Cei ce urmau să moară pentru Neam şi Ţară

Le Journal, 28 august 1916

Întotdeauna, de-a lungul istoriei, românii n-au ezitat să moară “pentru brazda natală”, deşi nu o prea aveau, dar li se tot promitea. Dacă şi înzestrarea cu tehnică militară ar fi fost pe măsura “izmănarilor” nu doar de la Mărăşeşti, e greu de crezut că s-ar mai fi înregistrat vreo generaţie de sacrificiu, de-a lungul istoriei noastre. Pentru că, atunci, chiar am fi avut o istorie şi nu doar tentative de istoricizare, pe fondul unei matrici stilistice preistorice, cum desluşea Lucian Blaga.

Din nefericire, tradiţia românească păguboasă a lui “ni se cuvine”, repetată la nesfârşit de guvernări cinice, suficiente şi care considerau hoţia drept împlinire, a pus, mereu şi mereu, Armata Română în alternativa morţii inutile pentru îmbelşugarea celor care îi oprimau, dar care născociseră ticăloasa lozincă “pentru Neam şi Ţară”, pe post de drog, care să definitiveze exaltările. Eroii “Necunoscuţi”, în ciuda naivităţii cu care şi-au sacrificat şi vieţile, şi viitorul familiilor lor, merită închinări similare cultului strămoşilor. Tocmai de asta adun, de pe unde se mai poate şi, în primul rând, din fondul de memorie europeană conservat de Biblioteca Naţională a Franţei “Gallica”, chipurile celor ce urmau să moară pentru Neam şi Ţară şi care vor fi pe deplin umiliţi, în 2018, când se va dezveli, la Alba-Iulia, statuia celui responsabil de moartea lor (România, în 2 ani de război, pe un singur front, a pierdut mai mulţi ostaşi decât Austria, în 4 ani de război, pe toate fronturile Europei), nevolnicul rege Ferdinand. Păcat că slugărnicia şi ignoranţa merg, mână-n mână, din veac în veac, croindu-ne acelaşi destin amarnic, dar cu care istoriceşte ne-am cam obişnuit.