1888, A. D. Xenopol: De la Dorna, la Suceava

Dorna Watra: Strassenbild

„Muntele, pe lângă tot farmecul care îl înconjoară, are şi o parte foarte neplăcută: ploile cele dese, care, când se încing, parcă nu ar voi să se mai istovească. Apoi, adeseori, ele cad, pentru a zice astfel, din senin, încât nu poţi fi sigur, decât foarte arareori, pe o zi întreagă de vreme frumoasă. În timpul petrecerii mele la Dorna, avui prilejul a primi adeseori de aceste băi luate pe îmbrăcatele. De câte ori plecam de acasă cu un soare frumos, neavând nici măcar grija de a lua cu mine o umbrelă, şi mă întorceam udat până la oase, după câteva ore de preumblare prin înconjurimi. De la excursiunea făcută la Haituri, când furăm botezaţi cu ploaia cea atât de îmbelşugată, soarele nu se mai văzu răsărind deasupra Dornei.

O perdea nestrăbătută de nori, ceaţă şi apă, îi acoperea strălucitoarea faţă. Din ei se revărsa, de dimi­neaţă, până în seară, o ploaie bogată, care în răstimpuri numai se domolea câte puţin, pentru a începe iar, cu o nouă furie. Orizonul se închidea tot mai tare, sub ne­gurile care înveleau munţii şi, în curând, abia se mai zărea numai baza celor mai apropiaţi. Dorna şi Bistriţa creşteau mereu, umplând patul lor în toată lărgimea lui, fără a putea să se reverse, fiind restrânsă matca lor între dealurile ce le însoţesc cursul. Orăşelul se nămolise cu totul prin scursorile de apă, care se coborau din dealu­rile împrejmuitoare, pe stradele cele nepăvăluite şi pre­văzute numai cu nişte trotuare de scânduri. Locul cel atât de mândru, cu câteva zile în urmă, devenise o mo­cirlă noroioasă, cu neputinţă de străbătut. Era timpul de a fugi din el şi toţi vizitatorii plecau pe întrecutele.

Eram hotărât a mă întoarce, cu pluta, pe cursul Bis­triţei, până la Piatra, şi de aceea aşteptai încă câteva zile, sperând în îndurarea cerească. Dar norii se tot adunau, în loc de a se desface şi, uneori, când soarele izbutea a răzbate prin ei, pentru a furişa câte o rază de căldură pe natura înecată, atunci pădurile fumegau cu o nouă putere, trimiţând către el valuri groase şi închise de ne­guri, care, desfundându-şi coastele, lăsaţi să cadă din ele puhoaie de ploaie, decât care mai mari nu cred să fi fost nici pe vremile potopului. Se încinse o luptă cumplită între nori şi soare, între apă şi foc, şi era zadarnic a aştepta rezultatul ei, mai ales că apropierea toamnei slă­bise puterea soarelui şi făcea cam neprobabilă o izbândă pe partea lui.

Mâhnit în adânc şi considerând călătoria aproape ca zădărnicită, mă hotărâi să plec iarăşi pe unde venisem. Dar, pentru a varia măcar întru câtva călătoria, apucai calea prin Suceava. Până la Gura-Homorei, revăzui toata acea frumoasă natură, care mă încântase atât de mult la venire, deşi acum era lipsită de farmecul strălucitor al soarelui. Totuşi şi acuma, văzută prin perdeaua de ploaie şi acoperită în parte cu mantiile zdrenţuite ale neguri­lor şi norilor, nu înceta de a avea frumuseţile ei, căci aceasta este darul frumoasei naturi, de a rămânea atare în toate timpurile şi în toate împrejurările.

De la Gura-Homorei, intrai pe o cale ce-mi era ne­cunoscută, acea spre Suceava. Regiunea este mai plană, orizonul mai întins. Pe alocurea, câmpia se întindea cât cuprindea ochiul, acoperită adeseori cu porumb, plantă ce nu văzusem în partea muntelui. Adeseori străbăteam prin păduri care, deşi mari şi umbroase, erau departe de a avea caracterul măreţ şi impunător al celor de la munte.

A doua zi, seara, ajunserăm în vechea capitală a Moldovei, Suceava. Oraşul e mic, aşezat pe ultimele ra­mificări ale Carpaţilor, care se pierd în şesul Siretului. Suceava este aşternută pe mai multe dâmburi, care îşi scaldă picioarele în râul cu acelaşi nume şi, de cea parte de case, se întinde un şes nemărginit, închis de orizon. Interesul acestei localităţi stă în zidirile vechi, parte păs­trate încă, parte în ruină, ce se întâlnesc aici. Dintre bisericile vechi, cităm acea a Sfântului Dumitru, zidită de Ştefan cel Mare, care conţine între altele şi portretul întemeietorului ei, reprezentat cum s-a constatat şi la bi­serica Sfântului Nicolae din Iaşi şi aiurea, încă în timpurile din urmă, blond, cu musteaţă, barbă prea puţină, încât se vede că era spân şi smead la faţă. La această bise­rică se află un aer dăruit de Mihail sin David, neguţător bucureştean, în 3 noiembrie 1764. Altă biserică foarte veche este acuma părăsită şi întrebuinţată ca magazie (biserica Mirăuţi – n. n.), încât nici n-am putut pătrunde în ea. Acoperământul ei, spart prin mai multe locuri, lasă să pătrundă apa în ziduri şi, cu toată extraordinara soliditate a bisericilor vechi, este probabil că nu va putea sta mult timp în picioare, faţă cu neîngrijirea în care e lăsată. Şi cu toate aceste, în Germania şi Austria ştim că ruinele sunt în­treţinute, spre a înfrumuseţa locurile şi a păstra în min­tea poporului amintirea timpului trecut. Oare pentru ce sunt lăsate în părăsire monumentele şi ruinele româneşti? Pentru a stinge în poporul român amintirea neamului şi originii sale? Aceasta putea să fie mai înainte, pe timpul pe când germanizarea era maxima politicii ur­mată de guvernul austriac faţă cu naţionalităţile impe­riului. De când însă această politică a fost părăsită, de când guvernul central a găsit chiar în români un ele­ment întăritor contra preponderenţei slavismului în Bucovina, bine şi înţelept este oare de a lucra pentru stin­gerea constanţei româneşti pe calea istorică? Credem că în această privire este încuibat numai un spirit de ru­tină, moştenit din epoca anterioară în aceasta de faţă, în care el nu mai are motivul de a fi. Ne aşteptăm, deci, în curând, ca guvernul să ia măsuri pentru a se scăpa de pieire şi vechile monumente româneşti.

Ruina cea mai însemnată a Sucevei este acea a cetăţuii, aşezată pe un deal, despărţit de acel pe care se întinde oraşul prin o râpă adâncă, încât, pentru a te urca pe el, trebuie să faci un încunjur îndestul de îndepărtat. De pe acest deal se domină şesul Sucevei şi al Sire­tului, până se pierde din vedere în negurosul orizont. De câte ori nu au privit românii, de aici, spre acel şes ră­săritean, din care atâtea nenorociri au venit peste ei! Stând aici, pe o fărâmătură dezlipită, ca un bloc uriaş, din uri­aşul zid, priveam spre văzduhul neguros, parcă ve­deam izvorând necontenit din fântâna nesecată a acestui orizont fără fund, roiuri de popoare, care se repezeau ca nişte lupi flămânzi pe frumoasele ţări locuite de ro­mâni. Şi acuma chiar negurile îndepărtării luaseră, în for­mele lor fantastice, chipul unor armate, care înaintau cu pasul greoi iarăşi spre a noastră moşie. Vuietul vag şi indefinit al vântului, ce sporea necontenit, părea a aduce tot mai aproape acele vedenii ameninţătoare. O piatră însă, desfăcută din scobitura în care stăteam, mă trezi iarăşi la realitatea lucrurilor.

Începui a explora ruinele, însă lucrul nu era deloc uşor. Recunoscui în curând că numai un studiu amănunţit şi nişte săpături ar putea determina forma precisă a cetăţuii.

În cele mai multe părţi, mai ales în acele ce pri­vesc spre şes, zidurile sunt dărâmate până în fata pământului şi dărâmăturile lor pe de o parte, pe de alta iarba ce le acoperă, fac cu neputinţă recunoaşterea liniei zi­dului. Totuşi, în această parte atât de ruinată, se văd rămăşiţele paraclisului de pe mai multe figuri de sfinţi, ai căror urmă se deosebeşte încă în colori pe o surpătură ceva mai adăpostită. Partea ce vine spre deal este mult mai bine conservată. Se află aici încă în picioare o bună parte din zidurile cetăţii, construite dintr-un amestec de piatră şi cărămidă, prinse într-un ciment atât de consistent, încât par a fi devenit o singură bucată. Zidul are o înălţime de aproape 8 metri, grosime de 2, la bază, şi de unul la vârf, încunjurat de un şanţ, lat de vreo 10 metri şi mai tot atât de adânc. În partea cea mai întreagă a zidului, spre apus, se vede locul unde era poarta, care dădea în şanţ şi peste care conducea, probabil, un pod mişcător. Pe la mijlocul şanţului se află o cărare ridicată, lată numai cât ar călca un om, care slujea pentru comunicarea obicinuită. Întăriturile cetăţuii fac un efect impunător şi se arată ca nişte lucrări puternice, pentru acele timpuri, în care atacul era mult mai slab decât astăzi. Înţelegem, când le vedem, cum de o cetăţuie atât de mică, comparativ cu enormele întărituri din zilele noastre, putea să reţină luni întregi armate duşmane înaintea ei şi să scape, de atâtea ori, neluată de ele. Din ceea parte a Sucevei, din partea opusă cetăţuii, spre nord, se află o mănăstire, şi dânsa întărită, numită Zamca. Această biserică este astăzi armenească şi această împrejurare pare a lăsa neexplicate întăriturile ei. Letopiseţele noastre conţin însă cheia acestei ghicitori, anume: mănăstirea aceasta armenească pare a fi existat mai de mult timp în Suceava, poate de la prima aşezare a ar­menilor în Moldova. Pomenirea ei se întâlneşte însă, pentru prima oară, la domnia lui Constantin Cantemir Voevod (1685-1691), despre care ne spune Neculcea că, întorcându-se craiul Sobieski de prin Moldova de mij­loc, unde fusese până la Iaşi, înapoi în Polonia, spre a nu-l apuca iarna în ţară străină, a lăsat oaste în ceta­tea Neamţului şi în Suceava, în mănăstirea armenească şi în mănăstire în Agapia şi în Secul şi în Câmpu-Lung, şi în Hangu (Letopiseţele, ediţia Cogălniceanu, Iaşi, 1853, II, p. 264). Cauza pentru care Sobieski nu a lăsat oastea lui în cetăţuia Sucevei, ci în mănăstirea armenească, ne-o arată Neculai Mustea, care ne spune că, atunci când s-a întors Sobieski din Moldova, cătră Polonia, s-a dus la Neamţ şi l-a luat în tăria sa, şi de acolo s-a dus la Su­ceava, iar fiind cetatea Sucevei stricată, pus-a de a făcut şanţ la biserica armenească, punând într-însa o sumă de oaste, să-i fie de pază, şi, fiind vremea cam despre iarnă, s-a dus craiul la ţara lui (Letopiseţele, idem, III, p. 27) Acest loc explică întăriturile mănăstirii armeneşti de lângă Suceava.

Suceava ar merita a fi studiată mai cu de-amănuntul. Suntem convinşi că în vechea capitală a Moldovei se ascund încă multe secrete ale Istoriei ţării.

Dar timpul grăbea şi mă împingea, fără de voie, să mă despart de aceste interesante lucruri şi să caut ia­răşi, în viaţa reflexivă, compensarea frumuseţilor ce le gustasem în această neuitată vacanţă”[1].

[1] Xenopol, A. D., Amintiri de călătorie, Iaşi nedatat, pp. 39-44