Caragiale: Da…nebun!
*
Dispreţuiesc onori, avere;
De slavă m-am hrănit destul!
Alt orizont privirea-mi cere:
De-aşa nimicuri sunt sătul!
*
Să nu-mi azvârle-atotputinţii
Nici o favoare… Nu, n-o vreau!
Am o comoară-n fundul minţii:
De-ajuns îmi sunt acum eu!
*
Trec astăzi ignorat prin lume,
Dar, tainic, las în viitor
Un semn, o glorie, un nume
Acestui imbecil popor!
*
Să linguşesc telurici patemi?
Reptilă, eu? Prea mândru sunt!
Apollo calea demnă-arate-mi
Pe-acest tâmpit, senil pământ!
*
Mulţime brută şi ingrată!
Cu-a mea cântare nu putui
În viaţă-mi să te mişc odată.
Şi-odată-o să-mi ridici statui.
*
„Ah, eşti nebun!”, mi-au zis mişeii.
„Da, sunt nebun!”, răspuns-am eu…
Ca voi strigau şi fariseii
Crucificând un Dumnezeu!
*
Tenebre fără fum mă-nghită
De-oi face din divina harpă
O palidă prostituată
Şi din cântarea mea, o marfă!
*
Pe coardele acestei lire,
Voi intona un cânt sublim:
Poet sunt! Nu voi umilire…
Poeţi, să nu ne umilim!
*
(Moftul Român, nr. 32, 20 mai 1893)