E toamnă iar, şi timpul mă apasă

*

E toamnă iar, şi timpul mă apasă

şi-l tot aud prin sânge cum îmi curge

vestindu-mi graţierea, căci acasă

mă voi întoarce iarăşi, demiurge,

iar de nu-i dat să te-ntâlnesc drept tată,

cât încă sunt captiv în ocna vieţii

eu te-aş ruga să îmi ucizi deodată

şi sufletul pe crucea dimineţii,

 *

*

altminteri mă revolt şi trec fugar

în frunza toamnei mele interzise

furând şi-un pumn de stele din cuibar

şi cântecele ce-mi rămân nescrise

ca să le duc ofrandă în pustiu

desferecate toate din minciună,

căci îmi refuz stigmatul de-a fi viu

şi hăituit de razele de lună

 *

*

doar m-am ivit şi eu precum lăstarul

învigorat de legile-ţi divine

şi sevelor le-am îndurat amarul

surpărilor vremelnicind prin mine,

iar dacă vin, nu recunosc păcatul

căci m-am ivit frumos dintr-o iubire

şi-am acceptat s-o fac pe condamnatul

ducând pe suflet cosmica-ţi ursire,

*

* 

aş prefera să mă tot uiţi în toamnă

frunziş în curmezişă rătăcire,

frunzişul ăsta care îmi înseamnă

răboj învremuind cu vremuire

şi să mă duc spre depărtări cu vântul,

fără să-mi pese de iviri şi treceri:

aşa e dat, mă năruie cuvântul,

de-aceea-ţi cer şi sufletul să-mi seceri.

*