ci numai respirarea de poet

*

nu stă în jilț, ci freamătă-n mesteceni

și în izvorul năvălind pe prund,

iau uneori îl și aud cum trece-n

trupul culcuș în care mă ascund

și-atunci se face pe deplin lumină

și cad din rafturi șubredele cărți

ca frunzele în toamna ce se-nchină

evlavios spre cele patru părți

*

spre care cineva mă tot destramă

fiindcă refuz să-i fiu supus și rob

și-ți cer să mă mai naști o dată, mamă,

să dau cu piatra în acel neghiob

care-mi desparte sufletul în două,

deși mi-a fost menit ca un întreg

din care s-a ivit o viață nouă

pe care-s obligat să o-nțeleg,

*

iar jilțul vechi, în care stau tiranii,

se spulberă din calea mea încet

încât, de-o vreme, nu-mi mai număr anii,

ci numai respirarea de poet