SATUL ZICĂLAŞULUI PETRU OLOIERU | Dragusanul.ro - Part 2

Cotiujeni, sub stăpânirea ţaristă

 

Ocupat, pentru îndelungă vreme, în 1806, de generalul Michlason, cu confirmare a înglobării întregii Moldove de peste Prut în imperiul ţarist prin tratatul ruso-turc de la București, din 1812[1], ţinutul Hotinului se împacă repede şi cu noii stăpânitori, care au vrut să-şi apropie locuitorii printr-o politică şi mai blândă şi, desigur, prin întărirea privilegiilor boiereşti şi călugăreşti. Încă din primii ani ai stăpânirii ţariste, prin „Proiectu / pentru cele mai întâi temelii la obrazovania ocârmuirii politiceşti dinăuntru a oblastii Basarabiei”[2], datat „În Chişinău, aprilie 29 zile, anul 1818”, Ţarul considera necesitatea unei „oştineşti ocârmuiri”, adică „sub privegherea oştenescului gheneral-gubernator de Podolie”, stabilea, în privinţa administraţiei, că „ţinuturi se hotărăsc a fi şasă, anume: al Hotinului, a Eşului (numele vechi pentru ţinutul Bălţi – n. n.), al Orheiului, al Benderului, al Akkermanului şi al Ismailului”, defineşte, cu garantarea averilor şi titlurilor nobiliare moldoveneşti, „partea duhovnicească”, deci clerul, „tagma dvorenilor”, deci marii proprietari, cărora „şi ţiganii să întăresc lui”, „boierinaşii” definiţi drept clasa „care nu să tragi din dvoreni şi care nu a ajuns la cele mai de sus ranguri boiereşti”, „mazilii, stare de lăcuitori cu privilegii, îşi vor păzi în veci împreună cu urmaşii lor pronomiile ce le sunt dăruite de la domnii Moldavii”, „ruptaşii, stări de lăcuitori iarăşi cu privilegii. Tagma lor cuprinde în sine şi pe urmaşii părţii duhovniceşti”, „partea negustorească şi a târgoveţilor”, „ţăranii sau sătenii”, „ţiganii haznelii”, care „să ocârmuiesc de cătră însuşi cârmuirea oblastii” şi cei mănăstireşti şi boiereşti, şi, în sfârşit, „jidovii” din diversele tagme ocupaţionale. Şi mai existau „bejănarii”, adică „străini supt numiri de colonişti”.

 

Dacă în epoca raialei Hotinului, multe moşii, aidoma celei din Săncăuţi, erau arendate de către spahii, în perioada ţaristă vine rândul polcovnicilor, în majoritate români din armata rusă, precum Mihail Ene, care, din 1821 avea să devină şi alegător, proprietar al unei silişti din Cotiugeni (Grumăzeni), sau fostul vornic Creţulescu, proprietar în Săncăuţi.

 

Districtul Hotinului, delimitat de „Prut, Bucovina, Nistru, districtul Soroca și Bălți (Belz)”, are „un relief ușor accidentat și în parte acoperit de păduri; multe pâraie îl străbat, printre care Larga. Este animat de activitatea comercială intensă pentru exportul și importul de mărfuri diverse la frontiera ruso-austriacă. Este cel mai populat dintre toate districtele: pe suprafața sa de 3.373 verste, sunt 140 de localități și o populație de 60.612 persoane de sex masculin și 57.696 de sex feminin”[3], iar animată „activitate comercială intensă” de import-export se potrivea de minune sătenilor din Cotiujeni, care încă mai aveau rude apropiate, pe care le foloseau ca intermediari, şi în Bucovina, şi în Moldova, şi în întreg districtul Hotinului, iar de acolo, în sudul Poloniei.

 

Cotiujenii prosperă de la an la an din negustorie harnică şi cu Bucovina, şi cu Moldova, şi cu Rusia, şi cu Polonia, iar numărul locuitorilor sporeşte necontenit, în sat fiind consemnate de recensăminte familii noi, precum Pumac, Hriţco, Iacob, Rusu, Ivanivici, Rudu, Nechifor – până în 1811, Cojocaru, Ganu, Gutium, Lungu, Mândru, Moroşanu, Rudencu, Ursu – până în 1835, an în care doar în Cotiujeni existat 211 gospodării, care adăposteau 476  bărbaţi şi 474 femei, deci un total de 950 de locuitori, aproape o treime din numărul actual al comunei. Peste doar 16 ani, adică în 1851, un alt recensământ înregistrează în Cotiujeni 264 de gospodării şi 1.279, deci cu 53 de gospodării şi cu 329 de locuitori noi, pentru împrospătarea aşezării şi a comunităţii, numele de familie predominante fiind Cazacu, Ciobanu, Cojocaru, Cuflic, Gutium, Moroşanu, Rusnac, Rusu, Vieru, Balan ş. a., iar semnul prosperităţii nu se opreşte aici, pentru că, peste alţi 19 ani, în 1870, gospodăriile sunt cu 27 mai multe (287), iar locuitorii, cu un plus de 208 (1.487). Şi tot aşa, ajungându-se, în 1886, la un număr de 340 de gospodării şi la o populaţie de 1.497; dintre acestea, doar 84 de case nu aveau pământ, dar asta nu însemna, neapărat, şi sărăcie. Din nefericire, atunci, în 1886, ca şi în 1926, când au spulberat Săncăuţii definitiv, ploile torenţiale au măturat totul în cale, iar pârâul Vilia a rupt podul din centrul satului, despărţind Cotiujenii în două, apoi apele învolburate au înşfăcat morile lui Ferdinand Nemitz, tatăl amiralului ţarist şi apoi sovietic Alexandru Nemitz, cu excepţia morii cu abur. Au supravieţuit furtunii şi morile de vânt, durate de proprietarii Alexandru Gâscă, Grigore Rusnac, Ion Revencu.

 

În ciuda necazurilor pricinuite de natură, obştea Cotiugenilor continuă să înflorească, recensământul din 1897 înregistrând 2.270 de persoane, adică 1.175 bărbaţi şi 1.113 femei, toate frumoase şi nesulemenite, precum înaintaşele lor, mărturisite de veacuri.

 

În 1902, mândra obşte a Cotiujenilor, care trăia în deja 646 de case, şi-a zidit o biserică pe măsură, din piatră, cu hramul Naşterii Maicii Domnului, la altarul cărei slujea preotul Timotei Antonovici, răspunsurile fiindu-i date de cântăreţul profesionist Iustin Dimitriu. În bisericuţa serdarului Costea, din 1750, ulterior refăcută, slujise la altar, în 1835, preotul Nicolae Donciul, iar dieci au fost Ioan Balan şi Dumitru Gaşcu, iar bătrânul Ioan Axinia, dascăl. Exista în Cotiugeni, pe atunci, şi un cunoscător şi interpret al cântecului lumesc, pe nume Ivan Cocârlă, de la care a cules folclor chir şi renumitul lingvist austriac Gustav Ludwig Weigand, în vara anului 1904.

 

Cotiujenii, deşi aveau şi mulţi locuitori cu rădăcini ruseşti, s-au revendicat, întotdeauna, ca o obşte „de limbă moldovenească”, inclusiv în anii de glorie ai ţarismului, când, constatându-se şi de către oficialii ruşi că „elementul românesc mai rezistent în întreaga Basarabie era cel răzeşesc”[4], se consemna că „satele de la mijlocul ţinutului (Hotin – n. n.), adică cele aşezate mai la sud de linia Nistrului şi mai la nord de Prut, precum şi din jurul Bricenilor, au populaţie amestecată şi din moldoveni, şi din rusini – de aceea nu putem da cifra exactă a populaţiei de rusini şi moldoveni. Numărul populaţiei de un fel şi de altul se poate stabili numai aproximativ, dacă vom lua că toate satele de lângă Nistru sunt locuite de rusini, iar toate satele de lângă Prut şi de lângă Briceni sunt locuite de moldoveni”[5]. E drept că au existat şi voci ale unor comentatori ai istoriei care au intrat în contradicţie cu tezele din studiul statistic al lui Ermolinsky, precum Butovich, care a scris că, după 1870, „limba rusă a devenit preponderentă în 9 sate, care erau moldovenești în totalitate (Cebreva, Cotiujeni, Fitești, Târnova, Lipcani, Glinka, Cotelna, Oniantzi, Medivieja de Chelmentzi)”[6], pentru că în Cotiujenii Hotinului (de regulă, al Bricenilor, iar sub administraţie românească, al Edineţului, pentru o scurtă perioadă) spiritul moldovenesc a însemnat mai mult decât identitate, adică o tendinţă de permanentă înnobilare prin eforturi proprii. Cotiujenenii au rămas, adesea, indiferenţi la „românism”, poate şi datorită confuziei cu termenul „rumânism”, care definea şerbia, dar moldovenismul i-a înălţat, învolburat şi statornicit aidoma unei efigii voievodale pusă pecete pe inimi.

 

 

[1] Ibidem, pp. 149, 150

[2] Mihail, Paul; Mihail, Zamfira, Acte în limba română / tipărite în Basarabia, I, Bucureşti 1993, pp. 28-126

[3] Ibidem, pp. 148, 149

[4] Cazacu, Dr. P., Moldova dintre Prut şi Nistru / 1812-1918, Iaşi, „Viaţa românească” S. A., p. 78

[5] Ermolinsky, Colecţia datelor statistice asupra ţinutului Hotinului, Ediţia oficială a Zemstvei, Moscova 1906, apud Cazacu, p. 76

[6] Murgoci, G., La population de la Bessarabie, étude démographique, Paris, 1920, p. 60


Cotiujenii, în raiaua Hotinului

Cavaleria otomană

 

Raiaua Hotinului există, oficial şi istoric, în ciuda statutului de provincie turcească, de care suferea Moldova de mult prea multă vreme, din 1711, adică de atunci când saraschierul Abdi-paşa ocupă, cu oştile sale, cetatea şi ţinutul „Hotinului şi-l prefac în raia, sub Nicolae Vodă”[1]. Practic, este vorba doar de o nouă poziţie strategică împotriva năvălirilor ruseşti, care se alătură celor anterioare, din sudul Moldovei, numit Basarabia. Cucerit de mareșalul Munich, în 1739, redat apoi turcilor şi iar ocupat de ruşi, apoi recucerit de turci în 1769; ocupat de Rumeanțev, în 1770 și înapoiat turcilor în 1774; ocupat de Potemkin, în 1790 și păstrat până la tratatul de la Iași, din 1792; ocupat, pentru a patra oară și definitiv, în 1806, de generalul Michlason, cu confirmare prin tratatul ruso-turc de la București, din 1812[2], districtul Hotinului, delimitat de „Prut, Bucovina, Nistru, districtul Soroca și Bălți (Belz)”, are „un relief ușor accidentat și în parte acoperit de păduri; multe pâraie îl străbat, printre care Larga. Este animat de activitatea comercială intensă pentru exportul și importul de mărfuri diverse la frontiera ruso-austriacă. Este cel mai populat dintre toate districtele: pe suprafața sa de 3.373 verste, sunt 140 de localități și o populație de 60.612 persoane de sex masculin și 57.696 de sex feminin”[3].

 

Cucerit sau cedat, şi în veacurile anterioare, de poloni sau de cazaci, Hotinul menţinea, în preajmă, o populaţie densă, pe care Niccolo Barsi de Lucca, în anii 1632-1639, o caracteriza, „măcar că turcii sunt stăpâni aici, locuitorii sunt toţi moldoveni schismatici”, adică ortodocşi. Impresia „moldovenească” este şi mai puternică, după 1711, pentru că şi emigranţii maloruşi, care se stabileau în raia, învăţau rapid limba localnicilor, pentru a nu fi suspectaţi de administraţia turcă drept spioni ai ruşilor. Paşa de Hotin stabilise grupuri militare prin punctele strategice ale ţinutului, acolo unde spahiii luau în arendă moşii, pe termen lung, şi, pe lângă depozitele de muniţie secrete, de care se ocupau, vegheau asupra zonei, în tentativa reuşită a Paşei de Hotin de a stârpi bandele de tâlhari poloni şi moldoveni, care bântuiau prin ţinut. Un astfel de depozit şi de punct de supraveghere exista şi la Săncăuţi, iar dacă documentele moldoveneşti nu-l menţionează, o confirmare de necontestat este cea a prietenului hatmanului Mazepa, Filip Orlik, care, în 22 martie 1722, într-o zi de marţi, călătorind spre Hotin, pentru negocieri cu Paşa, a „poposit în satul Toporăuţi”, iar de acolo, la Săncăuţi, unde a „rămas peste noapte”, fiind invitat la stăpânul de atunci al satului, „un spahiu, care ne-a cinstit cu cafea”. Cum şi Săncăuţii aveau să ajungă, precum toate moşiile lui Mihail de Dorohoi, în mâinile lui Ion Sturza, apoi, prin Toderaşco Jora, în cele ale lui Ioniţă Cuza, iau în calcul că „stăpânirea” spahiului se baza pe un contract de arendă, şi nu pe o ocupaţie, care nu s-a practicat niciodată, în istoria Moldovei, asupra proprietăţilor individuale, ci doar asupra provinciilor şi, dacă era posibil, asupra ţărilor. Orlik a plecat din Săncăuţi în dimineaţa zilei de miercuri, 25 martie 1722, după ce a „tocmit o pereche de cai de cărăuşie, de la un subaşi turcit din Moldova” [4], sau nu neapărat turcit, în sensul abandonării propriei religii, ci poate şi probabil doar trecut în slujba spahiului. Dacă ar fi fost altfel, am fi întâlnit măcar prenume turceşti, în recensământul satelor Cotiugenilor din anii de după 1770, făcut din ordinul lui Rumeanţev.

 

În vreme ce Moldova se afla la cheremul negustoresc al unei false nobilimi greceşti, care năvălise peste administraţia statală, „iar boierii din ţară nu puteau încăpea la nimic”, chiar dacă Vodă Mavrocordat era, faţă de domnitorii greci de dinaintea lui, „mai bun şi mai înţelept, numai tot fire de grec”[5], după cum scria Ion Neculce, în vreme ce ruşii, deveniseră o mare putere politică şi militară, în răsăritul Europei, satele din raiaua Hotinului prosperau şi atrăgeau bejenari din toate ţările şi ţărişoarele din jur, iar Cotiujenii prind să întreacă, prin numărul de case, prin populaţie şi, indirect, prin eficienţă economică, şi Lucăcenii, şi Săncăuţii, iar dovada stă, iarăşi, în recensământul de după anul 1770, când Cotiujenii aveau 175 de case şi, deci, capi de familii, mai mult decât cel mai populat sat bucovinean al vremii, Bosanci, care avea 159 de case şi familii, şi aproape cât Boianul, care datorită celebrelor şi îndătinatele sale târguri, prin care se realizau schimburile comerciale între Europa Răsăriteană şi cea Occidentală, avea 202 case. Renumita piaţă a Boianului, care a fost deservită, dintotdeauna, de câte un pod umblător, şi care l-a impus, datorită averii obţinute din dările târgului, pe primul proprietar al satului, Tăbuci cel Bătrân din Boian[6], în sfatul domnesc al Moldovei încă din 1407, s-a răsfrânt şi asupra satelor înşirate, spre Hotin, pe celălalt mal al Prutului şi, în primul rând, asupra sătenilor din Cotiujeni, care, conform unei mărturii a lui François de Pavie, din anul 1585, practicau comerţul prin toţi membrii familiilor, inclusiv prin fetele nemăritate, „frumoase toate fără măsură şi fără meşteşug”, adică fără a folosi sulemeneli, şi care „cu o cunună de flori pe cap, pentru a arăta că sunt încă în așteptarea măritișului”, alergau cu teleguţele de la târg la târg, vânzând, pe cale, oştenilor şi alaiurilor de solii sau negustoreşti, bucate proaspete, „lapte, prepelițe și ouă” şi, bineînţeles, fructe din temeinicele lor livezi răzeşeşti[7].

 

Se spune că schimbarea domniilor înseamnă bucuria nebunilor; aşa o fi, dar nu şi în cazul satelor din jurul Cetăţii Hotinului, asupra cărora stăpânitorii, turci, poloni sau ruşi, revărsau privilegii, pentru a-i atrage pe locuitori de partea lor, un alt motiv fiind acela al bunurilor gospodăreşti, de care aveau nevoie garnizoanele. În corespondenţa lui Nicolae Mavrocordat, reprodusă de Nicolae Iorga, se pot întâlni cazuri de samavolnicii, săvârşite de turci, prin satele Dorohoiului şi ale viitoarei provincii istorice Bucovina (la Bosanci, de pildă), dar niciodată în raia. Şi tot Mavrocordat observa că birnicii din Moldova nu mai pot fi aflaţi, pentru că s-au mutat în raia, acolo unde beneficiau de siguranţă şi de dreptate, ceea ce în Moldova nu se puteau asigura. Zeciuiala se plătea ca peste tot, dar numai atât. Se trăia atât de bine, sub administraţie turcească în raia (restul Moldovei era doar stăpânit, nu şi administrat de către turci), încât, în curând, când va începe stăpânirea rusească, se va simţi nevoia unei uşoare sporiri de privilegii, pe care sătenii din Cotiujeni s-au priceput de minune să le valorifice, favorizaţi şi de poziţia aşezării, la răscrucea graniţelor a trei imperii.

 

Stăpânii stăpânilor noştri: turcii

 

[1] Ibidem, p. 47

[2] Ibidem, pp. 149, 150

[3] Ibidem, pp. 148, 149

[4] Călători, IX, pp. 137

[5] Neculce, Letopiseţul…, pp. 303 şi 313

[6] Boier în Sfatul Domnesc, între anii 1407-1414; menţionarea lui, în sfat, drept „din Boian”, reprezintă, practic, prima atestare documentară a Boianului, deci din 1407

[7] Pavie, François de, Relatarea lui François de Pavie, senior de Fourquevaux a unei călătorii făcute de el în anul 1585 în ținuturile Sultanului și în diferite locuri din Europa, în Călători străini despre Țările Române, Vol. III, București 1971, p. 184


Cotiujenii, în epoca boierilor, mazililor şi răzeşilor

Kurt Hielscher: Roumanie Leuşeni, în Basarabia

 

Mai toate satele din zona Hotinului îşi au vatra străveche din timpul enigmaticei „ţări a Şipenuţului”, dovadă fiind denumirile primei statalităţi moldave, în care numele cu rezonanţă slavonă predomină prin formula „acolo unde au fost” Şizko, Malici, Simca, „unde a şezut Petrişor”, „unde sunt Caragunicii”, „satul unde este Noguicoi, şi satul unde a fost Cleţină”, „unde este Simeon cneaz”  şi aşa mai departe. Cotiujenii, de pildă, care îşi caută etimologia denumirii în meşteşugul făuririi de… cotiugi, pentru că nu au prins de veste că toate satele moldoveneşti poartă, dintotdeauna, numele întemeietorului sau re-întemeietorului de sat, în acest ultim caz ilustrator fiind, în megieşie, nemeşul Vartic, stăpânul seliştii Andreicăuţi, pe care, luând-o în stăpânire şi repopulând-o, în 1587, o va numi Varticeanii. Este de presupus că, poziţionat fiind lângă cotul Prutului, Cotiugenii să conţină, în etimologia sa, memoria subconştientă a lui Kotuj, adică a unui întemeietor de vatră „descălecat”, cum se zicea în limbajul vremii, de pe „râul Kotuy”, denumit, ca băştinaş plecat mai departe „kotuj”. Fabulările ar putea continua la nesfârşit, cu argumente pentru cotiugă sau kotuj, dar şi pentru pisică, numită „kot” în limba polonă, dar ar fi curată pierdere de timp. Important este că satele de pe Prut, până aproape de Hotin, se găsesc, în 1437, ca şi în vremea lui Alexandru cel Bun („sfânt-răposatulului tatălui nostru”, cum îl numeşte Ştefan al II-lea în uric), în proprietatea a doi „stâlpi”, adică moşi care au ieşit din proprietatea obştească strămoşească şi devin, prin aceasta, temelia străbunilor, bătrânilor şi bunilor (bunici), Mihail de Dorohoi şi Bilava, primul consemnat de acest uric, iar celălalt de genealogia urmaşilor, stăpânitori peste Lucăceni şi peste a treia parte din Sancăuţi, inclusiv peste moara de pe pârâul Vilia. De altfel, în 1587, când s-a făcut succesiunea pentru una dintre moşteniri între „strănepoţii Bilavei”, din acest strămoş iniţial se revendicau şi „Ion şi Liciul din Săncăuţi”, dar şi Vartic, dar şi Gavrilaş logofăt, dar şi „fiica răposatului Stroici vistier” . Uricul din 1635 este şi mai explicit, „toţi nepoţii lui Bilava din Sencheuţi (Săncăuţi)” fiind, alături de Avram din Lucăciani, Ifrim Hăjdău, Gheorghe Corosteanul, Constantin Drăhuţescul, Zahariia din Hotin, popa Nechita din Lucăciani, Gavril Corostlî din Cotela şi aşa mai departe.

 

Deşi avea curte şi conac şi în Săncăuţi, Bilava este menţionat, ca origine, în Volcineţ, fiind numit, în alte urice, cu trimitere şi la Săncăuţi, „Bilava din Volcineţ, străbun lui Ion şi alţii din Sincăuţi, menţionat în 1587, 1604”[1]. Nepoţii lui Bilava, dinspre fraţi şi surori, sunt enumeraţi în 19 august 1636, drept: „Avram din Lucăciani, cu un zapis de mărturie de la boierii noştri, de la Gligorie Hruci, fost vornic, şi de la Costantin, fost pârcălab de Hotin, şi de la alţi oameni buni, slugi domneşti, anume: de la Ifrim Hăjdău, şi de la Gheorghie Corosteanul, şi de la Costantin Drăguţescul, şi de la Zahariia din Hotin, şi de la popa Nechita din Lucăciani, şi de la Laver, diaconul de acolo, şi de la Gavril Corostilî din Cotela şi de la alţi oameni buni şi oşteni dc frunte, astfel scriind şi mărturisind, că a venit înaintea lor Odochiia, cneaghina lui Toma, fost vornic de Botuşani, cu fiul ei, Mardaric, şi, de asemenea, Costanda şi cu fratele ei, Andronic, fiii lui Vasilie din Volcineţi, şi, de asemenea, Avram, fiul Măricăi, nepotul Fădorei, şi fratele ei, Toader din Liveni, toţi nepoţii lui Bilava din Sencheuţi”[2]. Deci genealogia din „stâlpul lui Bilava, şi cu iaz şi cu vad de mori pe pârâul Viliia” îşi are rădăcina în Bilava, răzeş din vremea lui Ştefan cel Mare, cu urmaşi consemnaţi în 1587, „Ion şi Liciul din Sincăuţi, strănepoţii Bilavei”[3]. Feciorul lui Ion din Sincăuţi a fost Ionaşco Bilava[4], iar feciorii acestuia. Grigore şi Mihăilaş, care vindeau, în 6 mai 1646, nişte părţi de „moşie din Cruhlicul” rubedeniei lor şi Todiraşco Jora, strămoşul lui Alexandru Ioan Cuza şi al lui Mihai Eminescu, Ifrim Hăjdău şi o puzderie de viitori mazili, adică fii de boieri, şi de răzeşi moldoveni[5].

 

Un ram important îl reprezintă Avram din Lucăceni[6], descendent din Sin de Hotin, şi care era înrudit, conform regestelor, cu un ispisoc din 14 marie 7143, prin care se constata că „au cumpărat de la Tudori biv părcălab, care şi el l-au fost cumpărat de la Jora (din Jora se trage Ioniţă Cuza[7]) şi de la alte rubedenii a lor” (p. 288); în 14 mai 7151, „Avram din Lucăceni, moşul cuconilor lui Vartic, după moartea lui Vartic, ficiorul ei, precum au poftit Avram cu fata lui, Irina, giupăneasa lui Vartic” (p. 290), deţinea o parte şi din „Şijcăuţi”; „fetele lui Vasile Vartic, nepoatele Grăpinei, strănepoatele lui Gânscă uricarul şi a Mariei Gânscoaie” (p. 291); în 12 ianuarie 7152, este menţionat „Crăstian ficiorul lui Avram” (p.293), iar în 11 martie 7160, „Toderaşco ficiorul lui Avram din Lucăceni” şi „frate-său Criste” (p. 293), deci „Crăstian”. În 5 septembrie 7161, sunt menţionate „Irina şi Zosca (Zoica, în scrisoarea din 20 aprilie 7161, p. 294), fetele lui Avram de Lucăceni, arătând cum s-au învoit cu fraţii lor, Criste şi Toader (Cristea şi Todiraşcu, în scrisoarea din 4 septembrie 7161, p. 294), şi au împărţit satul Lucăcenii cu heleşteu şi cu mori” (p. 295), precum şi alte moşii.

 

O altă rubedenie a lui Avram din Lucăceni, numit şi Lucacinski, în 5 iunie 1644, a fost „Toader Pârvul diiac… fiul Pârvului din Costina”[8].

 

 

Descendenţii lui Simca, stăpânitori peste celelalte două treimi din Săncăuţi şi peste întregul sat Cotiujeni sun mai greu de identificat, pentru că ei, cu rare excepţii, nu au ieşit din proprietatea comună răzeşească, prin indiviziune. În 1587, „Un act rupt (traducere) priveşte nişte locuri luate de Drăgşan la Sencăuţi, în părţile Hotinului, cu patru sute de zloţi tătăreşti. Lista boierilor (Bucium şi Ieremia Vornici, Brut Postelnic, Nădăbaico Spătar, Gheorghe Păharnic, Sava Stolnic, Stan Comis şi Stroici Logofăt) ne trimete la domnia lui Petru Şchiopul, şi anume la anii 1587-91. E interesantă menţiunea uneia din prădăciunile căzăceşti, cari tulburară aşa de des stăpânirea paşnicului Voevod: „Acele dresuri a lui le-au luat tâlharii din Ţara Leşască, când i-au jăfuit lui casa şi i-au 1uat lui toată, avere atuncea, câtă, au avut”[9]. Casa aceasta, a lui „Drăgşan la Sencăuţi”, era aşezată pe cele două treimi de moşie, care nu se aflau sub stăpânirea lui Avram din Lucăceni, ca moştenire din „stâlpul lui Bilava”, ceea ce conduce, în mod obligatoriu, la ideea că aparţinea ramurii care se trăgea din „stâlpul lui Mihail de Dorohoi”.

 

Uricele îi menţionează, în 2 aprilie 1644, pe fii lui Corotuşco, Neculai Sălitrariul şi Gheorghiţă, precum şi pe feciorii Burloaei, Biluşcă, Maria şi Arseni, care moştenesc Cotiujenii şi Bârlinţii de la părinţii lor, Corotuşco şi Burloaia (văduva lui Burlă, adică). Apoi, abia în 1770, este menţionat serdarul Costea, ctitorul bisericii vechi din Cotiujeni, sat care, în 5 decembrie 1771, se afla în mâinile paharnicului Ioniţă Cuza, strănepotul lui Toderaşco Jora, străbunicul lui Alexandru Ioan Cuza şi vărul lui Ion Iuraşcu, străbunicul lui Mihai Eminescu.

 

La o primă vedere, „elementul românesc mai rezistent în întreaga Basarabie era cel răzeşesc”[10]. Cu o precizare: până în 1812, Basarabia însemna judeţele din sud, celelalte judeţe, inclusiv Eşi sau Iaşi, cum se numeau, până atunci, târgul şi ţinutul Bălţi, numindu-se, ca şi provincia de pe celălalt mal al Prutului, Moldova. Mitul răzăşismului a supravieţuit, chiar şi pe plan european, până în perioada interbelică, Marcel Gillard scriind, de pildă, în 1922, poate că pe bună dreptate, că „în sânul poporului român din Basarabia, mazilii şi răzeşii ocupă un loc important. Mici proprietari privilegiaţi, şi unii, şi ceilalţi păstrează, în acelaşi timp cu patrimoniul şi cu statutul lor distinct, un instinct ascuţit de independenţă, care se ridică chiar şi din masele cu trecut de şerbi, compatrioţii lor. Mazilii, notăm, au întotdeauna un sentiment profund şi tenace faţă de originea lor; ei au rămas avangarda indestructibilă a naţiunii moldave”[11].

 

 

Răzăşismul înseamnă, totuşi, o matrice stilistică bine definită şi care se păstrează intactă sub toate stăpânirile statale care îl conştientizează şi îl acceptă. Şi sub moldoveni, şi sub turci, şi sub ruşi, nu şi sub sovietici, răzeşii hotinceni, ca şi cei din restul Basarabiei, au fost, cu rare excepţii, buni moldoveni, buni oşteni ai Sultanului sau credincioşi închinători sfinţeniei Ţarului, recunoştinţa pentru ne-deranjarea îndătinatului lor prototip fiind totală, iar ţarul Alexandru I, care a vrut să-i atragă de partea Rusiei prin măsuri care să le ridice nivelul de viaţă, avea să constate foarte curând că „binele cu forţa nu se poate face”.

 

Matricea stilistică a satelor Cotiujeni, Săncăuţi şi Lucăceni este cea caracteristică pentru satul românesc de oriunde, cu mici specificităţi cromatice sau utilitare distincte. „Aspectul exterior al satelor din Basarabia, cu garduri de nuiele, zăplazuri sau ziduri de piatră fără mortar, cu hudiţele tradiţionale, cu casele albe, văruite, şi decorate cu arabescuri şi desemnuri naţionale colorate, acoperite cu stuf, şindrilă sau şovar; fântânile cu cumpene ciuturi, sau cârlige; grădinile cu flori şi pomi, viile înconjurate cu hindichiuri şi cătină, ţăranii cu su­mane, şi căciuli, în mijlocul coastelor de dealuri acoperite cu pă­puşoi sau a lanurilor de grâu – întreg aspectul oamenilor şi sa­telor a rămas neschimbat moldovenesc de sute de ani, identic cu acel al moldovenimii din toate părţile ca şi peisagiul înconjurător.

 

Nimic însemnat nu s-a schimbat nici în interiorul ogrăzii gospodarului, nici înăuntrul casei lui. Aceiaşi poiată, aceleaşi co­teţe, aceiaşi căsoaie, aceleaşi forme a căpiţelor şi stogurilor de fân şi paie, acelaşi sâsâiac pentru păpuşoi, aceleaşi instrumente de muncă şi aceiaşi cotei păzitori cu aceleaşi nume. În casa mare acelaşi cuptor şi păreţi zugrăviţi de arta tradiţională a gospodi­nei, care cu grijă a cultivat şi adunat acelaşi busuioc, calapăr, mintă şi flori de câmp şi le-a pus subt grindă, a tors lâna şi a ţesut paretarii, cu care a acoperit păreţii din jurul laviţelor, aco­perite de lăvicere de culori şi desemnuri tradiţionale, aceiaşi zes­tre aşezată pe lada tradiţională de lemn (albastră cu flori roşi şi galbene), plină de suluri de pânzeturi şi ştergare ţesute de mâna gospodinei şi fetelor.

 

Dar pe lângă aceleaşi aspecte de exterior şi interior, la sate se păstrau aceleaşi ocupaţiuni, aceleaşi raporturi economice, ju­ridice şi sociale, aceleaşi obiceiuri, credinţe superstiţii şi rituri la naştere, botez, căsătorie, înmormântare, sărbători, vizite, petreceri, vânzări, cumpărări, muncă, creşterea copiilor. Fiecare pas din viaţă era înconjurat şi de stări sufleteşti şi de forme tradiţionale”[12].

 

 

[1] Gonța, Alexandru I., Documente privind istoria României / Indicele numelor de persoane, București 1995, p. 72

[2] Academia Română, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova / Volumul XXIII (1635-1636), București 1996, doc. 211, pp. 248-250

[3] Academia RSR, Documente privind istoria României, Veacul XVI, A. Moldova, Vol. III (1571-1590), Bucureşti 1951, Doc. 414, p. 340

[4] Uricar în 16 martie 1591, cf. Surete şi Izvoade, Vol. XXI, p. 133

[5] Academia Română, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova / Volumul XXVIII (1645/1646), București 2006, doc. 369, p. 315

[6] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Vol. III, Iaşi 1907

[7] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Vol. VII, Iaşi 1912, pp. 297, 298: „Moşii ce are, la ţinut Hotinului, dumnealui paharnicul Ioniţă Cuza, cu neamurile dumisale, care moşii se trag de pe strămoşul dumisale Toderaşco Jora, vel sulger”

[8] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Vol. III, Iaşi 1908, pp. 13, 14

[9] Iorga, Nicolae, Boieri şi răzeşi în Bucovina şi Basarabia, în Analele Academiei Române. Memoria Secţiunii Istorice, Seria 2, Tomul 35 1912-1913, p. 33

[10] Cazacu, Dr. P., Moldova dintre Prut şi Nistru / 1812-1918, Iaşi, „Viaţa românească” S. A., p. 78

[11] Gillard, Marcel, La Roumanie nouvelle, Paris 1922, p. 21

[12] Cazacu, Dr. P., Moldova dintre Prut şi Nistru / 1812-1918, Iaşi, „Viaţa românească” S. A., p. 153


Bucovina cea Mică, Bucovina Hotinului

Asediul Hotinului

 

Cândva, după întemeierea Moldovei, undeva, la răscrucea drumurilor comerciale care duceau spre renumitul târg[1] de pe Prut al lui Tăbuci cel Bătrân din Marele Boian[2], spre Toporăuţii maramureşeanului Cernauca[3] şi spre puternica cetate a Hotinului, în codrii seculari dintre Prut şi Nistru numiţi, ca ţinut, Bucovina Mică[4] sau Bucovina Hotinului[5], cum o numea, în 1867, germanul Rudolf Kuleman, când călătorea „peste locurile belite de păduri, spre Hotin, şi suntem expuși la pericolul de a ne degera mâinile și picioarele de suflarea vântului rece, dacă nu ne învelim bine în cojoace”[6].

 

Locul era bun, cu splendide locuri de moară pe pârâul Vilia, care se varsă în Nistru, şi cu pârâul Larga, grăbind înfiorat spre Prut, iar cel care a durat vatră de sat, lărgind poiana răscrucii de drumuri, Simca sau Simko, fusese adus, ca şi Szisko, întemeietorul Şizcăuţilor, de către cel mai mare stăpânitor de pământuri din Moldova, Mihail de Dorohoi, numit în documentele de cancelarie domnească şi Dorogunschi, datorită foloaselor aduse domniei în negocierile cu polonii. De unde l-am scos pe Simca? Din relaţionarea uricului din 8 iunie 1456, prin care Sin de Hotin primeşte întărire pentru o bună parte din satele moştenite de soţia sa, nepoata lui Mihail de Dorohoi, inclusiv „Șizcăuți, unde este Hodorici, și, mai sus de acesta, Zamcăuți” cu uricul din 20 decembrie 1437, prin care Mihail de Dorohoi primeşte întărire, printre altele, pentru satele lui „Şizco, încă satul Dzinăuţi, încă satul unde a fost Malici, lângă Giurgică, încă satul de lângă Simca”, satul lui Simca, Sincăuţii sau Săncăuţii (Zamcăuţi, în 1456), nefiind încă, în 1437, proprietatea lui Mihail de Dorohoi, fiul acesta, Iurie (socrul lui Sin de Hotin), care îşi avea curţile în „satul lui Szisco”, deci în Şizcăuţi, izbutind să-l acapareze şi să-l lase danie fetei sale.

 

De unde venise Simca la răscrucea celor trei drumuri din codrii seculari ai Hotinului? Probabil că din Polonia, iar sugestia aceasta se bazează pe faptul că şi în această ţară există câteva sate Săncăuţi, întemeiate de alţi Simca sau Simko, şi numite în poloneză Sinkowza[7], iar în ruteană, Sankoutz.

 

Fără a da credit lui Bugnion, care, cu aprobarea cenzorului ţarist Knorre, publica, în 8 ianuarie 1845, la Laussane şi la Odessa, prima istorie a Basarabiei[8], o istorie „scitică”, prin care să legitimeze rădăcinile „rusești” ale Basarabiei și ale basarabenilor, afirmaţia acestuia, conform căreia, „din vremurile cele mai îndepărtate, pământurile roditoare ale Basarabiei au atras, fără întrerupere, coloniști străini”[9], este cât se poate de adevărată, dar cu o atenţionare asupra faptului că toţi aceşti colonişti au adoptat, imediat, portul, obiceiurile şi limba locuitorilor băştinaşi, încadrându-se firesc în componenţa şi în contemporaneitatea acelor obşti. Prin urmare, nu contează dacă Simca, moş-strămoşul vetrelor de sat Săncăuţi şi Cotiujeni venise din Polonia sau din Moldova, dacă era descendent al legendarei „naţiuni scitice”, din care se revendicau ruşii, şi a cărei origini „se găsește înainte de anul 1511 înaintea erei noastre; primul lor rege s-a numit Targitaűs”[10], după cum îi dicta cenzorul ţarist Knorre lui Bugnion, prin anul 1844, asigurându-l, printre altele, că Larga[11], megieşia Cotiujenilor, este unul porturile rusești importante de pe Prut. „În interiorul districtului”, pe al cincilea drum de comunicație, se distingeau, în 1845, după acelaşi monograf, localitățile „Poliana, Bouchkaoutsi, Chilovtsi, Malintsi, Zarojani, Charoutsi, Nedobaoutsi, Beresta, Forvetna, Cherbintski, Koteloou, Tolbouriani, Nesvoia, Kichlazelena, Larga, Kolmintsi, Loukatcheni, Gramankaoutsi, Karlaksou, Romankaoutsi, Kobolotchin, Kolalna, Tabani, Karapoucheni, Marcaoutsi, Glinoia, Gordinechti, Khalakhoreni, Vaskaoutzi, Bourlanechti”[12].

 

Există, din 1795, şi o geografie moldovenească a Moldovei, prefaţată de Amfilohie Hotiniul, care se trufeşte cu apartenenţa Moldovei la împărăţia turcilor în Europa, în care se precizează că „o parte din Basarabia (care acum se numeşte Bugeag) se stăpâneşte de turci, cu trei cetăţi care se află într-însa, Smilul, Cetatea Albă şi Tighina, care de turci se numesc Ismail, Akerman şi Bender. Această parte de Basarabie odată era o parte a Moldaviei, după cum arată hrisoavele cele vechi şi semnul Bour, care este în poarta Cetăţii Albe, între Nistru şi Marea Neagră”, dar geografiile, ca şi istoriile, ignoră aşezările şi comunităţile săteşti, precum şi chestiunile care ţin de viaţa lor de fiecare zi, de obiceiuri şi de îndeletniciri. Doar călătorii străini, extaziaţi de misterioasele puseuri de cultură străveche, care le ies în cale şi li se desluşesc, încredinţează vremurilor de după ei mărturii interesante şi pururi vii. François de Pavie, de pildă, călătorind de la Boian, la Hotin, scria, în 1583, că „pe aceste drumuri, noi întâlneam, adesea, laolaltă, douăzeci sau treizeci din acele trăsuri mici, pomenite mai sus, și pe fiecare din ele era câte o fată, care se întorcea de la târgul din satele dimprejur, frumoase toate peste măsură și fără meșteșug, cu o cunună de flori pe cap, pentru a arăta că sunt încă în așteptarea măritișului; noi cumpăram de la ele, în trecere, lapte, prepelițe și ouă, cu care mai multe din aceste fete își umpluseră trăsurelele până sus și le așezaseră cu vârful în sus, pe care ele călcau și se sprijineau, fără să le spargă”[13], dar acest tablou idilic, al frumuseţii naturale „şi fără meşteşug”, deci fără de sulemeneli, a fetelor din ţinutul Hotinului, este adumbrit, în 25 februarie 1640, de realitatea faptului că, din fiecare sat din ținutul Hotinului, „țăranii plătesc opt sute de zloți roșii pe lună, deși satul e mic”[14].

 

Districtul Hotinului, delimitat de „Prut, Bucovina, Nistru, districtul Soroca și Bălți (Belz)”, are „un relief ușor accidentat și în parte acoperit de păduri; multe pâraie îl străbat, printre care Larga. Este animat de activitatea comercială intensă pentru exportul și importul de mărfuri diverse la frontiera ruso-austriacă. Este cel mai populat dintre toate districtele: pe suprafața sa de 3.373 verste, sunt 140 de localități și o populație de 60.612 persoane de sex masculin și 57.696 de sex feminin”[15].

 

În două geografii româneşti, apărute cam în acelaşi timp cu „Descriptio Basarabia” a lui Rudolf Kuleman, accentul se pune, cu o diferenţă de indicator geografic, pe impresionantul râu lunar al Prutului şi, mai ales, după cotul pe care îl face pentru a intra în Moldova acelor vremi: „Prutul este cel mai mare râu al României; el izvorăşte din munţii Carpaţi, la târguşorul Văscăuţii, în Galiţia, intră în Moldova pe la Boian, curge spre răsărit şi, la Rădăuţi (Prut – n. n.)[16], face cea mai mare cotitură, îndreptându-se spre miazăzi şi formând marginea României despre Besarabia rusască, până la satul Cotu-Morii; de acolo, intră cu totul în România şi curge în jos până la Reni, unde îşi varsă apele sale în Dunăre.

 

Afluenţii Prutului, din dreapta, sunt: Părâul Volovăţul, pârâul Başăul, râul Jijia ţi pârâul Ialanul. Afluenţii din stânga îi are pe pârâul Nirnova, Tigheciul şi Larga. Prutul, mărindu-se cu apele acestea, devine plutitor şi pe dânsul, ca şi pe Siret, se duc plute de cherestele la Dunăre, din Bucovina. În 1861 s-a suit pe Prut un vapor, până la satul Ghermăneşti (Cotul-morii). Prutul, în totul este lung de 125 mile: din care 25 sunt în Austria, iar 100 în Moldova, care fac 340 mii stânjini moldoveneşti”[17]. Este menţionată, la pagina 89, şi balta Săncăuţii.

 

Kuleman rămâne, în cele din urmă, singurul mărturisitor temeinic al Basarabiei şi, implicit, al ţinutului Hotinului, relatările lui despre climă, în strânsă legătură cu măcelărirea codrilor seculari, despre viaţa şi portul ţăranilor, dar şi a polcovnicilor care aveau în arendă acele sate, deschizând o fereastră largă înspre trecutul acelor obşti. În sate, „casele sunt departe una de alta, iar tina cea mare, de prinprejurul lor, le dă formă de insule”, şi „nu se vede turn sau acoperământ acoperit cu ţiglă. Casele, una mai scundă ca cealaltă, acoperite cu tulei înnegriţi, zac împrăştiate ca o tină pe neaua lucitoare. De la una, până la alta, nu sunt căi nici vara, pe cum am auzit. Dar, deşi pare satul sărac, nici aici nu lipsesc gardurile, care, din îndătinare se lăţesc, întotdeauna, în asemenea măsură pe cum prosperă şi satul. Ce osteneli şi necazuri trebuie să fi avut aceşti omeni întru procurarea materialului acestuia, nefiind aici păduri!”.

 

„Precum aici, aşa pretutindeni, în locuinţele ţăranilor, am aflat acoperământul sub perinele de cap, aşa încât, la culcare, trebuie să se scoată acela de sub perine. Lângă doi pereţi, se întind două scamne (clupuri) lungi de lemn (laviţe – n. n.), pentru că ţăranul este sărac şi nu le poate căptuşi cu pănuri. Pe un perete agaţă trei icoane sfinte, cu subscrieri în limba rusească şi nemţească. După îndătinare, sunt înconjurate cu diferite soiuri de plante şi flori, şi o cruce, ce zace lângă ele, este făcută din asemenea plante.

 

Odaia serveşte, totodată, şi de locuinţă de dormit, de culină (bucătărie – n. n.) şi cămară pentru conservarea fruptelor. În unghiurile odăii, am observat, în coşari şi pe jos, cartofi, păpuşoi şi pâini. Trei pisici şedeau pe pat, periindu-se cu labele pe bot, cânii, din contra, sunt alungaţi afară, la frig. Se poate presupune că, într-o odaie de 12 paşi de lungă şi tot aşa de lată, nu se respiră aer curat. Miros de mâncări şi evaporarea din oameni emulează una cu alta. Numai când se deschide uşa, pentru intrarea sau ieşirea cuiva, intră puţintel aer curat. Ferestrele sunt astfel zidite încât nu se pot deschide. Ieşind în culina casei, privesc printre scânduri sau printre crăpături drept spre acoperământul casei, care este de tulei (strujeni – n. n.), printre care se vede cerul. Într-un unghi se află un fel de moară (râşniţa): două pietre rotunde, între care se macină bombele de păpuşoi, întorcând piatra de deasupra printr-un mâner de lemn”.

 

Iar casa polcovnicului arendator, „în proporţie cu celelalte, este mai aleasă, avea 5 ferestre”, dar „nu se vede însă nici o tufă, nici pomi jur-împrejur, vântul bate la casă fără nici un pic de piedică, iar vara este cu totul neumbrită de arşiţa soarelui. Nu departe de ferestre zac, pe paie şi fân, vreo 30 de boi, ce aici iernează. Nu este nici unu gard făcut în jurul lor, pentru ca să-i scutească câtva”. „În dosul casei, observ cam 20 de ţărani, care încărcau nişte gunoi, pe care-l cumpăraseră de la colonel, spre a-l arde acasă sau a-l folosi ca acoperământ la case sau colibe. Cu ce se deprinde colonelul? Cu economia! În odaie, deşi este avut, nu are ziare, nici de cele politice, nici de cele economice, nici de altele, ce ar arăta cultură şi dezvoltare. El a venit aici ca arendator şi, cât de curând, se va duce, cu un câştig în buzunar, într-alt loc, pentru ca să-şi înceapă meseria din nou. Unica ce este mai însemnata în viaţa-i exterioară este aceea că are o trăsură, cu 4 cai, pe care, când şi când, o foloseşte, mergând la un sat vecin, spre uimirea ţăranilor”.

 

Casa polcovnicului Mihail[18], de la Săncăuţi, fusese construită în 1722, de un spahiu, care, în noaptea de marţi, 24 spre 25 martie, îl găzduise pe prietenul hatmanului Mazepa, Filip Orlik, ba chiar l-a „cinstit cu cafea” [19].

 

În aceste sate din părţile Hotinului, „ţăranii se împart în ţărani cu boi şi cai (jageli) şi în ţărani fără boi şi cai (speschi). Un ţăran fără boi şi cai primeşte 3 fălci de pământ; pe o pereche de cai sau boi, vin 4 fălci, pe două perechi de cai sau boi, 8 fălci, pe 4 perechi, 10 fălci. Acesta este maximul ce primeşte un ţăran”, dar „primirea” nu înseamnă împroprietărire, ci încredinţare pentru lucru, pentru că, precum în cele două Principate Dunărene, şi „în Basarabia, relaţiile faţă cu poporul muncitor se bazează pe arendarea pământurilor la ţărani, pentru lucru. Ţăranii nu sunt legaţi de pământ, ci se pot muta unde voiesc, numai se presupune că, mai întâi, plătesc datoriile ce le-au făcut pe pământul ce voiesc a-l părăsi. De cumva proprietarul este avut, înlătură cu plăcere pe ţăranii leneşi din patrie şi îi înlocuieşte cu nemţi, pe care, după cum am zis, îi aduce din Galiţia. Am văzut un proprietar mare întemeind un sat; a adus cam 400 nemţi: bărbaţi, femei, băieţi, pe care, cam deodată, i-a băgat pe toţi într-o şură mare. O comunitate întreagă fugise de la el. Eu îl întrebai: „Eşti dumneata silit ca să primeşti, iar, pe acei ţărani, dacă vor voi?”. „Ba nu”, răspunse dânsul, „îmi pare bine că am scăpat de ei”. în locul lor ar avea să vină nemţii din Galiţia, oameni săraci, care desigur că aveau o poziţie mai rea decât a ţăranilor fugiţi, şi voiesc să folosească ocazia cea mai proaspătă pentru a-şi îmbunătăţi în câtva poziţia”. Fragmentul acesta de mărturie se referă la satele din ţinutul Hotinului, pe care Kuleman le-a străbătut cu pasul, după ce trecuse prin vama de la Novo-Seliţa, în 23 noiembrie (probabil că anul 1866). Şi el, fascinat de cosmicitatea Prutului, s-a ţinut prin apropierea lui, intrând şi în bisericile de lemn de atunci, pe care le descrie pe fondul unei osificări în preistorie, pe care Blaga o numea „veşnicie (care) s-a născut la sat”, deşi nu era decât lipsă de istoricitate.

 

„Intrând în sat, în stânga observ o casă ceva mai mare, cu acoperământ slobozit până în jos, ce consta din scândurele mici, asemenea una alteia (draniţă – n. n.). Aceasta este biserica. Ea e înconjurată cu unu zid de pietre nelipite. Peste cale se află casa popii, care trăieşte într-o locuinţă ţărănească, ca un ţăran, priveghează la boii săi, ce iernează înaintea ferestrelor, ară singur, coseşte, treieră şi, iarăşi îmbrăcând veşmânt preoţesc, se preface în popă. Poarta este legată de gard cu o sfoară. Eu o deschid şi păşesc în curte. Înaintea intrării în odaie se află troaca cu nutreţ pentru porci. În culină este întunecos şi aburesc nişte paie mucede, ce se află într-un ungher, de-a dreapta. De-a stânga, este intrarea în odaia de locuit.

 

Preotului mă recomand ca unul care, la cutare casă domnească, am avut onoare a cunoaşte pe un preot în cutare funcţiune preoţească. Şed, sub fereastră, pe un scaun neacoperit cu pânză; deasupra capului, 9 icoane sfinte, care se întind până la peretele celălalt, pe lângă ungher; sub acestea se află un pat acoperit cu nişte covoare. Alt covor pistricat este pe perete agăţat, pentru scutire de frig, precum şi pentru frumseţe. Popa portă un halat (veşmânt de comoditate), în formă de caftan, pe cum îndătinat o poartă mujicii ruşi, acel halat nu se deschide la piept, ci la spate. Cu o curea de piele este încins. Părul popii este împletit ca la femei şi se sloboade pe spate în două chici. Lângă pat stă o masă înalta la picioare, alta mică – poate fi pentru spălat – stă lângă sobă (cuptor). Preoteasa este îmbrăcată întru toate ca o ţărancă şi stă, cu mai mulţi băieţi micuţi, lângă cuptor, ţinând pe braţe un băiat la piept. O femeie mare, îmbrăcată într-un cojoc scurt, cu călţuni până la poalele cojocului, intră în odaie şi primeşte băiatul din braţele preotesei. O fetiţă cam de 8 ani iese de după cuptor şi păşeşte prin odaie, îmbrăcămintea ei cusută într-o cămeşoaie lungă până la picioarele desculţe, legată pe la chiciuri cu o legătură roşie de lână (brăţară). Biblioteca întreagă zace pe un colţ al mesei înalte şi constă dintr-unu catehism rusesc şi un foliant albastru, scris în limba slavonă, care conţine istoria sfinţilor. Eu îmi exprim dorinţa de a vedea biserica.

 

Preotul numaidecât se învoieşte, îşi îmbracă reverenda. Biserica este cam la 20 paşi îndepărtată de curtea lui. Ţăranii trec pe lângă ea, făcându-şi cruce şi întorcându-şi faţa spre dânsa. Între biserică şi gardul ei de zid, cam la 10 paşi, se află o clădire din lemn, în formă de columbar, pe care se află 3 clopote, în mărimea celor de la curţile căilor de fier, cu care se dau semnele. Biserica constă din trei despărţituri: din intrată, din sanctuar şi din altar, care este la spatele unui perete de icoane, ce are două uşi. Sanctuarul sau, altcum, locul destinat pentru funcţiunile preotului, a cantorilor ce stau pe laturi, după nişte rezemători de lemn (stranele rău numite), pentru servitorii bisericeşti (înţelege epitropii), care însă stau şi în intrata ce este de 12 paşi de lungă şi de 12 de lată. Averea întreagă a bisericii, ca şi care alta nu mai are, este unu bun de 10.000 morgeni prusieni, şi mai are 2 comune, afară de casele ţărăneşti. Când s-a zidit biserica, desigur că nu s-a contat pe îmbulzeală mare de popor şi în adevăr că o cârciumă a unui jidov, din apropiere, are, duminica, mai mulţi cercetători decât sfânta biserică. Odată, fiind preotul forte mâhnit de larma celor din cârciumă, a mers cu crucea la dânşii şi pe toţi i-a alungat în biserică”.

 

Şi portul din acele sate, răspândite prin Bucovina Hotinului, acelaşi de veacuri, beneficiază de mărturia lui Rudolf Kuleman: „Țăranul ce poartă cojoc are, totdeauna, pieptul și gâtul în liber, pe când stomacul este scutit de cureaua lată. În cap are o cușmă înaltă de piele, fără răsfrântură, așadar fără să se poată trage pe urechi, pe care o poartă iarna și mai toată vara; diminețile și serile sunt destul de răcoroase. Călțunii cu turetci late, în care țăranul își vâră nădragii, precum se face în Rusia întreagă, sunt foarte practici; pe acest pământ ce, după puțină ploaie se preface în tină, și pe căile ce, pentru lipsa de pietre, nu sunt scutite de tină, sunt papucii și călțunii de paradă încă pentru câtva timp nerecomandabil. Dintre cojoace, sunt de preferat cele destinate pentru țărani, din piele de oaie, iar nu cele îmbrăcate în pănuri. Pretutindenea, în târgurile orașelor și cetăților, se adună jidovii, cu cojoace, și le vând țăranilor și țărăncilor: cojoacele femeilor nu se deosebesc nicicât de cele ale bărbaților, în timp de iarnă ambele genuri sunt asemenea, deoarece femeile țăranilor încă îmbracă călțuni înalte la turetci. Femeile ce se țin cam pe sus se îmbracă în cojoc din piele de vulpe. Pieile de miei tineri sau stârpiți, negre și albastre, se consideră marfă fină și, într-adevăr, sunt mai prețuite decât cele de vulpe, din cauză că acestea din urmă își pierd părul foarte lesne. Fiindcă în Basarabia se află și lupi mulţi, se dau multe cojoace din piele de lup (volki), care sunt prețuite mai vârtos pentru că nu primesc în sine gavet (necurățenie), de care aici este destul”.

 

Portul este decisiv relaţionat cu clima, iar în ţinutul Hotinului, după împuţinarea pădurilor, „Vara, punând termometrul la soare, se urcă căldura până la 40° R și iarna scade iar, până la 25 și 30° frig. Schimbarea temperaturii, între aceste margini de frig și căldură, este destul de mare, vara și iarna. Un vânt de către miazănoapte, cu ploaie, face, în mijlocul verii, de se schimbă clima cu 20° într-o zi. În contra, a avea, iarna, zile calde nu este raritate. Apoi se mai dau furtuni cu tunete și trăsnete. De cumva, în decursul verii, plouă foarte des, totuşi se dau și cazuri că toate se usucă de căldură fierbinte… Viforele, în Basarabia, sunt cu atâta mai tari, cu cât mai puţin li se opune terenul cel fără de dealuri, fără de păduri, mai mult deşert. Nu arareori se împrăştie turme întregi, se aruncă în gropi şi strânsori, se astupă cu nea şi se înăbuşesc. Boii şi vacile fug cu viforul, caii alergă contra lui, cu capul încordat”.

 

Neamurile vechi ale obştii Cotiujenilor beneficiază de o mărturie completă abia în anul 1770, când feldmareşalul Rumeanţev ordona un recensământ al întregii Moldove, pe care Rusia urma să o stăpânească, dacă nu ar fi intervenit factorul interesat de echilibru, Austria. În 1770, existau în Cotiujeni familiile Andreuţă, Băbuţă, Bărgan, Berdei, Beşliu, Bocan, Bordei, Bordeian, Bortă, Bounegru, Bulduma, Căpăţână, Caraoman, Ciobănaş, Cirimpie, Ciucă, Ciurul, Comănoc, Covaşă, Cucul, Cuflinco, Culeşanul, Curcă, Druţă, Frumuşinco, Gacul, Găină, Ganul, Gănuţul, Gaşcul, Giosan, Grecul, Loisa, Lungul, Mărculesii, Mândru, Minciună, Moroşan, Mortul, Niagul, Olmadem, Ostahe, Posmar, Pulan, Rănibou, Răvenco, Rodinco, Rumbul, Sprânceană, Stâncă, Tătarul, Tiutiuliuc, Tufă, Ţâbârnă, Ţibrica, Ţibrican, Ursulesii, Verenie, Vlase.

 

În Săncăuţi, neamurile cu aproape 300 de ani de statornicie, au fost: Bădă, Cernausckii, Donică, Drușmac, Dubiță, Duca, Răvei, Varinca, dar toate aceste neamuri s-au mutat în Cotiugeni, în Lucaceni, în Brăila, ultimele două acum în Ucraina, sau în alte sate din ţinutul Hotinului şi nu numai, după potopul din 1-5 august 1926, când „au fost luate de apă şi dărâmate multe case, lăsând pe drumuri familii numeroase, care umblă, din uşă în uşă, cerşind ajutorul celor care au scăpat” [20].

 

Asediul Hotinului

 

„Hotarul acestor sate, hotarul vechi, pe unde au folosit din veac” nu a fost menţionat în nici un uric, dar poate fi desluşit în deciziile judecătoreşti de expropriere şi de împroprietărire din perioada 1921-1924.

 

Moşia Sancăuţi, de pildă, proprietatea Branei Drumer, se învecina „la Nord, cu proprietatea Pincas Berștein, la Sud cu proprietatea Iulian Dzincovschi, la Est cu Esfir Perper, și la Vest cu Elca Dunaevici”, iar moşia din acelaşi sat a Sarei Berştein, se învecina, „la Nord, cu Leona Bernștein, la Est cu Elca Dunaevici, la Sud cu proprietatea Iulian Dzincovschi și, la Vest, cu nadelul locuitorilor din Larga”, deci începea de la moara de pe Larga, cunoscută în epocă drept „a lui Boris” (Berştein), pe care locuitorii o numesc, în memoria lor legendară, „a lui Bariz”, pârâul Larga delimitând, la sud, hotarul sătesc cu comuna Larga, sătenii de acolo având moşia în partea de nord a satului. Şi mai exista în Săncăuţi o moşie a  Esfiriei Perper, „învecinată, la Nord-Est, cu Pincu Berștein, la Est cu proprietatea Săncăuți a lui Boris Berștein, la Sud-Vest cu proprietatea moștenitorilor Nemiți”.

 

În Cotiugeni, dar şi în Larga, avea o moşie, care se învecina, la răsărit, „nadeiul locuitorilor din Cotiugeni”, biserica din Cotelna. O altă moşie, cea a lui Iulian Dzicovschi, întinsă până în Lencăuţi, „se megieșeste: la Nord, cu porțiunea rămasă proprietarului, la Est cu moșia moștenitorilor lui Ianchel Berștein, la Sud și Vest cu pământul țăranilor din Cotiujeni”; deci hotarul Cotiujenilor, în Prut, este în parte definit, „pământurile țăranilor din Cotiujeni și Larga” fiind la răsărit de această moşie. Biserica din Cotiugeni, care avea o frumoasă moşie, avea să se mulţumească doar cu sesia parohială, formată din 3 loturi a câte 6 ha, sesie „care se megieșește: în partea de Nord-Vest cu pământul bisericii expropriat și la Sud-Est cu nadelul locuitoritor din Cotiugeni, formând un pătrat, având loturi în partea de Nord și Est, după cum se vede în planul bisericii, aflat la dosar”.

 

Cea mai mare proprietate din Cotiujeni, cea a fostului amiral ţarist şi, apoi, bolşevic în Marea Neagră, Alexandru Nemitz, a fost expropriată, cu despăgubiri mai mult decât rezonabile, de circa 750 lei/ha. Moşia se învecina, „la Nord cu Alexandru şi Apolon Nemitz şi obştea satului Cotiugeni, la Est cu proprietatea Tabani Caracuşeni şi Berlinţi, la Sud cu proprietatea Ecaterina Ditmar şi nadelul locuitorilor din Berlinţi, şi la Vest, cu moara, terenul rămas proprietarului”. Konrad Nemitz păstra, printre altele, „12 ha moară, cu toate dependinţele şi vatra iazului, cuprins între ambele maluri de ape, pe malul stâng, patru metri la lat, lung până la podeţ”, dar cu obligaţia „de a lăsa două adăpători şi de a lăsa liberă trecerea vitelor în tot lungul pârâului”, şi „cinci case cu grădini, fără casă în vatra satului, nelovite de expropriere”, proprietatea rămasă lui Nemitz megieşindu-se, „la Nord cu nadelul sătenilor din Berlinţi, la Est cu pământul rezervat morii, la apus cu nadelul locuitorilor din Cotiugeni şi la Nord cu grădina de pomi roditori de le conacul rezervat proprietarului şi cu albia pârâului Vilia”.

 

Celălalt legendar stăpânitor din Săncăuţi şi Cotiujeni, Boris Bernstein, rămăsese, după exproprierea cu despăgubire, doar cu „10 ha de teren arabil, 18 ari poieni în pădure, casa din pădure pentru pădurari, care se megieşeşte: la Nord cu padelul locuitorilor din Lucaceni, la Est cu Tabani, la Sud cu moşia lui Iulian Druncovschi şi Nemiţi şi la Vest cu pământul rămas expropriaţilor”. Om de afaceri inspirat, care folosea, inclusiv la morile sale, tehnologii de ultimă oră, Boris Berştein exporta produse în toată lumea, inclusiv în America. Totuşi, criza economică interbelică pare să-l fi afectat şi pe el, din moment ce, în noiembrie 1933, datora mari sume statului, iar bunurile sale, „situate pe moșia Cotiugeni, megieșite: la Nord cu pământul locuitorilor satului Cotiugeni, la Est cu drumul spre conacul proprietarului debitor C. Nemetz, la Vest cu hotarul moșiei satului Berlinți, la Sud-Vest cu restul cotei proprietarului C. Nemetz” erau scoase la licitaţie de către Administraţia financiară a judeţului Hotin.

 

Bătălia de la Hotin

 

[1] Marele Boian a fost, vreme de veacuri, un târg de mărfuri şi de animale renumit, zilele cele mari pentru activitate negustorească fiind după Înălţarea Domnului, timp de două zile, două zile înainte de Sfinţii Apostoli, precum şi zilele de 25 iulie, 14 septembrie, 21 octombrie şi 21 noiembrie.

[2] Boier în Sfatul Domnesc, între anii 1407-1414, tatăl Olenei, al lui Pătraşcu şi al Nastei, măritată cu Ion Stârcea.

[3] Cneaz maramureşean, menţionat în documentele cancelariei ungare încă de la 1330,  moş-strămoşul mai multor sate din Bucovina, chiar dacă uricul domnesc se obţine târziu, în 5 aprilie 1412, se referă la un urmaş al acelui Cernauca, Giurca Dragotescul, cel care primea confirmarea pentru moşiile „pe unde au hotărnicit şi au folosit din veac”, deci de înainte de Descălecat, „Volodăuţii şi Cernauca de Sus, în dreptul Toporăuţilor”.

[4] Długosz, Jan, Annales seu Cronicae incliti Regni Poloniae, paginile 133-139 şi 137, în care reproduce tratatul de împărţire a Moldovei, de la Lublau, din 15 martie 1412, maghiarii regelui Sigismun urmând să primească Bucovina Mare, adică ţinutul dintre Carpaţi şi Prut, iar polonii regelui Vladislav, Bucovina Mică, adică ţinutul dintre Prut şi Nistru.

[5] „până lângă Hotin se întindea o pădure frumoasă, având, ici-colea, câte o livadă și puțin pământ de semănat; această pădure oprea și împărțea, cu puterea ei, viforele și furtunile de nea, sub scutul ei păstra mai multe izvoare și lacuri, încălzind și reînviind prin jurul ei prin o energie grandioasă de vegetațiune”.

[6] Citatele din materialele care vor alcătui anexa cu „Arhivele documentare ale Cotiujenilor”, deci cu mărturii reproduse integral în această carte, nu le voi însoţi cu note de subsol, care nu-şi au rostul.

[7] Călători străini despre Țările Române, Vol. III, București 1971, p. 239, 240

[8] Bugnion, La Bessarabie anciene et moderne, Admis par la censure impériale russe, / Censeur Knorre – 8 janvier 1845, Lausanne / Odessa 1846

[9] Ibidem, p. 85

[10] Bugnion, La Bessarabie anciene et moderne, Admis par la censure impériale russe, / Censeur Knorre – 8 janvier 1845, Lausanne / Odessa 1846, p. 10

[11] Ibidem, p. 99

[12] Ibidem, p. 152

[13] Pavie, François de, Relatarea lui François de Pavie, senior de Fourquevaux a unei călătorii făcute de el în anul 1585 în ținuturile Sultanului și în diferite locuri din Europa, în Călători străini despre Țările Române, Vol. III, București 1971, p. 184

[14] Taszycki, Achacy, Relația secretarului, în Călători străini despre Țările Române, Vol. IX, București 1997, p. 167

[15] Bugnion, op. cit., pp. 148, 149

[16] „până la cotitura Lipcanilor” – în Laurian, Treb. A, Geografia ţărilor Române, Bucureşti 1863,  p. 31

[17] Gusti, Dimitrie, Geografia ţărilor române pentru clasele primare, Ediţiunea a treia, Iaşi 1867, pp. 7, 8

[18] Bezviconi, Gheorghe G., Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, Vol. II, Bucureşti 1943, p. 35

[19] Călători, IX, pp. 137

[20] Ghibu, Onisifor, România Nouă, Anul III, No. 41 (264), Chișinău, Luni 19 iulie 1926, p. 3


Satul zicălaşului Petru Oloieru: Hronicul Hotinului

 

Istoria tuturor satelor de prin preajma Hotinului, inclusiv a celor ale lui Simca, de la care vine numele Sincăuţilor sau Săncăuţilor – prima vatră atestată a Cotiujenilor, a fost provocată, istoricizată şi continuată în strânsă dependenţă cu Cetatea de pe Nistru[1], cea mai puternică dintre toate.

 

Există, în cronologia cetăţii, o epocă orgolioasă, mai ales pentru generaţiile moderne, cea a atestării documentare, bazată pe mărturii indirecte, precum: în 1310: prima menţionare documentară a Hotinului, într-o cronică polonă, care susţinea că cetatea ar fi fost construită din lemn şi pământ de către genovezi; în 1333-1370: anii în care, după cronicarul Jan Długosz, ar fi fost construită cetatea Hotinului, de către regele Cazimir cel Mare al Poloniei; în 1347: Hotinul era numit „cetate valahă” într-un izvod de oraşe moldoveneşti, din anexa letopiseţelor ruseşti; 1354: Hotinul se numără, în cronica rusă a lui Byhovic, printre cetăţile lăsare pe seama „volohilor”.

 

Apoi, confirmată de documente şi, implicit de istoria neamurilor din răscrucea est-europeană, există perioada moldovenească, începută cert în 1375, când Hotinul se afla în stăpânirea Moldovei, prin căsătoria lui Petru Muşat cu Nastasia, fata lui Laţcu Vodă, şi rămâne cu acest statut până în 1712, când Hotinul a fost ocupat de turci.

 

Perioada frământată de numeroase asedii şi războaie a Cetăţii Hotinului şi a satelor bine populate, care asigurau cele necesare garnizoanei şi târgoveţilor, începe, cu un nou statut statal, în 1711, când, sub comanda lui Abdi-paşa sraschierul, „turcii cuprind Hotinul şi-l prefac în raia, sub Nicolae Vodă”[2] (Mavrocordat – n. n.), cetatea fiind în întregime reparată şi întărită. În locul pârcălabilor de peste veacuri, autoritatea o exercita „paşa de Hotin”, care, în urma unui firman al vizirului, a luat „tot ţinutul Hotinului de sub ascultarea domniei Moldovei, cu toţi oamenii ce au fost într-acel ţinut şi cu toate bucatele lor”, Ion Neculce, fost pârcălab de Hotin, notând cu amărăciune că turcii „de cu primăvară, au luat ţinutul Hotinului şi l-au făcut olat cetăţii. Iar la anul au luat şi ţinutul Cernăuţilor, din Prut încolo, să-l facă tot olat, zicând că tot de Hotin au fost”[3]. Am citit prin corespondenţa lui Nicolae Mavrocordat, publicate de Iorga, în seria lui de documente, că mulţi moldoveni fugeau în raia, pentru că paşa de Hotin menţinea o ordine strictă, printre altele stârpind tâlharii din olat şi urmărind încasarea corectă a zeciuielii, ceea ce în Moldova nu se întâmpla. Cronicarii menţionează „nevoile ţării” şi numeroasele „supărări”, pe care le provocau în Moldova turcii, în drum spre Hotin, şi care, „ca nişte oşteni păgâni ce erau, tot stricăciuni făceau, cu fel de fel de râsuri şi batjocuri a fete fecioare şi femei înţelepte”[4], iar corespondenţa lui Mavrocordat, adresată delăsătorului pârcălab de Dorohoi, se soldează, atunci când este sesizat Abdi-paşa de Hotin, cu reparaţii şi cu disciplinarea trupelor în trecere prin Moldova. Chiar şi Neculce consemna că „în zilele lui, cât au şezut la Hotin, unde au murit, mult folos a avut ţara despre dânsul”, exemplificând cu faptul că „pe tâlharii care veneau la Moldova din ţara leşească, de jefuiau şi ajungeau până în Bugeac, i-a strâns pe toţi, iar pe tâlharii din Moldova i-a strâns Mihai Vodă, cât în zilele lui puteau să umble oamenii cu galbeni în mână”[5].

 

Mereu tulburat de incursiuni şi vremelnice stăpâniri polone, dar şi de tot mai dese năvăliri ruseşti, Hotinul are parte de vandalizări decisive, deşi, aşa cum o probează recensământul lui Rumeanţev, început în anul 1770, locuitorii nu prea erau năpăstuiţi cu supărări din partea noilor ocupanţi, ruşii încercând să atragă simpatia populaţiei, dar, datorită negocierilor turco-austriece, soldate cu cedarea nordului moldav, şi Hotinul îşi reia statutul de raia, până în 1812, când ruşii răşluiesc Basarabia şi ocupă Hotinul

 

După 1812, Hotinul face parte, şi ca poziţie strategică, din imperiul rus, iar satele din ţinut se depopulează, în primii ani, apoi înfloresc, şi prin întoarcerea locuitorilor caligrafiaţi prin recensământul din 1770-1774, dar şi printr-un adevărat exod de maloruşi şi de moldoveni, inclusiv din Bucovina, căci se încetăţenise ideea, spusă lui Iorga de un ţăran solcan, în 1904, că „acolo-i mai bine, nu ca în România… Acolo-i pământ larg, că peste Prut domneşte Ţarul cel bine-credincios, care face pomană cu pământuri largi”[6].

 

Din 1918, încoace, a urmat şi urmează o epocă pătimaşă, pe care doar locuitorii străvechiului ţinut al Hotinului sunt îndreptăţiţi să o facă, eu rezervându-mi doar rolul de adunător de mărturii ale vremilor, în cea mai mare parte necunoscute, în tentativa de a realiza o monografie cât mai amănunţită şi mai obiectivă a obştii Cotiujenilor, în mijlocul căreia a văzut lumina zilei starostele „Zicălaşilor”, muzicianul şi instrumentistul Petru Oloieru, care a tot aprins opaiţele respiraţiei strămoşilor din mai bine de o mie de cântece străvechi. În numele acestei visate respiraţii îi datorez o monografie a comunei Cotiujeni, pe care aş numi-o „Satele lui Sinca”, acest legendar personaj fiind primul om care a lăzuit prin preajma unei poieni din vecinătatea Prutului, pentru a-şi dura vatră de sat (Sincăuţi, Săncăuţi) închinată urmaşilor urmaşilor lui.

 

 

[1] Husar, Alexandru; Gonţa, Gheorghe; Dimitriu-Chicu, Silvia, Cetăţi de pe Nistru, Chişinău 1998. Din această lucrare preiau majoritatea datelor de sinteză cronologică.

[2] Ibidem, p. 47

[3] Ibidem, p. 50

[4] Ibidem, p. 52

[5] Ibidem, p. 53

[6] Iorga, Nicolae, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti, 1905, p. 102


Pagina 2 din 212