De ce-i „Urzica” vieneză?

De ce-i „Urzica” vieneză?

         Pentru că preia o tradiţie, îndătinată, la Viena, în 2 Faur 1874, o tradiţie continuată, tot la Viena, vreme de patru decenii, apoi uitată şi reluată, la Cernăuţi, doar în 1927, şi la Suceava, cu un singur număr, în nu mai ştiu în care an, în care mă prinsese o grozavă poftă de râs.

         Cealaltă „Urzica”, celebra „Urzica” de mai adineauri şi, prin frumuseţe, de toţi vecii, înseamnă o altă tradiţie, una întemeiată în 1949, când apărea ca „organ al Partidului Socialist de Dreapta”, transformându-se, ulterior, într-o remarcabilă revistă românească de umor.

         Eroul Bucovinei, Ion Grămadă, scria, în monografia Societăţii „România Jună” (Arad, 1912), că, „sub influenţa unei „Bierzeitung” a studenţilor germani, s-a înfiinţat, în 7 februarie 1874, revista umoristică litografiată a Societăţii, care apare an de an, redactată, de obicei, de noii membri ai Societăţii, de „boboci” sau „embrioni”, care-şi plasează întrînsa glumele lor mai mult sau mai puţin reuşite, la adresa colegilor mai vechi şi a membrilor din colonia română vieneză,

         Răsfoind colecţia întreagă, de aproape 40 de ani, a „Urzicii” şi necunoscând persoanele „urzicate” şi metehnele lor, nu mai înţeleg nici aluziile, ironiile şi sarcasmele litografiate, deoarece multe din ele şi-au pierdut, astăzi, sensul şi ascuţişul. Ici, acolo, se ironizează un întreg curent, cel latinist (în No. din 2 Faur 1874), punându-i pe ţigani să vorbească cu cuvinte latiniste sau înţepându-i pe pasivişti şi atunci pricepi înţepătura.

         Câteodată, întâlneşti şi glume mai bunişoare, ca, de exemplu, următoarea etimologie: „Soţietate” vine de la „s-o ţie tata”, căci tata fiecărui membru din „România Jună” susţine Societatea, susţinând pe fiu la şcolile din Viena, iar „societăţi” vine de la „s-o ştie tăţi”.

         O glumă de mult spirit a publicat tânărul I. Teliman, într-un număr al „Urzicii” din vara anului 1911, la adresa unui sculptor, A.R. (Archip Roşca – n.n.), care a dăruit „României June” un bust, în ghips, nu prea reuşit, al lui Eminescu. Gluma e însoţită de o ilustraţie (caricatură – n.n.): o fantomă i se adresează chipului de lut al lui Eminescu şi rosteşte cunoscutele cuvinte din poezia „Luceafărul”: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dacă-i fi tu sau altul!”.”

         „Urzica” românilor din Viena s-a bucurat de colaborarea unor mari personalităţi ale vremurilor, precum Ciprian Porumbescu, Mihai Teliman, O. Blasianu, Carol Scrob, Traian Demetrescu, Constantin Bălăcescu, Eugeniu Revent, Cincinat Pavelescu şi Vasile Bogrea, acesta din urmă rămânând, în memoria mândrilor bucovineni de azi, doar ca nume de bulevard în Cluj Napoca.

         Astea fiind rădăcinile pe care mi le revendic pentru prezenta „revistă umoristică litografiată” (după moda zilei, în spaţiul virtual), voi porni, iarăşi pe drumul ştiut, dar ostenitor al jurnalismului pamfletar, însoţit, uneori, de PIM, BOA, Radu BERCEA, Pamfil HORODNIC sau de Constantin HORVOVANU.

         Ţin să mai precizez că între marile evenimente ale culturii monumentale din Bucovina, precum „Crăciunul vienez” şi „Oktober Fest-ul” distinşilor preşedinte Ioan Cătălin Nechifor şi primar Ion Lungu, şi demersurile mele de biet recuperator de memorie bucovineană nu există nici cea mai microscopică legătură. Bucovina domniilor lor e unică, splendidă şi strălucitoare, pe când Bucovina mea e aşa, ca un biet lăstar, ivit printre dezlănţuirile vegetale ale primăverii, urmând să fie cosit, odată cu ierburile înfânărite dintre blocuri, de către harnicii asistaţi social ai Primăriei Suceava.