Colinda „La curtea lui Ștefan Vodă”

Ștefan cel Mare, în LUCEAFĂRUL, nr 12-13 din 1904

Pentru că avem mult de lucrat împreună și pentru că nu găsim cale de sărbătorit mai ispititoare decât traducerea primei și singurei istoriii a Sucevei, publicată, în 1876, de Wilhelm Schmidt, vorbesc des și pe îndelete cu domnul Dr. ing. Ion Barbu. De regulă, și despre alte lucruri. Așa se face faptiul că, în ziua de Crăciun, domnia sa mi-a cântat două colinde promise, aduse de înaintașii din Bărbeștii Bucovinei în Dobrogea, un Colind al Cerbului („Sus, la munte, ninge, plouă, / Jos, la șară, cade rouă”), amestecat cu versuri din Colindul Bourului Negru, și, cu aceeași voce superbă, colindul La curtea lui Ștefan Vodă, care este, de fapt, o adaptare a colindului La curtea lui Radu Vodă, adică a unei orații de nuntă, pe tema biruinței asupra Timpului, prin „vânătoare cosmică” (Capricornul fiind prezent în ritualurile ceremoniale străvechi drept Cerb sau drept Căprioară, funcție de dedicarea totemică specifică diverselor ceremonii astrale.

Cum nu mă pricep la cântat, mi-am zis să-l „colind” pe fermecătorul partener de trudă, domnul Dr. ing. Ion Barbu, cu textul consacrat al orației de nuntă, transformată, prin incizii de baladesc, într-o superbă colindă aparent lumească și în totalitate astrală: