„Bisericile de pe sate sunt glorioase fortăreţe ale sufletului şi turnuri de pază ale conştiinţei neamului. Acest suflet și această conştiinţă se întăresc prin orice nou lăcaş dumnezeiesc, prin care grăieşte jertfa comună şi legătura intimă, care ţine laolaltă pe bunii noştri credincioşi”.
„A fost aşa o foamete, încât aproape o tre-ime din locuitorii Ardealului au emigrat la Bucovina şi Moldova, în care timp preţul unei merţe de cucuruz a urcat la 15 florini m. v. Grănicerii rămaşi acasă au căpătat ajutoa-re în cereale, însă insuficiente, încât au fost nevoiţi să taie, zdrobească şi macine tulei de cucuruz şi tot felul de coji de pomi, spre a se nutri. De aceea, au şi murit mulţi”[1].
[1] Ziarul grănicerului Vasile Crăciun din Nepos, în Arhiva Someşană, nr. 20, Năsăud 1936, p. 235
„Pe la finea anului 1875, această şcoală era instalată într-un bordei lângă vale, întunecos, urât, dezlipit, nevăruit, ca vai de el… / Stăpânirea se îngriji a le face scaune sau bănci, sau, mai bine zis, juguri…. Mai întâi se făcură două scări necioplite de mesteacăn. Scările se croiră lungi cât şcoala şi se aşezară pe lângă pereţii şcolii, cu un sul în jos, pe faţa casei, şi cu celălalt în sus, având fusceii în poziţia verticală. Pe aceste două scări se puseseră apoi scânduri, aşa ca să stea cu un capăt pe una, cu altul pe cealaltă scară. Scândurile acestea formau scaunele de şezut ale băieţilor. Înaintea şcolarilor era altă scândură, care, fiind pusă pe doi suscei înţepeniţi în sulul de deasupra scării, stă pai sus decât scândura pe care şedeau copiii; aceasta a doua scândură, necioplită, era masa băieţilor. Adevărate juguri aceste bănci. Pereţii erau toţi sparţi şi împiestriţaţi cu tabele parietale… Copiii erau vineţi de frig, învăţătorul îşi freca mâinile propunând”
„Cel mai mare rău al zilelor noastre, politica…
În politică trăiesc lăcomia, minciuna,
răutatea şi duşmănia”.
„Doamne!, ţie-ţi recomand biserica, patria şi naţiunea mea; tu nu ai părăsit niciodată pe poporul român, ajută-i şi acum, căci are mulţi inamici!” / Bărnutiu.