Furatul miresei, de la mister, la imbecilitate (I)

Secrets of the Balkans: Mireasă și mire, în 1917

A fost pentru mine o plăcută surpriză să constat că Simion Florea Marian ştia că „răpirea închipuită a miresei există nu numai la români” şi că „ea se află la cea mai mare parte a popoarelor de pe fața pământul” (Răpirea închipuită, în Nunta la români, p. 526)[1], de unde şi concluzia firească a marelui cărturar bucovinean, care opina şi că rădăcinile acestei datini trebuie căutate nu în tradiţia romană a răpirii sabinelor, ci „în cea mai profundă antichitate, într-un izvor comun tuturor popoarelor indo-europene” (Marian, pp. 529, 530)[2]. Argumentul final al lui Simion Florea Marian împotriva tezei lui Festus („răpirea fetei din brațele mamei reprezintă răpirea Sabinelor”) este incorect („nu poate să fie defel adevărată, din cauză că răpirea Sabinelor nu e un fapt istoric, ci un mit”), ştiut faptul că Datina Primordială şi, ulterior, Datina Creştină, se bazează nu pe fapte istorice, ci pe mituri, adică pe ansambluri de idei şi de ceremonii ritualice, cele mai multe comune celor două datini, datorită preluării alterate, în scopul asimilării, a elementelor străvechi de către creştinismul instituţional (Iisus le preluase fără alterări, drept „religia dintotdeauna”, după cum preciza Augustin).

Nuntă la Târnăveni, Mureş

Folcloriştii şi filosofii culturii de până azi au ignorat acest „obicei” (nu-i obicei, ci datină) al furatului miresei şi nu au mai căutat desluşiri „în cea mai profundă antichitate, într-un izvor comun tuturor popoarelor indo-europene”, deşi au înţeles că nunta în sine şi relaţia mire-mireasă înseamnă degenerescenţe ale „modelului împerecherii cuplului divin în timpul nunții”[3] şi că majoritatea oraţiilor de nuntă sunt, în fapt, colinde[4], adică reminiscenţe străvechi, care „nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac”[5]. Şi au dreptate, pentru că oraţiile de nuntă sunt colinde străvechi, care „se condiţionează de la Cultul de Soare şi de Lună”, fapt atât de bine sesizat de cărturarul ardelean Simeon Mangiuca. Pentru că, într-adevăr, colindele străvechi, de care ne-a deposedat programatic ortodoxia, odată cu falsurile episcopului de Caransebeş Ioan Tomici, descriu „curgerea Soarelui şi a Lunii jur-împrejur prin zodiac”, începând cu epocile primelor generaţii totemice de oameni vorbitori, numite de Hesiod „generaţii de Aur”, când Soarele răsărea din Leu – de aici, variantele de „Colindul Leului”, continuând cu generaţiile lunare ale conştientizării Timpului, numite de Hesiod „generaţii de Argint”, când Soarele răsărea din Rac – de aici colindele oraţii de nuntă şi colindele acvatice (în toate oraţiile de nuntă necontrafăcute  există „marea”, ca sugestie a marelui diluviu, din care oamenii s-au salvat cu ajutorul corăbiei Varra), şi continuând, în sensul invers al rotirii Soarelui pe Cer, deci în sensul parcursului zodiacal, până la Vărsătorul („Omul cu Ulciorul”, cum îl vestea Iisus) care va urma.

Charles Upson Clark: Ceremonie de nuntă

Odată cu colindele, care însemnau inspiraţii poetice, încredinţate de Sinele Universal omenirii, pentru a fi, ulterior, desluşite de „maeştri” (adică de şamani, preoţi şi alţi încasatori ai „birurilor benevole pe naivitate: dania şi jertfa”, de care vorbea Polybios), au apărut şi tradiţiile (legendele), deci miturile povestite despre răpirea „Miresei Cosmice”, pe care dacii o numeau Eftepir, sciţii – Maia, romanii – Lucia, celţii – Alba (Albion, Albania, Alba Iulia etc. în acest mit îşi au etimologia), adică Luna, Sfânta Lună, în ciuda statutului ei iniţial de aparentă fiinţă umană[6], deşi Luna a fost, iniţial, „fata pământului, primăvara, care purta numele lunii Mai” (aşa i se zice încă în toate limbile lumii lunii mai).

Secrets of the Balkans: Nuntă românească

*

[1] „răpirea închipuită a miresei există nu numai la români… ea se află la cea mai mare parte a popoarelor de pe fața pământul”, scria Simion Florea Marian, dar citările din P. Lafargue, Macrobius, Catul, Pultarh argumentează cu mărturii târzii degenerescența unui mit ancestral. În plus, în vechimea mărturisită, „se face parcă s-ar răpi mireasa de la sânul mamei, sau, dacă nu-i mamă, de la rudeniile cele mai de aproape, când se trage la bărbatul ei” (Catul, 61, 3 – apud Marian, p. 527)

[2] „Festus, un gramatic roman din veacul al treilea după Cristos, ne spune că răpirea fetei din brațele mamei reprezintă răpirea Sabinelor. Această explicație însă, care a fost adoptată mai pe urmă de mulți autori, nu poate să fie defel adevărată, din cauză că răpirea Sabinelor nu e un fapt istoric, ci un mit. / Prin urmare, originea răpirii miresei, care e uzitată nu numai la popoarele neolatine, ci și la altele, la care nu există defel mitul acesta, trebuie căutată în cea mai profundă antichitate, într-un izvor comun tuturor popoarelor indo-europene” (Marian, pp. 529, 530)

[3] Ghinoiu, Ion, Mitologie română / Dicționar, București, 2013, p. 198

[4] Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucharest: Institutul de Cercetări etnologice și dialectologice, 1976; revised ed., Rodica Zane, editor, Bucharest: Univers, 1999, primele 80 de pagini

[5] Mangiuca, Simeon, Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa, 1881

[6] Ghinoiu, Ion, Mitologie română / Dicționar, București, 2013, p. 198