Împărăteasă Maria Teresia a avut un istoric demn de ea în profesorul Adam Wolf.

[19] Porta a avut ideea de a împărți Polonia cu Maria Teresia (Vezi raportul lui Thugut din 27 martie 1770).

[20] Saint-Priest a pus în contrastat ingeniozitatea oamenilor de stat otomani cu capacitatea acelui diplomat: „El a fost capabil să-i convingă că a era, personal, în favoarea lor. Tot ceea ce lipsea, din pricina prostiei lor (sic!), urma să elimine orice acuzație împotriva celui care fusese instrumentul tratatului din 6 iulie 1771, și despre care cred că este la fel de incisiv pe cât sunt” etc.

[21] „Poarta a oferit, recent 18.000” (Raportul lui  Thugut din 17 aprilie 1771).

[22] Această cedare a fost originea chestiunii Bucovinei (Buccovina), uzurpată apoi de Maria Teresia.

[23] Aceasta nu a scăpat de sagacitatea bailului Giustinian: „Nu sunt tocmai bine privite la Moscova înţelegerile prin care Republica veneţiană ar fi angajată în acorduri secrete cu Poarta, dacă navele ruse s-ar opri în apele ei sau ar fi dominate sau sechestrate de escadrilele publice. De asemenea, Rusia se îndoiește că Curtea de la Viena, încântată de Franța, poate inspira Excelenței voastre un sfat inconfortabil pentru întreprinderile maritime ale sale” (scrisoarea bailului Giustinian, Pera, 3 ianuarie 1769). El credea că Franța, neputând acționa direct, ar fi fost încântată să „opună Curţii din Viena”. Crede că se înşeală, considerând Curtea de la Viena prea mică, când are diplomați distinși, precum Thugut, şi că activitatea guvernului francez a fost exagerată, atunci când i-a recomandat, în 1769, lui Saint-Priest să „treacă de la ostilitatea deschisă împotriva rușilor, la inerție”.

[24] Bailul a descifrat bine „gelozia unora dintre proprii aliați” (Pera, 3 ianuarie 1769). De fapt, Frederick a vorbit, cu indignarea și causticitatea sa naturală, despre succesele militare ale rușilor: „Ca să se fi format – spunea el – o idee a acestui război, trebuie să se fi înfruntat zeii, care, după ce au bătut orbi, au ajuns la ascendentul lor deplin”.

[25] Vezi Martens, Recueil des traités, II.

[26] Abdul Hamid cel nechibzuit, pe care îl vom vedea, în curând, muindu-și mâinile în sângele lui Ghika, nu numai că nu și-a dat demisia, dar nu s-a sfiit să arate o bucurie copilărească: „Nimic nu poate fi prevăzut sub stăpânirea unui prinț a cărui timiditate și slăbiciune depășesc orice imaginaţie”. Dar ultimele nenorociri și consternări generale, îl obligaseră, foarte curând, să oprească, timp de câteva zile, cursul plăcerilor obișnuite. Această întrerupere produsese asupra spiritului său nişte efecte foarte ciudate, mândria lui s-a schimbat cu o descurajare atât de mare, încât nu a avut nici o îndrăzneală de a apela la legiști, pentru a obține de la ei fetva necesară pentru încheierea păcii. Cu această ocazie, a uitat de decorarea și onoarea suveranului, în sensul că, atunci când Seraiul noului corp al legiștilor a cerut să fie fost adus în faţa sa, el a comandat un fel de petrecere populară, scandalizând națiune cu sunete muzicii numite fetva, deşi condiţiile păcii, de curând încheiată, înfrângeau rezistența politică a Porţii” (Raportul lui Thugut din 3 august 1774).

[27] Bailul atestă faptul că „drăguţa împărăteasă”, așa cum o numește pe Ecaterina, a fost „încurajată în deciziile sale războinice de cunoaşterea situației”. „Trecerea instantanee a Cabinetului de la Petersburg într-o dispoziție sinceră și foarte moderată, pentru a-și negocia diferendele cu Poarta, este minunată ţi corespunde cu felul de a fi al Ecaterinei, dar, cu toate acestea, nu mai permite hrănirea cu iluzii, din clipa când a declarat războiul drept o misterioasă şi nepăsătoare cugetare, în explicarea intențiilor sale, de îndată ce a avut veste despre tulburarea turcilor, despre „pregătirile otomanilor și despre confuzia tuturor direcțiilor lor” (Pera, 3 ianuarie 1769).

[28] „Tulburarea înfricoșătoare care domnește aici … imbecilitatea și slăbiciunea Guvernului, incapabil să aleagă cele mai potrivite căi pentru sine și nenorocirile sale… Acestea și alte cauze ne determină să credem că, fără mă îndoiesc de abilitatea binecunoscută a rușilor, care vor şti, de data aceasta, să-și impună cererile mai mult decât oricând… că ei singuri vor dicta condițiile păcii” (Raportul lui Thugut, din 18 iulie 1774, în scrisoare).

[29] „Măreţia, noutatea și finețea gândurilor” (Pera, 3 ianuarie 1769).

[30] „Pentru a face Franța să simtă animozitatea resentimentelor sale… întrucât comerțul Levantului este unul dintre principalele suporturi ale marinei și ale fabricilor din Franța, astfel încât Moscoveanca, dorind să o rănească în cele mai sensibile profunzimi, a reînviat planurile vechi de a deţine exclusivitatea în Marea Neagră, plan pe care nu ar fi fost în măsură să îl realizeze, dacă nu forța Poarta să îl acepte.

[31] „Este  evident că originea acestui război provine de la încurajările date Franța Porţii pentru a-l face” (Scrisoarea bailului 3 ianuarie 1769).

[32] „Vă asigur (i-a spus, mai târziu, Giuseppe ambasadorului Franței) că nu am uitat niciodată să-i repet Ecaterinei ce anume trebuie să o țină departe de războiul cu Turcia; dar această femeie are un cap unic și nimic nu o oprește ”.

[33] „Ce ar fi putut fi condițiile de pace cerute de Moscova, spune bailul, este dificil să ne imaginăm cu precizie și, în general, nu le putem reduce la două puncte, unul de interes, păstrând o parte a cuceririlor și deschizând comerțul cu ardezie otomană; cealaltă, a obținerii respectului Porţii, „aduce o oarecare distincție, care diminuează preeminența onoarei și creditului susținut până acum de Franța, la această Curte și în întregul Imperiu, mai presus de toate celelalte națiuni”.

[34] Choiseul-Gouffier, care i-a succedat lui Saint-Priest, vorbește în același mod.

[35] Şi Thugut era de aceeași părere. A se vedea raportul său din 18 iulie 1774. În cel din 3 septembrie, el și-a exprimat și mai clar părerea: „Rusia va rămâne mereu stăpână, atunci când Cabinetul de la Petersburg va considera că este oportun să opereze (fără armament extraordinar) o descindere pe coastele Mării Negre, și, navigând cu vântul în pânze, în 36 sau maximum 48 de ore, un corp de 20.000 de soldați, de la noua sa frontieră din Kertsch, poate ajunge până sub zidurile Constantinopolului. În acest caz, fără îndoială, o conspirație ar fi fost organizată, înainte, cu liderii religiei schismatice, iar Marele Sultan nu va fi lăsat să facă altceva decât să-și abandoneze palatul, încă de la primul asalt al rușilor, și să se refugieze în fundul Asiei, abandonând tronul Imperiului de Răsărit, care va dobândi un stăpân mai priceput”.

[36] Despre Albanezii musulmani am putut să aflu mărturii, cu ajutorul Arhivelor din Veneția, şi să reconstitui viața lui Mahmud, care a sfârşit prin a fi uitat.

[37] Cu patrusprezece luni, înainte de publicarea raportului tratatului, Thugut prezice consecințele păcii: „Nu a mai rămas prea mult, până când vom vedea că acest imperiu va cădea imediat sub dependența Rusiei, atât ca urmare a evenimentelor războiului, cât și în urma păcii, care nu poate întârzia să se încheie” (Raportul din 3 mai 1773).

[38] Francezul Lavallée, istoric al Turciei, vorbind despre tratatul de la Kainardji, spune că influența țării sale în est „a primit trupul său muritor” (Histoire de la Turquie, II, p. 220).

[39] Hammer, Cartea LXXIII.

[40] În această prevedere, turcii nu au văzut că protectoratul turc este pus sub semnul întrebării, în mod clar.

[41] Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 307-314